stânjenei irizanţi

nu m-am putut abţine să nu-mi fac testul propus de Anielle pentru doamne şi domnişoare: ce floare eşti? mi-a ieşit că sunt un stânjenel. cum planta de la răspunsul testului mi se părea cam ofilită, am căutat o poză mai mişto şi am găsit câţiva mai de inimă albastră. nu ştiu în ce măsură mă reprezintă florile astea. când spun: iris, mă gândesc la ochi şi la formaţie, când spun: stânjenel, mă gândesc la ceva stânjenitor. (oare cum s-o fi făcut legătura între cuvintele astea?...) şi e de-ajuns să spun stânjenitor, ca să mă simt stânjenit de ceva din fiinţa mea.
cea mai recentă chestie stânjenitoare e asta. au venit ieri la mine doi elevi să le fac rapid o caracterizare pentru academia de poliţie. am pus mâna pe pix şi-am băgat la greu cuvinte oribile (era vorba totuşi de poliţie) precum responsabilitate, corectitudine, seriozitate, alături însă de expresii drăguţe (fiind vorba totuşi de elevii mei) gen: caracter frumos, copil excepţional, isteţ etc. s-au dus băieţii la şefu' şi şefu' le-a zis: păi, tre să aveţi caracterizare de la un profesor. da' şi domnu' Radu e profesor. da, zice şefu', dar el nu e ca noi. cum ar veni: e sub-profesor. sau, de ce nu?, sub-om. bine că ştiu. faza mi-a adus aminte de alta: stăteam la o terasă cu doi colegi. după câteva zile, unul dintre ei pică la un examen. celălalt îi zice: asta e, dacă nu ştii să-ţi alegi prietenii! şi urmează referirea explicită la mine.
cred totuşi că nu de la paşnicul Iris mi se trage, poate - ştiu eu? - de la Van der Graaf. am ascultat prea mult Van der Graaf în tinereţe şi cine mă vede acum mă vede ca pe un profet al dezastrului. febra galbenă în irisul mâţei... mu-ha-haaaaa!...