미인도

Cronică incompetentă la 미인도 (Mi-in-do, numele englezesc Portrait of a Beauty, regia Yun-su Jeon, 2008).
Nota: 8 (opt)

Miindo este unul din cele două filme (ambele sud-coreene, ambele de anul trecut) care pleacă de la romanul lui Jung-myeong Kee Pictorul vântului. Nu ştiu ce conţine romanul sau cealaltă ecranizare (un serial tv), aşa încât am să scriu doar despre ce am văzut eu din scenariu, mai bine zis, despre ce am avut chef să văd (întrucât, aşa cum spune o replică din film, oamenii văd numai ceea ce sufletele lor vor să vadă).
Acţiunea se petrece în secolul al XVIII-lea şi îl are în centru pe cunoscutul pictor coreean Yun-bok Shin, pe numele lui artistic Hyewon. Ficţiunea transsexualizează istoria, Hyewon fiind prezentat în film drept o tânără deghizată în bărbat (Kim Min-sun), îndrăgostită de un meşteşugar pe nume Kang-mu (Kim Nam-gil). Hyewon - a cărui/cărei artă este recunoscută la curtea maiestăţii sale imperiale - are de înfruntat prejudecăţile vremii. Straiele băieţeşti nu o dau de gol (la asiatici diferenţa dintre sexe e mai mică, da' totuşi); cu atât mai puţin arta, nu doar datorită talentului (argument forte pentru mentalitatea Zeitgeist-ului în care ne aflăm), ci şi datorită tematicii picturii (cam fără perdea şi cu observaţii asupra senzualităţii feminine).
Anumite teme de bază - emanciparea femeii, corupţia păturilor sociale înstărite, lupta cu pudibonderia şi ipocrizia, pulsiunile erotice şi defularea lor, o preocupare umanistă dubioasă pentru Coreea, fie ea şi de Sud - dau pe alocuri senzaţia unui déjà vu. Ca şi în Se, jie al lui Ang Lee, dacă n-ar fi atâta sex, ai zice că vezi transpunerea pe peliculă a vreunui roman victorian. Cu toate astea, scenariul nu este lipsit nici de culoare locală (sau culorile locale, în frunte cu galbenul, rozul şi violetul) şi nici de soluţii surprinzătoare, care supraordonează eticului anumite instanţe superioare (nu dau detalii, că poate vreţi să vedeţi şi voi filmul). Desigur, lovitura (la propriu sub centură) dată de travestiul biografiei le întrece pe toate (gândiţi-vă, să fi făcut ai noştri viaţa lui Baba chiar cu o babă în rolul principal!).
Coloana sonoră, destul de insipidă, te îndeamnă să te concentrezi pe imagine, punctul forte al regizorului, care se deconspiră ca manierist autentic, din specia amintitului Ang Lee. Cu toate astea, există pe tot parcursul filmului şi o grijă pentru comercial care mie unuia îmi apare destul de clară. La o privire mai atentă, vezi cum îţi sunt servite cam toate fanteziile europene cu privire la asiatici şi, mai ales, la atât de râvnitele şi inaccesibilele (pentru europeni) asiatice. În afara transsexualizării amintite, care trimite la M. Butterfly al lui Cronenberg, avem feminitate, avem graţie, avem lesbianism, avem cruzime imperială şi, bineînţeles, avem şi cafteli, chiar dacă nu suntem nici pe departe într-un film cu bătăi.

← Secvenţa care înfăţişează povestea tabloului 단오풍정 (Peisaj de ziua Dano, foto).

Cei doi actori principali sunt drăguţi şi naturali, dar naturaleţea lor constă mai mult în armonia cu natura, în special cu florile. Min-sun Kim, pictoriţa, nu face eforturi prea mari să se transpună în bărbat şi probabil că nici regizorul (spre lauda lui) nu i-a cerut să devină o Wynona de Seoul. Personal, n-am avut niciodată senzaţia, atunci când o vedeam, că văd un bărbat. Poate că asta se datorează şi contrastului care se creează între ea şi Nam-gil Kim, al cărui personaj e prea haiduc şi bagabont ca să-i mai ceri substanţă. Pentru cine l-a văzut în melancolicul No Regret, unde, într-adevăr, avea ce juca, Nam-gil e aici incredibil de plat şi râde prea mult. Amântrei însă (incluzându-l şi pe Yeong-ho Kim, maestrul pictoriţei, căci avem de-a face cu un triunghi sentimental) sunt suficient de talentaţi şi de abili încât să acopere nişte roluri atât de ...vegetale.

O cronică mai completă şi subtitrarea în româneşte a filmului, pe excelentul Asiacinefil.