rezistenţe viteze

Un elev de-a noua m-a oprit ieri pe hol şi mi-a zis: dom' profesor, dom' profesor, staţi puţin. Stau. Am dat la sport rezistenţa şi viteza. Foarte frumos, şi? ce-ai făcut? Am alergat şapte ture jumate (ceea ce ar fi cică aproximativ calea de o sâmbătă) în trei minute. Felicitări, am încercat să conchid, deci să înţeleg că eşti primul din clasă la rezistenţă. Nu, m-a corectat el, primul la viteza rezistenţei.
Încă purtam în minte această discuţie, întrebându-mă ce-ar putea, în (semi)fond, să însemne viteza rezistenţei, câteva ore mai târziu, când m-am aşezat la meci, dornic să-mi injectez un strop de bună dispoziţie în vremurile astea maniaco-depresive - mai ales că, vorba urmaşilor Ţopeşti, Manchester şi Arsenal păreau să promită un nou spectacol de gală în Teatrul viselor.
Şi aşa a şi fost. Încă de la fluierul arbitrului Bo Larsen, coechipierii lui Cristiano Ronaldo au început să-i hărţuiască, fotbalistic vorbind, pe cei ai lui Robin van Persie (absent de pe teren, din cauza accidentării), uşor depăşiţi de situaţie. Capitolul ce făcea diferenţa clară era, aţi ghicit, viteza, cei din perfidul Albion neavând în atac vreun olandez precum cel de pe vremuri, căruia i se spunea Speedy Gonzalez şi pe care nu mai ţin minte cum îl chema de fapt. În fine. Golul lui O'Shea, venit în contextul atacurilor rapide, furibunde şi ameţitoare care fac de ani buni farmecul trupei lui Ferguson, era logic să fie urmat de altele. Chiar îmi şi ziceam: Tévez că moş Giggs îl scoate la pensie pe novicele Gibbs. Că 7-1 ăla cu AS Roma n-a fost o întâmplare, că Manchester poate oricând să facă tăiţei din orice echipă ş.a.m.d. Dar m-am înşelat. Rezistenţei tot mai slabe (de, oameni sunt şi ei) a vitezei i s-a opus viteza crescândă a rezistenţei şi astfel londonezii au scăpat cu un 0-1 ieftiior.
A fost o semifinală frumoasă, la fel de frumoasă pe cât de urâtă a fost cealaltă, cu Barcelona încercând în zadar să zgâlţâie autobaza lui Guus Hiddink. Eu unul nu-mi amintesc de vreun fault pe tot parcursul meciului de pe Bătrânul Trafford. Statisticile UEFA arată că au fost 20; poate că e aşa. Însă tot 20, cât ale lui Manchester şi Arsenal la un loc, au fost faulturile celor de la Chelsea, în meciul de pe Nou Camp. Chelsea nu s-a comportat ca o echipă mare, ci ca o echipă mică şi meschină la suflet. Tu, ditamai Guus Hiddinkul, să-ţi retragi echipa cu căţel şi purcel în propriul careu - e o tactică de joc pe care te aştepţi s-o vezi la Săpăligă, nu la Ligă. Singurul lucru pe care l-a demonstrat Chelsea cu prestaţia de marţi a fost că Petr Čech şi-a ales, într-adevăr, echipa potrivită. Pentru frumuseţea fotbalului, e de dorit însă ca trupa lui Abramovich să rămână cât mai multă vreme doar cu defuncta Cupă a Cupelor în palmares.
Măcar într-un ps, ar trebui să spun ceva şi de alegerea noului antrenor al naţionalei, sau de arestări, sau de greve, dar... n-au intrat zilele-n sac, nu-i aşa?