Escena en la carcel (Francisco de Goya y Lucientes, ulei pe lemn, c. 1808-1812).
De fiecare dată când am intrat în contact cu spaţiul geostrategic al lumii spitaliceşti, m-au indispus mai multe chestii, de la lipsa igienei la lipsa intimităţii şi de la inutilitatea doctorilor la inutilitatea femeilor de servici. Sâmbătă seară, însă, s-a mai adăugat încă una. Cei ce păzeau m-au întrebat: unde-o iei aşa, ce, te trezeşti la tine acasă sau ce. Păi îi duc jacheta maică-mii, le-am răspuns. Şi la ora asta ţi-ai găsit? Asta-i bună, dacă acuma s-a internat, duc numai jacheta şi mă-ntorc. N-ai voie, nu-ţi permit, nu voi tolera. Da de ce? Pentru că deranjezi bolnavii. Da nu-i deranjez, că merg încet. Să văd cum ai să intri, că io nu-ţi dau voie. Şi ţine-o tot aşa. Până la urmă m-am fofilat şi cu chiu cu vai, pe diverse căi mai mult sau mai puţin legale, am ajuns la maică-mea. În salon erau opt paturi şi vreo treişpe cardiace. Spuneţi şi voi, ce deranj ar mai fi putut adăuga prezenţa mea pe hol, ca vizitator?
A doua zi, m-am uitat la Cristi Tabără şi la emisiunea lui despre deţinuţii de la Tichileşti, că unul dintre tinerii domni de acolo (tipul galeş, cu căciuliţă pe cap) îmi părea cunoscut şi mă gândeam că l-oi fi avut elev. Sau poate cine ştie, o fi fost vreun filing necontrolat, dintr-ăla care dă buzna fără ecuson în sufletul omului. Vizionând documentarul (vi-l recomand şi vouă, e interesant, bravo ProTv), am stat şi m-am întrebat unde o duci mai bine în ţara asta (sau poate lumea asta): în spital sau în puşcărie? Că nu mi se pare mare diferenţa între una şi alta. Unde mai pui că, la puşcărie, măcar eşti sănătos.
Paralelele ar putea merge şi cu alte instituţii bine cunoscute, cum ar fi şcoala. În documentarul lui Cristi Tabără, o să vedeţi că băieţii de la penitenciar au, de exemplu, un salon de calculatoare. În cancelaria unei şcoli şi în sălile de clasă, n-ai computer şi singura ta conexiune cu lumea liberă e contemplarea copacilor din curte. Bine, şi universul adolescenţilor, atunci când ei au chef să ţi-l prezinte. Ce ţi-e închisoarea, ce ţi-e şcoala, ce ţi-e spitalul, ce ţi-e poliţia, ce ţi-e tribunalul. Peste tot, n-ai decât un rol din două de jucat: ori paznicul, ori împricinatul.
Nori deşi ascund ultimul licăr de libertate; întunericul corecţional acoperă pământul.
3 comentarii:
Spitalele...brrr. Nu stii ce te sperie mai tare, atitudinea medicilor sau partea de salubritate.
Spectacolul suferinţei ar fi trebuit să-i facă pe medici fiinţe reflexive. Mulţi îşi opacizează umanitatea însă şi devin automate naturale cu mecanisme psihologice de apărare foarte primitive. Un prieten, medic şi el, ţinea într-o seară un speech megaloman: cum este el Dumnezeu pentru o zi, iar viaţa noastră un întrerupător în mâna lui. Eu înţeleg viaţa şi pe Dumnezeu cu totul diferit, de aceea l-am privit cu milă...
Spitalul - universul nostru concentraţionar mereu la pândă...
hm...in sala profesorala nu ai intimitate, nu ai liniste, nu ai pic de liniste, nu ai spatiul tau personal, nu ai decat zgomot de fond si ochi ce misuna sa vaza cum te-ai imbracat, cu cine vorbesti, ce stare sufleteasca ai, cum ai venit de la ora, s.a.m.d. Ce sa mai spun de lipsa laboratoarelor de specialitate, de lipsa calculatoarelor, etc, etc, etc. Concluzia: mai bine in sala de clasa, cu elevii, mai un zambet, mai o discutie pe marginea unei teme, mai o discutie chiar pe hol ,in pauza, dar categoric NU in sala profesorala!
Stres, uzura... sau mai bine nu, lasa, pe alta data !
Trimiteţi un comentariu