 |
Mohamed în mi'raj, călare pe Buraq, vizitând Raiul (manuscris persan din sec. XV). |
وَالصُّلْحُ خَيْرٌ
waalssulhu khayrun
Împăcarea este mai bună.
(Coranul, IV, 128)
1. Observaţii preliminare
O dialectică simplistă, cu care însă ne-am obişnuit, ne determină să afirmăm că războiul şi pacea se exclud reciproc, aşa cum se exclud, bunăoară, întunericul şi lumina. Pentru omul religios însă, conform unei expresii a lui Nicolaus Cusanus, mult îndrăgite de Mircea Eliade, cele opuse convieţuiesc într-o stranie coincidenţă[1], astfel încât nici în acest caz opoziţia logică nu are consecvenţă teologică.
Din punct de vedere creştin, războiul şi pacea fac parte dintr-un acelaşi elan spiritual, pacea fiind nu doar corolarul necesar al unei lupte, ci şi arma autentică a acestei lupte.[2] Acest lucru reiese din cuvintele Mântuitorului, care spune, pe de o parte, „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei X, 34), iar, pe de altă parte, „Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri” (Matei XXVI, 52). Există astfel o diferenţă de vederi faţă de, spre exemplu, propaganda comunistă a luptei pentru pace, desfăşurată sub stindardul roşu al diversiunii, sau faţă de propaganda Islamului extremist în favoarea războiului, care are o eficienţă invers proporţională cu nivelul mesajului transmis.
O viziune asemănătoare Creştinismului o au în acest sens toate religiile, inclusiv Islamul. Hinduismul târziu, ca să facem o singură paralelă, pune problema războiului în Bhagavad-Gītā, inima cunoscutei epopei Mahābhārata. Unul dintre eroii principali, Arjuna, are de luptat într-un război fratricid, fapt care-l aruncă într-o dilemă morală aparent insolvabilă. Ieşirea din această dilemă îi este oferită de marele zeu Kŗşņa, care îi propune detaşarea de actele sale şi de consecinţele lor, în spiritul filozofiei hinduse: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, fiu al lui Kuntī, gata de luptă. Făcând egale fericirea cu suferinţa, câştigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă.”[3] Duşmanul real al lui Arjuna este, în această viziune, şi duşmanul numărul unu al Hinduismului târziu şi al Budismului, dorinţa[4].
În mod esenţial se desprinde de aici un numitor comun. Pentru omul spiritual, dincolo de disputele efemere provocate de bunurile acestei lumi, există o bătălie interioară, invizibilă, inteligibilă, care cere nu mai puţină jertfelnicie, nu mai puţin eroism şi nu mai puţină dăruire decât un război vizibil, şi care trebuie purtată cu arme pe măsură. Sfântul Apostol Pavel arată că „deşi umblăm în trup, nu ne luptăm trupeşte. Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu.” (II Corinteni X, 3 sq.) În alte locuri, Sf. Pavel este încă şi mai clar, vorbind de „lupta cea bună a credinţei” (I Timotei VI, 12) sau precizând care armele cu care trebuie să purtăm această luptă: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri. Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni VI, 11-17).
2. Un Dumnezeu, un Profet, două Jihaduri
 |
Judecata de apoi (Iran, sec. XIX). |
Mai toate dicţionarele pe care le putem consulta indică în dreptul cuvântului jihad sintagma „război sfânt”: „Cuvântul arab jihad, care se traduce prin «război sfânt»”[5], adăugând de obicei că termenul „înseamnă în primul rând «efort (împotriva pasiunilor)»”[6]. Rădăcina cuvântului – JHD – înseamnă „a se strădui, a se zbate, a se sili”[7].
În Coran (قرآن), cuvântul se regăseşte în contexte diverse, traduse de obicei de tălmaciul nostru clasic al Furkânului prin „luptă cu”:
- „Nu asculta de cei necredincioşi, ci te luptă (jahidum) împotriva lor împreună cu el (Coranul) cu luptă mare.” (XXV, 54)[8]
- „Şi luptaţi-vă (jahidu) pentru Dumnezeu (Allah) cu lupta (jihadihi) dreaptă.” (XXII, 77)[9]
- „Şi cel ce se luptă (se străduie, jahada), se luptă (yujahidu) numai pentru sine. Dumnezeu e prea avut, ca să aibă nevoie de lume.” (XXIX, 5)[10]
- „Iar cei ce s-au luptat (jahadu) pentru noi, pe ei îi vom ocârmui pe drumurile noastre; Dumnezeu (Allah) este cu cei ce se poartă bine”. (XXIX, 69)[11]
- „Cei ce cred şi purced şi se luptă pentru drumul lui Dumnezeu, aceia să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu (Allah), căci Dumnezeu este iertător, îndurător”. (II, 215)[12]
Din aceeaşi familie lexicală provin alte două cuvinte importante din vocabularul islamic. Primul este ijtihad (اجتهاد), însemnând literal „străduinţă” şi desemnând un concept al dreptului islamic, referitor la necesitatea unui „efort de interpretare personală” în vederea unui sistem juridic coerent, în condiţiile diferenţelor dintre şcolile juridice sunnite, diferenţe sporite de prevederile dreptului cutumiar. Acest concept s-a materializat în cele din urmă într-un cod juridic neterminat. [13] În acest sens, ijtihad-ul are un caracter universal şi poate fi asemănat în principiu, mutatis mutandis, ecumenismului creştin. Al doilea cuvânt este mujahid, participiul activ al verbului (مجاهد), însemnând aşadar „cel care (se) luptă, se zbate, se străduieşte”, sau „participantul la Jihad”.[14] Este, desigur, un cuvânt cu un referent particular, individual, şi iată de ce facem o asemenea precizare.
Unitatea lumii islamice decurge, desigur, din unitatea mărturisirii de credinţă (shahadah, شهادة), care afirmă unicitatea lui Allah şi a Trimisului său:
لا إله إلا الله
La illaha illa ‘Llah (Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeu)
محمد رسول الله
Muhammadun Rasulu ‘Llah (Mohamed este Profetul lui Dumnezeu).[15]
Seyyed Hossein Nasr afirmă că „Islamul însuşi se întemeiază pe ideea stabilirii echilibrului înlăuntrul fiinţei umane, ca şi în societatea în care acesta funcţionează… Acest echilibru, care este reflecţia pământească a Justiţiei Divine şi condiţia necesară a păcii în domeniul uman, este baza de la care sufletul îşi ia zborul către acea pace care, ca să folosim termenii creştini, «covârşeşte toată mintea»”.[16]
În ciuda acestor afirmaţii, nu putem să facem abstracţie de însăşi mărturisirea de credinţă amintită, care conţine două propoziţii diferite şi afirmă două unicităţi: a lui Allah şi a Profetului; cum remarcă marele gânditor alsacian Frithjof Schuon, „una (dintre propoziţii) se referă la Principiu, care e totodată Fiinţă şi Supra-Fiinţă, iar cealaltă la manifestarea formală şi supraformală”, numind prima aserţiune „formula discernământului sau a «abstracţiunii (tanzih)»”, iar a doua „formula integrării sau a «analogiei»”[17].
În realitate, subiacenţa acestei binarităţi este un dualism sau o gândire duală inerentă, se pare, fiinţei umane.[18] Potrivit cu această gândire, apar, desigur, două Jihaduri, fără a mai vorbi de variantele intermediare:
(i) Jihadul major, interior;
(ii) Jihadul minor, exterior.[19]
Această clasificare există în Islam pe temeiul unui hadith,[20] care istoriseşte că Mahomed, întorcându-se de la o bătălie, a rostit cuvintele „Ne-am întors de la micul jihad (al-jihad al-asghar) la marele jihad (al-jihad al-akhbar)”. Întrebat în continuare: „Ce este marele jihad?”, profetul a răspuns: „Este lupta împotriva sinelui”.[21]
Lupta se duce aşadar pe două fronturi – unul invizibil, interior, pur spiritual, individual şi altul vizibil, exterior, (spiritual şi) material, comunitar.
3. Jihadul minor
Jihadul minor nu înseamnă numai un război sacru, asocierea războiului (qital) cu jihadul minor în special şi cu jihadul în special fiind opera a ceea ce numim cu un termen impropriu fundamentalism islamic.[22] Unii autori musulmani consideră că e vorba de o neînţelegere a autorilor occidentali, care au încercat să găsească în Islam un termen analog Cruciadei creştine.[23]
Întreaga concepţie despre jihadul minor pleacă de la diviziunea proclamată de jurisprudenţa islamică, diviziune care împarte lumea în două părţi antagonice:
(i) Dar al-Islam (reşedinţa Islamului), lumea musulmană, care trăieşte după revelaţia pretins autentică dată de Allah, prin Arhanghelul Djabrail (Gavriil), profetului Mahomed. Această lume trebuie să se extindă, potrivit credinţei musulmane, cât mai mult posibil, însă nu cu orice preţ, i. e. prin constrângere. Furkânul afirmă: „Nu este silă în credinţă” (II, 257)[24];
(ii) Dar al-Harb (reşedinţa Războiului), restul lumii, care se împarte în două:
- Ahl al-Kitab – „Poporul Cărţii”, format din Evrei şi Creştini; [25]
- Mushrikun – politeiştii, idolatrii (sau kafirun - păgânii).
Cei dintâi păstrează o revelaţie adevărată, chiar dacă incompletă sau nedesăvârşită, de aceea beneficiază de toleranţă, cu condiţia să accepte statutul de subordonaţi (dhimmi[26]) şi să plătească un tribut (jizya). Acesta este sensul în care este interpretat îndeobşte versetul: „Luptaţi-vă împotriva celor ce nu cred în Dumnezeu şi în ziua de apoi şi nu opresc ceea ce a oprit Dumnezeu şi nu mărturisesc mărturia adevărată – dintre cei cărora li s-a dat Scriptura (s. n.) – până ce nu dau tributul (jizya) din mână şi sunt umiliţi” (IX, 29).[27]
Există versete în Coran chiar mai binevoitoare faţă de harbis decât acesta. De exemplu:
„Cei ce cred, fie Iudei, fie Creştini, fie Sabei, dacă numai cred în Dumnezeu şi fac bine vor primi răsplata lor de la Domnul lor şi nu va veni frică peste ei şi nu se vor întrista.” (II, 59)[28]
„Credem în Dumnezeu şi în ceea ce ni s-a trimis nouă şi s-a trimis lui Avraam, Ismael, Isaac, Iacob şi seminţiilor şi ce s-a dat şi lui Moise, lui Iisus şi profeţilor din partea Domnului lor. Nu facem deosebire cu ei; suntem doar moslemi.” (III, 78)[29]
Totuşi, aversiunea lui Mahomed faţă de Evrei şi de Creştini nu poate fi pusă la îndoială:
„Într-adevăr, Mesia Iisus, fiul Mariei, este un trimis al lui Dumnezeu şi cuvântul Său pe care l-a pus în Maria şi duhul Său. Credeţi în Dumnezeu şi în trimisul Său şi nu spuneţi nimic despre Treime… Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu… El să aibă un fiu?” (IV, 169)[30]
„Zic jidovii: Ezra este fiul lui Dumnezeu şi Nazarinenii zic: Mesia este fiul lui Dumnezeu! Acesta este cuvântul lor în gurile lor… Bată-i Dumnezeu. Cât sunt de proşti!” (IX, 30)[31]
În ce priveşte pe mushrikun, aici lucrurile sunt ceva mai dure, aceştia având cel mult trei alternative – îmbrăţişarea credinţei musulmane, sclavia sau moartea[32].
„Dacă întâlniţi necredincioşi, jos cu gâturile, până ce i-aţi măcelărit, şi legaţi tare cătuşele lor! Şi după aceea sau îndurare, sau răscumpărare, până ce a depus războiul sarcina sa.” (XLVII, 4 sq.)[33].
Acestea toate sunt consecinţele implicării religiei în domeniile politic şi social[34], implicare care cunoaşte trei tendinţe clasice[35].
a). Una este tendinţa moderată, îmbrăţişată de majoritatea islamicilor. Potrivit acesteia, Jihadul este o obligaţie a comunităţii (fard kifaya) de a păstra şi de a extinde aria Islamului. El devine o obligaţie individuală (fard ‘ayin) atunci când este cerut ajutorul fiecărei persoane, d. ex. atunci când un stat islamic este agresat[36]. În aceste situaţii se declanşează războiul: „Li s-a dat voie celor ce fură atacaţi [să se apere], pentru că li s-a întâmplat nedreptate şi Dumnezeu are putere să le ajute: aceia care fură alungaţi din locuinţele lor pe nedrept numai pentru că zic: «Domnul nostru este Dumnezeu»”. (XXII, 40 sq.)[37]
b). A doua este tendinţa activistă, ca să nu o numim altfel, al cărei exponent de vârf este Ibn Taymiya (1268-1328). Acesta îi considera până şi pe moslemii care nu-şi duceau viaţa în credinţă drept necredincioşi şi recomanda disidenţa ca formă de jihad împotriva conducătorilor musulmani care nu impuneau shari’a sub toate aspectele. El şi discipolul său condamnau şi sufismul, iar hadith-ul care vorbea despre jihadul major îl considerau drept o invenţie a sufiţilor.[38]
c) A treia tendinţă este în sfârşit cea sufită, care atribuie jihadului un sens mai mult spiritual. Se aminteşte de metafora lui Abu Hamid Muhammad al-Ghazali (1059-1111), care „descrie trupul ca o cetate guvernată de suflet şi asaltată de ego-ul abisal”[39]. Pentru sufiţi, jihadul major este cel care contează şi nu cel minor. Caracterul mistic al sufismului îl face să nu aibă o voce hotărâtoare în societatea în care el s-a dezvoltat.[40]
Trebuie spus, în fine, că Jihadul minor (al-jihad al-asghar) nu se limitează la război (qital). Amir Ali, doctor în filosofie, găseşte mai multe semnificaţii ale cuvântului jihad, toate întemeiate pe Coran şi pe sunna, şi toate diferite de sensul curent[41]:
(i) recunoaşterea Creatorului şi iubirea desăvârşită faţă de El (cf. Coranul, 9, 23sq.)
(ii) rezistenţa la presiunile societăţii: „Nu asculta de cei necredincioşi, ci te luptă împotriva lor împreună cu el (Coranul) cu luptă mare.” (XXV, 54)[42]
(iii) consecvenţa în urmarea căii celei drepte: „Şi luptaţi-vă pentru Dumnezeu (Allah) cu lupta dreaptă.” (XXII, 77)[43]
(iv) sârguinţa pentru împlinirea faptelor bune. Un hadith spune că „Aisha, soţia lui Mahomed, l-a întrebat pe acesta: «O, trimisule al lui Allah, jihadul ni se pare cel mai bun; dar cum putem lua parte la el?» El a răspuns: «Cel mai bun jihad este un pelerinaj (hajj) desăvârşit»”[44]
(v) curajul şi statornicia în răspândirea mesajului Islamului: „Credincioşi sunt numai cei ce cred în Dumnezeu şi în trimisul său şi nu se îndoiesc şi se luptă cu avere şi putere pe drumul lui Dumnezeu.”[45]
(vi) apărarea Islamului şi a comunităţii: „Li s-a dat voie celor ce fură atacaţi [să se apere], pentru că li s-a întâmplat nedreptate şi Dumnezeu are putere să le ajute: aceia care fură alungaţi din locuinţele lor pe nedrept numai pentru că zic: «Domnul nostru este Dumnezeu»”. (XXII, 40 sq.)[46]
(vii) ajutarea popoarelor aliate care nu sunt neapărat musulmani;
(viii) îndepărtarea trădătorilor: „şi dacă te temi de viclenie din partea unui popor, poartă-te cu ei întocmai aşa; Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei vicleni”(VIII, 60)[47] etc.
Sistematizând aceste nuanţări, un hadith pune în gura Profetului Mahomed cuvintele: „Luptaţi (jahidu) împotriva necredincioşilor cu mâinile şi cu limbile”[48]. Sheikh Abdullah bin Muhammad bin Humaid afirmă că „Allah a decretat Jihadul (lupta sfântă pentru cauza lui Allah) cu inima (intenţiile şi senzaţiile), cu mâna (armele etc.), şi cu limba (cuvintele etc.)”[49]
 |
| Mohamed în mi'raj, cu chipul aprins de focul sacru (Persia, dată necunoscută). |
Dificultatea pe care o întâmpină Jihadul major în recunoaşterea sa de către întreaga comunitate musulmană pleacă de la faptul că îşi întemeiază întreaga legitimitate pe un hadith[50] şi nu pe un verset al Coranului[51]. În acest sens, putem remarca diferenţe de opinii la nivelul şcolilor juridice ale Islamului, aşa cum am arătat anterior.[52]
Seyyed Hossein Nasr[53] afirmă că „marele jihad sau jihadul interior pe care omul trebuie să-l poarte în permanenţă, înlăuntrul său, în virtutea nobleţei firii umane, constă în tensiunea constantă între ceea ce părelnic şi ceea ce realmente suntem şi nevoia de a ne transcede pe noi înşine de-a lungul acestei călătorii a vieţii pământeşti, ca să devenim ceea ce suntem.” [54]
Pentru acelaşi autor, câmpul de bătălie al jihadului constă în împlinirea obligaţiilor moslemului (cei cinci stâlpi ai Islamului):
1. Mărturisirea de credinţă (vezi mai sus, §2)[55]: „Invocarea celor două mărturisiri în forma limbajului sacru în care ele au fost revelate înseamnă a practica jihadul lăuntric şi a lua aminte cine suntem, de unde venim şi unde este sălaşul nostru cel mai de pe urmă”[56]. Un site sufit dă câteva indicaţii practice în acest sens, pornind de la observaţia că prima shahadah conţine o negaţie (La ilaha – Nu este dumnezeu) şi o afirmaţie (illa’ Llah – afară de Dumnezeu). De aici rezultă faptul că jihadul major are o latură negativă, constând în renunţarea la orice gând care ar putea strecura îndoiala în sufletul moslemului, şi una pozitivă, manifestată în „îmbrăţişarea… prezenţei lui Dumnezeu, în orice formă ar apărea ea în conştiinţa” acelei persoane. Această din urmă precizare este extrem de interesantă, deoarece o asemenea bivalenţă de sens poate implica, în opinia autorului, şi gânduri precum: „Dumnezeu lipseşte”, „Sunt deprimat”, „Sunt departe de Dumnezeu”, care au rolul de a-l invoca şi readuce pe Allah în imanenţa credinciosului.[57]
2. Rugăciunea zilnică[58] „este un jihad nesfârşit care imprimă în existenţa umană un ritm continuu în acord cu ritmul cosmosului.”[59]
3. Postul[60], asupra căruia nu insist, justificarea viziunii postului ca bătălie spirituală fiind de domeniul evidenţei;
4. Pelerinajul[61] (hajj), consacrat de binecunoscutul hadith care spune că este cel mai potrivit jihad[62]; Seyyed Hossein Nasr arată că „asemeni cavalerului aflat în căutarea Graalului Sfânt, pelerinul către locuinţa Celui Iubit trebuie să se angajeze într-o luptă spirituală a cărei finalitate face ca orice sacrificiu şi orice vicisitudine să pălească în semnificaţie, întrucât pelerinajul către Casa lui Dumnezeu implică, pentru cel ce practică jihadul lăuntric, întâlnirea cu Stăpânul Casei, Cel aşezat în centrul celeilalte Kaa’bah care este inima”[63];
5. Milostenia[64] – constând în taxa religioasă (zakat) – este socotită de autorul citat drept un jihad întrucât ea „contribuie la stabilitatea justiţiei economice în societate”[65].
Astfel, autorul arată, în contradicţie cu unele secte islamice, care au adăugat jihadul la „cei cinci stâlpi ai Islamului”[66], că jihadul lăuntric este însăşi îndeplinirea acestor acte de devoţiune, care duc la bun sfârşit „bătălia interioară împotriva tuturor forţelor care ar putea să abstragă omul de la vieţuirea în conformitatea normei sale teomorfice, care este natura sa originară, dăruită de Dumnezeu”.[67]
Asemenea rânduri aduc, cred, o nouă perspectivă asupra jihadului, mai spiritualizată, mai aproape de înţelesul unui concept teologic autentic. Spusele lui Mahomed: „Nu este silă la credinţă”[68](II, 257) sau „Pacea e mai bună”[69](IV, 127) invită la o meditaţie ecumenică, în spiritul toleranţei şi al pacifismului. Islamicii înşişi ar trebui să-şi revizuiască, în maniera lui Frithjof Schuon sau Seyyed Hossein Nasr, atitudinea, manifestând respect faţă de propria lor religie şi de viziunea ei asupra atotputerniciei şi bunătăţii Creatorului:
Laudă lui Dumnezeu, Domnul veacurilor,
Celui milostiv, îndurat,
Ce domneşte în ziua judecăţii.
Ţie voim să-Ţi slujim şi Ţie să ne rugăm.
Ocârmuieşte-ne pe noi pe drumul cel drept,
Pe drumul celor de care Te-ai îndurat,
Nu al celor asupra cărora eşti înfuriat, şi nu al celor ce rătăcesc.
(Sura care deschide cartea)[70]
Note:
[1] „Divinitatea … se situează deasupra atributelor ei şi reuneşte toate contrariile… Jahve e bun şi mânios totodată; Dumnezeul misticilor şi teologilor creştini este înspăimântător şi blând şi din această coincidentia oppositorum au pornit cele mai îndrăzneţe speculaţii ale unui Pseudo-Dionisie, ale unui Meister Eckhardt sau ale unui Nicolaus Cusanus… Coincidentia oppositorum a devenit un model exemplar pentru anumite categorii de oameni religioşi sau pentru anumite modalităţi ale experienţei religioase”, ea fiind „o concepţie în care toate contrariile coincid (mai mult, sunt transcendate)” (Mircea ELIADE, Tratat de Istorie a Religiilor, Cu o prefaţă de Georges Dumézil şi un cuvînt înainte al autorului, Traducere de Mariana Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 325 sq.).
[2] Teoreticianul neoficial al „războiului nevăzut” purtat de către creştini împotriva forţelor răului, Sf. Nicodim Aghioritul afirmă: „Şi care-i armamentul acestui război nevăzut? Ascultaţi: adăpostul şi apărarea luptătorilor este completa neîncredere în sine; scutul este încrederea şi ferma nădejde în Dumnezeu; povăţuitorul [strategul] lor este meditarea la suferinţele Domnului; încingătoarea lor este abţinerea de la pasiunile trupeşti; încălţămintea lor, umilinţa şi cunoaşterea propriei neputinţi; pavăza lor, lupta în ispite; sabia ce o ţin în mâna lor este sfânta rugăciune…; suliţa ce o au în cealaltă mână este neînvoirea cu patimile care luptă împotriva lor, ci respingerea lor cu indignare; porţiile şi hrana cu care se întăresc sunt continua participare la dumnezeiasca împărtăşire…; iar ochianul cu care să poată vedea pe inamic din depărtare este continua formare a minţii în recunoaşterea faptelor în chip just şi deprinderea continuă a voinţei de a dori să fie bine plăcut lui Dumnezeu; precum şi pacea şi liniştea deplină a inimii” (Cuviosul NICODIM AGHIORITUL, Războiul nevăzut, editor P. Cuv. Ieromonah Gavriil Aghioritul, Arta Grafică, 1991, p. 4).
[3] *** Bhagavad Gītā, Ediţie bilingvă, Traducere de Sergiu Al-George, Bucureşti, 2000, p. 43.
[4] „Cugetând la cel care este deasupra minţii, sprijinindu-te pe Sinele [tău], ucide, o tu cel cu braţul mare, duşmanul de care cu greu te apropii, a cărui formă este dorinţa” (ibidem, p. 61).
[5] Yves THORAVAL, Dicţionar de civilizaţie musulmană, Traducere de Nadia Anghelescu, Bucureşti, 1997, p. 264.
[6] Ibidem. Cf. şi Azzedine GUELOUZ, Islamul, în: Jean DELUMEAU (coordonator), Religiile lumii, trad. Angela Pagu ş. a., Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
[7] Al-SERAT, The spiritual signification of Jihad, Dr. M. Amir ALI, Jihad explained, Douglas E. STREUSAND, What does Jihad mean ?, Jihad (definiţie de dicţionar).
[8] *** Coranul, Reeditare după ediţia din 1912, Traducere din arabă de Octavian Silvestru Isopescul, Editura ETA, Cluj, 1997, p. 296. Pentru citatele de acum încolo am confruntat şi Dr. M. Amir ALI, art. cit.
[9] Ibidem, p. 280.
[10] Ibidem, p. 319.
[11] Ibidem, p. 322.
[12] Ibidem, p. 70. Peste tot, în traducerea Silvestru Isopescul, termenul „a purcede” ţine locul lui „a emigra” sau „a fugi (de persecuţie)”, cuvânt care apare în traducerile englezeşti (cf. Dr. M. Amir ALI, art. cit. sau Jihad (Fighting for the cause of Allah) according to Qur’an and Sunnah).
[13] O explicaţie mai amplă la: Yves THORAVAL, op. cit., p. 109.
[14] Cf. Douglas E. STREUSAND, art. cit.
[15] Un comentariu de o mare fineţe teologică relativ la această dublă unitate – a Principiului Absolut şi a manifestării sale – la Frithjof SCHUON, Să înţelegem Islamul. Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Traducere de Anca Manolescu, Bucureşti, 1994, p. 13 ş. u.
[16] Al-SERAT, art. cit. „Acest echilibru… este doar o bază pentru a scăpa, în contemplarea pacificatoare şi eliberatoare a Imuabilului, de incertitudinile şi turbulenţa ego-ului.” (Frithjof SCHUON, op. cit., p. 17) „Pacea care covârşeşte toată mintea” este o expresie paulină: „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” (Filipeni IV, 7).
[17] Frithjof SCHUON, op. cit., p. 13 sq.
[18] Cercetând originea unor mituri gnostice dualiste, gânditorul român I. P. Culianu (ucis în 1991, de către fosta Securitate) găseşte (cf. Ioan Petru CULIANU, Gnozele dualiste ale Occidentului, Traducere de Theresa Petrescu, Bucureşti, 1995, pp. 42-46) două soluţii antropologice:
(i) „Creierul bicameral” al omului, care trimite în mod necesar la o gîndire în cadrele logicii binare. Horia Roman-Patapievici notează că savantul român, „în ultima parte a vieţii sale, ajunsese să conceapă totul în termeni de mind-game”, acest mind-game făcînd din religie, filozofie, ştiinţă, artă etc. „simple procese computaţionale”. (ibidem, p. 373 sq.) Modelul binar, folosit de I. P. Culianu, este propriu mecanismului general-uman de gîndire, şi nu trebuie să ne surprindă nici dacă apare în Sfînta Scriptură, d.ex.: „Iată Eu ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, (…) şi binecuvîntare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 15-19).
(ii) „Societatea împotriva Statului” – soluţie sociopsihologică propunînd analiza originii dualismelor în paralel cu cea a originii nihilismelor, în care negarea „lumii acesteia” duce consecutiv la postularea lumii celeilalte şi la antagonismul civitas Dei versus civitas terrena. A se observa această din urmă dualitate în „clasificarea” jihadului în Jihad major sau intern şi Jihad minor sau extern.
[19] Unele surse cum ar fi enciclopedia virtuală wikipedia afirmă „trei aspecte ale Jihad-ului, care poate fi major, minor intern sau minor extern”. Jihadul major este în acest sens „efortul pe care îl face fiecare musulman pentru a lupta contra lui însuşi, contra egoismului şi a instinctelor sale, contra orgoliului şi a patimii dominatoare (sa passion de dominer les autres)”. Jihadul minor intern este „efortul pe care îl face fiecare musulman pentru a menţine coeziunea comunităţii credincioşilor şi unitatea acesteia”.
[20] Literal: „relatare”. Este „sentinţă a Profetului transmisă în afara Coranului” (Frithjof SCHUON, op. cit., p. 227), „un îndemn sau o spusă a Profetului Mahomed care întregeşte sau clarifică înţelepciunea Coranului” (Glossary: Some common Sufi terms) sau „o tradiţie despre profetul Mahomed; povestire tradiţională” (M. R. Bawa MUHAIYADDEN, Islam and World Peace – Explanations of a Sufi. Glossary).
[21] Frithjof SCHUON, op. cit., p. 231 sq. Cf. şi Douglas E. STREUSAND, art. cit.
[22] Termenul este impropriu deoarece acţiunile cu sens ale fiecărui om au necesarmente o fundamentare religioasă. Orice act, oricât de moral ar fi, atâta vreme cât nu se întemeiază pe credinţă, rămâne, potrivit lui Kierkegaard, un act lipsit de un τελος care să-l transceadă, neavând, aşadar, nici o relevanţă metafizică (cf. Søren KIERKEGAARD, Frică şi cutremur, Traducere de Leo Stan, Bucureşti, 2002, p. 117).
[23] Cf. Dr. M. Amir ALI, art. cit. Din păcate pentru noi, comparaţia dintre cruciadă şi jihad este net în favoarea jihadului. În Coran există texte care pot fi interpretate ca îndemn la un război vizibil, d. ex. : „Dacă întâlniţi necredincioşi, jos cu gâturile, până ce i-aţi măcelărit, şi legaţi tare cătuşele lor! Şi după aceea sau îndurare, sau răscumpărare, până ce a depus războiul sarcina sa.” (XLVII, 4 sq., cf. Coranul, p. 403). Nu cunoaştem, în schimb, să existe în Noul Testament sau la Sfinţii Părinţi nici măcar o referire la un război vizibil.
[24] „…Răsvedită este deosebirea dintre dreptate şi rătăcire”, Coranul, p. 75. O altă traducere: „Nu există constrângere în religie, deoarece adevărul este vădit de minciună” (textul original: La ikraha fid-din. Qat-tabanyar-rushdo min al-ghavy, cf. Jihad: The Holy War of Islam and Its Legitimacy in the Quran).
[25] Ulterior, în categoria aceasta au intrat toţi monoteiştii, inclusiv Zoroastrienii sau Mandeenii. (cf. şi Douglas E. STREUSAND, art. cit.).
[26] Literal: protejaţi, cf. Yves THORAVAL, op. cit., p. 231, care afirmă că „acceptând dominaţia musulmană, «oamenii Cărţii» dobândesc prin contract recunoaşterea personalităţii lor, dreptul de a rămâne pe pământul Islamului şi garanţia libertăţilor publice, precum şi a drepturilor private (comerţ, căsătorie, moştenire etc.) «Protejaţi» de către musulmani, ei nu pot fi convertiţi cu forţa şi nu participă la război. Ei nu pot deţine arme şi, în principiu, nici să călărească pe cal, chiar dacă în unele epoci au existat mercenari creştini în armatele musulmane”.
[27] Coranul, p. 173.
[28] Coranul, p. 53.
[29] Coranul, p. 86.
[30] Ibidem, p. 114.
[31] Ibidem, p. 173. Erorile de care ne acuză Coranul lui Mahomed sunt în principal lipsa de coerenţă logică (faptul că noi susţinem lucruri imposibil de demonstrat, cum ar fi Dogma Treimii sau cea a Întrupării), precum şi deformarea Revelaţiei primite prin Iisus, socotit de Islam drept un profet al lui Allah şi având o cu totul altă biografie decât cea relatată în Evanghelii. Bunăoară, Iisus n-a fost răstignit – spun adepţii Islamului: „Ei (jidovii) nu l-au omorât [pe Iisus], ci pe un altul, care le părea asemenea… ci Dumnezeu l-a ridicat la Sine, căci Dumnezeu este puternic, înţelept.” (IV, 156) – cf. Coranul, p. 113.
[32] cf. Yves THORAVAL, op. cit., p. 231; Douglas E. STREUSAND, art. cit..
[33] Coranul, p. 403.
[34] Musulmanii reproşează în acest sens lipsa de implicare a Creştinismului în viaţa cetăţii. „Nu există o structură socială creştină, nici un sistem legislativ creştin, nici reguli creştineşti despre cum trebuie societatea să funcţioneze”… „nu există substanţă în Creştinism; el nu conţine decât câteva învăţături morale care formează o colecţie de sfaturi gen: „spune adevărul”, „nu spune minciuni”, „să nu pui mâna pe bunurile altora” şi alte asemenea” (cf. Jihad: The Holy War of Islam and Its Legitimacy in the Quran). Musulmanii nu iau însă în considerare aserţiunea paulină: „Cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni III, 20), după cum nu iau în considerare mai nimic din Creştinism.
[35] Douglas E. STREUSAND, art. cit..
[36] Abdullah Yusuf 'AZZAM, Jihad Against the Kuffaar is of Two Types.
[37] Coranul, p. 278.
[38] Douglas E. STREUSAND, art. cit..
[39] „…the lower self” (Douglas E. STREUSAND, art. cit..)
[40] O idee interesantă este cea a doctrinei şiite duodecimane, iraniene, potrivit căreia Jihadul ofensiv, ca război, este permis numai în prezenţa Imamului ascuns, care va veni la finele veacurilor (Douglas E. STREUSAND, art. cit., . Yves THORAVAL, op. cit., p. 147.)
[41] Dr. M. Amir ALI, art. cit.
[42] Coranul, p. 296.
[43] Ibidem, p. 280. Traducerea engleză spune: „Luptaţi-vă pentru Allah cu strădania care este dreapta sa” - „Strive (jahidu) for Allah with the endeavour (jihadihi) that is His right” (Dr. M. Amir ALI, art. cit.)
[44] Dr. M. Amir ALI, art. cit. Este un hadith controversat. El se justifică deoarece pelerinajul este unul din „cei cinci stâlpi ai Islamului”, în timp ce Jihadul nu figurează între acestea. Controversa vine însă de la versetul IX, 19 din Coran care zice: „Poate puneţi voi adăparea peregrinului şi cercetarea templelor sfinte pe o treaptă cu cel ce crede în Dumnezeu şi în ziua de apoi şi se luptă pe drumul lui Dumnezeu? Ei nu sunt de o potrivă înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu ocârmuieşte poporul nelegiuiţilor” (Coranul, p. 172). Explicaţia traducătorului român este că: „aceste cuvinte sunt îndreptate împotriva celor ce scuză absenţa lor de la războiul cel sfânt pe motivul că ei de altcum împlinesc toate celelalte datorii ale unui moslem” (ibidem). Alţi comentatori sunt de părere că pelerinajul la Mekka este o formă de jihad doar pentru femei (cf. Jihad (Fighting for the Cause of Allah swt) According to Quran and Sunnah).
[45] Coranul, p. 411.
[46] Coranul, p. 278.
[47] Coranul, p. 168.
[48] Dr. M. Amir ALI, art. cit.
[49] Sheikh ABDULLAH bin Muhammad bin Humaid, Jihad in Qur'ân and sunnah.
[50] Referinţe timpurii ulterioare, altele decât hadith-ul citat se găsesc la al-Hakim al-Tirmindhi (m. 932), al-Ghazali (m. 1111), Kojiro Nakamura, discipolul acestuia şi alţii. O scurtă bibliografie la Sufism: Struggle with one’s Nafs.
[51] Articolul lui Al-SERAT conţine ca motto un verset aproape nesemnificativ din Coran şi acela este: „Iar cei ce s-au luptat pentru Noi, pe ei îi vom ocârmui pe drumurile noastre; Dumnezeu este cu cei ce se poartă bine.” (XXIX, 69; cf. Coranul, p. 323).
[52] A se vedea şi Douglas E. STREUSAND, art. cit.
[53] Prof. la George Washington University, v. Sufism: Struggle with one’s Nafs.
[54] Al-SERAT, art. cit.
[55] Prima shahadah, într-o formulare mai vioaie şi mai bogată în conţinut teologic, apare în aşa numitul Vers al Tronului şi credem că merită a fi citată: „Dumnezeu! Nu este Dumnezeu afară de El; El este Cel Viu, Cel Veşnic. Pe El nu-L cuprinde somnul, nici dormitarea. Ale Lui sunt cele din ceruri şi cele de pe pământ. Cine poate mijloci la El fără voia Sa? El ştie cele ce sunt dinainte şi cele de apoi şi [oamenii] pricep din ştiinţa Sa numai ceea ce voieşte El. Tronul Său cuprinde cerurile şi pământul şi păzirea lor nu-I face greutate; El este Cel înalt, puternic.” (II, 256) (Coranul, p. 75)
[56] Al-SERAT, art. cit.
[57] Cf. Sufism: Struggle with one’s Nafs.
[58] Poruncită de Coran: „Să cerceteze templele lui Dumnezeu numai cel care crede în Dumnezeu şi în ziua de apoi şi împlineşte rugăciunea şi dă milostenii şi nu se teme de nimeni afară de Dumnezeu.” (IX, 18) „Împliniţi-vă rugăciunea la cele două sfârşituri ale zilei şi la întâia veghe a nopţii.” (XI, 116) „Noi ţi-am dat şapte [versuri], ce trebuie repetate, şi Coranul cel măreţ.” (XV, 87) (Coranul, pp. 172, 203, 226).
[59] Al-SERAT, art. cit. Amintim că, din punctul de vedere al autorului, jihadul urmăreşte stabilirea echilibrului cosmic între cele două polarităţi: lumea cerească şi lumea pământească, transcendentul şi imanentul etc. V. şi mai sus, nota 16.
[60] „O, voi, cei ce credeţi, şi voi aveţi îndatorirea pentru ajunare, cum aveau şi înaintaşii voştri, ca să fiţi cu frica lui Dumnezeu… Luna Ramadân, în care s-a trimis Coranul ca îndreptar pentru oameni şi învăţătură răsvedită pentru drumul cel drept şi deosebire [între adevăr şi minciună], în luna aceasta să ajuneze cei de faţă; cine e însă bolnav sau în călătorie, să postească alt număr de zile.” (II, 180 sq.) (Coranul, p. 65)
[61] „Împliniţi pelerinajul şi cercetarea sfântă a lui Dumnezeu… Dacă voieşte cineva să cerceteze Mekka abia la pelerinaj, să pregătească ceva ca jertfă… Pelerinajul să fie în lunile cunoscute, iar cel care şi-a propus pelerinajul să nu se împreuneze cu muiere, să nu fie cu nedreptate şi să nu se certe în pelerinaj, căci binele pe care îl faceţi îl cunoaşte Dumnezeu. Luaţi-vă şi merinde, însă cele mai bune merinde sunt frica lui Dumnezeu, deci temeţi-vă de Mine, o, voi, cei pricepuţi.” (II, 193-194) (Coranul, p. 67).
[62] Vezi mai sus, nota 43.
[63] Al-SERAT, art. cit.
[64] Milosteniile sunt numai pentru cei sărmani şi nevoiaşi şi pentru cei ce se ostenesc pentru ele şi pentru cei ale căror mâini sunt împreunate şi pentru cei din temniţe şi pentru cei datornici şi pentru drumul lui Dumnezeu şi pentru fiul drumului. Aceasta e o hotărâre de la Dumnezeu şi Dumnezeu este ştiutor, înţelept. (IX, 60) (Coranul, p. 176).
[65] Al-SERAT, art. cit.
[66] Cf. Yves THORAVAL, op. cit., p. 83.
[67] Al-SERAT, art. cit.
[68] Coranul, p. 75.
[69] Coranul, p. 110.
[70] Coranul, p. 47.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu