Băsescu şi Preşedintele arhetipic

Dintre toţi preşedinţii pe care i-a avut România, cel mai român dintre toţi - o spun cu oarecare tristeţe - a fost Ceauşescu. Needucat, nedus la biserică, nătâng, venit de pe gârlă în toate domeniile, ţărănoi la caracter, în sensul ceapist al cuvântului, patriot de peluza a doua, când est, când vest, după cum bate vântul, umanist de cârciumă, cu un simţ al umorului destul de vag - pe scurt, un caracter pe care-l extragi aproape la întâmplare din orice bodegă mioritică. Faptul că el a fost primul preşedinte din istoria românilor oferă o enormă legitimitate sistemului republican, cu care Ceauşescu aproape că se identifică. Am putea să spunem chiar că el este arhetipul preşedintelui român, modelul totemic care stă la baza instituţiei prezidenţiale în România.
Între preşedinte (recte Ceauşescu) şi popor există o legătură intimă şi indisolubilă. Astea nu sunt lozinci. Dacă ai să-i întrebi pe alegătorii român ce fel de preşedinte îşi doresc, ai să ajungi, făcând o medie a răspunsurilor, la profilul moral al geniului Carpaţilor, pe care l-am descris în paragraful anterior. Popularitatea la români e dată de gradul de indicatorii... indicaţi deja; să-i mai spun o dată? needucat, venit de pe gârlă, ţărănoi... Comportamentul lui Băsescu din ultima vreme arată clar că el a înţeles, ştie că demnitatea lui de preşedinte român ţine de raportarea lui la Preşedintele arhetipic. Iar pentru asta e nevoie de un fel de regressus ad Ceauşescum, în parte premeditat, în parte instinctiv, n-are sens să discutăm acuma cum se produce, un fel de recurs la modelul ceauşist, care să te crediteze ca preşedinte în faţa românilor.

Trifuncţionala ceauşistă
Iată un amănunt aparent neînsemnat. Când eram copil, mă minunam de duméziliana trifuncţionalitate a lui Ceauşescu, menţionată sub portretele lui:

Tov. NICOLAE CEAUŞESCU
Secretar general al Partidului Comunist Român
Preşedintele Republicii Socialiste România
Comandant suprem al Forţelor Armate

Ceea ce mă nedumerea era de ce se spune întâi că e secretar şi după aceea că e preşedinte; secretari erau şi la şcoală, dar preşedinţi nu mai erau nicăieri. Aveam să înţeleg mai târziu că, în acea ţară şi se pare că şi în asta de acum, a fi ceva la partid, prim-vice-prim-măturător al partidului, de exemplu, era, este mai important decât a fi şef peste un popor. A treia funcţie iarăşi mă nedumerea că nu reuşeam să mi-l imaginez pe Ceauşescu cu mitraliera în mână. Dar, erau cuvinte care indicau puterea efectivă, o posesie la nivel fizic, nu doar putere şi posesie simbolică.
Acea matrice prezidenţială n-a dispărut, ci datele au fost aduse la zi; astfel:

Dl. TRAIAN BĂSESCU
Secretar general al Partidului Democrat-Liberal
Preşedintele Republicii Capitaliste România
Preşedinte al CSAT

La fel ca la Ceauşescu, primează Partidul şi nu ţara. Funcţia de preşedinte e ouată, potenţată şi - dacă-mi permiteţi un cuvânt repetat prosteşte astăzi - girată de Partid. În privinţa CSAT, acolo sunt toţi cei presupuşi a avea putere de decizie pe chestiuni importante, de posesie efectivă (interesant e că, în acest moment, cei 13 membri sunt oameni de paie şi al căror cuvânt e egal cu zero).

La nivel de discurs
Băsescu vorbeşte ca un bolşevic tipic. Tună şi fulgeră împotriva celor bogaţi, cu o aversiune pe care numai Lenin a avut-o în vremurile de glorie. Mogulii, oligarhii, petroliberalii, băncile, aceştia reprezintă de fapt răul de pe lume. Băsescu n-a înţeles mare lucru din capitalism şi nu-l interesează pe el economia de piaţă. Ieşirea lui cu privire la învăţământul românesc, care produce filozofi tâmpiţi în loc de tinichigii deştepţi, face parte din acelaşi registru. Nu discut cauzele; poate sunt reflexe ale educaţiei pe care cu toţii am primit-o în vechea orânduire; dar cauzele nu sunt relevante aici.
Există patru nuanţe ceauşiste ale discursului de stânga şi toate patru se regăsesc la Băsescu. Prima este coordonata naţionalist-xenofobă. De la episodul prea ne-am ascuns în spatele lui Vadim până la ţigancă împuţită sau armean incompetent, regăsim această coordonată în ieşirile actualului preşedinte. A doua nuanţă este policalificarea şefului statului, care dă indicaţii preţioase truditorilor de pe şantierele patriei, intelectualilor, agricultorilor etc. A treia nuanţă este poziţia crucială a şefului statului în politica internaţională. Ceauşescu a reuşit să-şi formeze mitul unui diplomat cu abilităţi neobişnuite, care-i împăca pe evrei cu palestinienii şi pe ruşi cu americanii. Deşi departe de adevăr, acest mit e crezut şi propovăduit şi astăzi de unii dintre apropiaţii lui Ceauşescu, majoritatea peremişti. Cu axa Bucureşti - Londra - Washington, Băsescu a vrut să-şi creeze şi el o imagine de lider care contează cu adevărat în lume. Încă lucrează la o asemenea imagine. În sfârşit, a patra nuanţă este dimensiunea mesianică a şefului statului, supus pe nedrept unei victimizări. Acest lucru cere o îndreptare şi pentru aceasta sunt necesare nominalizarea publică a celor vinovaţi (în cazul lui Ceauşescu, agenturile străine, în cazul Băsescu, mogulii şi oligarhii) şi o eshatologie (societatea socialistă multilateral-dezvoltată a lui Ceauşescu s-a transformat, la Băsescu, într-un să trăiţi bine la fel de limpede programat în timp).
Nu pot să trec cu vederea unele mici distorsiuni în vorbirea lui Băsescu, care contează pentru imaginea lui de Ceauşescu reîncărcat. Îmi imaginez un proces al lui Băsescu în care avocatul să-i zică (cu acel l rusesc al lui Băsescu): „nu vrei să răspunzi la întrebărle noastre, întrebărle, cum le ziceai dumneata.“ (Aluzie la o remarcă similară privind muncipiile lui Ceauşescu; asta pentru cei care nu cunosc procesul acestuia.)

Oamenii preşedintelui
Ceauşescu s-a înconjurat de trei categorii de oameni. Prima era familia, în special Elena. Ceilalţi erau aranjaţi şi ei - Nicu era prim-secretar la Sibiu, Valentin avea echipa de fotbal Steaua, Zoia era şi ea nuş'ce şefă la un institut de matematică. Dar Elena avea o putere imensă. A doua categorie erau tâmpiţii. Cei din CC al PCR, miniştrii, oamenii de bază ai lui Ceauşescu erau tâmpiţi ca şi el. Bobu, Teleagă, Postelnicu, cu ei juca cercuri şi tot cu ei guverna ţara. În fine, a treia categorie o formau cei care-i dădeau lui Ceauşescu o atenţie deosebită, dar pe care Ceauşescu îi înlătura dacă mişcau în front: erau pupincuriştii de serviciu, Păuneştii şi Vadimii, cărora le datorăm acea greţoasă revărsare de osanale pe care tot românul era chemat să o aducă unui cizmar idiot.
Aceste trei categorii pot fi desluşite uşor în cazul Băsescu. Cu EBA, nimeni zdravăn la cap nu se mai îndoieşte de traficul de influenţă pe care-l face Băsescu în favoarea propriei familii. Pe post de Elena Ceauşescu e însă o Elenă softcore, potrivită pentru democraţie, Elena Udrea. În privinţa tâmpiţilor: Emil Boc e de fapt Emil Bobul băsesc; şi nu uitaţi că Teleagă e socrul lui Popoviciu, oligarhul bun al lui Băsescu. Cât despre Păuneşti şi Vadimi, rolul lor e jucat azi de Patapievici şi Liiceanu, al căror derapaj moral mi se pare îngrijorător.

O ultimă precizare
Nu vreau să afirm că există o asemănare congenitală între Ceauşescu şi Băsescu. E vorba de cu totul altceva: că Băsescu, simţind că a fi Ceauşescu înseamnă cu adevărat a fi puternic în România, vrea să fie Ceauşescu, în sens noicaesc: Băsescu devine întru Ceauşescu. Bătălia pentru fotoliul prezidenţial, din 2004, l-a costat un efort enorm, întrucât avea de înfruntat un contracandidat cu un coeficient de ceauşism mult mai mare decât el. Băsescu a recuperat şi a câştigat; partea proastă pentru noi ca popor şi bună pentru el şi udrele lui e că n-a fost doar o strategie de campanie. Băsescu nu s-a oprit şi a punctat înainte, iar ceauşizarea lui e un proces în plină desfăşurare.
Ţineţi minte ce vă spun: trifuncţionala, discursul şi oamenii, toate pe model ceauşist, vor alimenta campania lui Băsescu din 2009. Oamenii îl vor recunoaşte în el pe preşedintele arhetipic, pe Ceauşescul lor drag, şi îl vor vota ca imbecilii la toamnă.