lumea ca balamuc

în capitolul patru al Istoriei nebuniei, Michel Foucault descrie cele trei moduri în care aceasta, nebunia adică, se pozitivează: „pozitivitatea subţire, mică, transparentă, încă foarte aproape de negativitatea neraţiunii, pentru conceptul de demenţă; mai densă deja, cea care e dobândită, printr-un sistem întreg de imagini, de manie şi melancolie; cea mai consistentă şi mai îndepărtată de neraţiune, dar şi cea mai periculoasă pentru ea, este aceea care, printr-o reflecţie la limita dintre morală şi medicină, prin elaborarea unui fel de spaţiu corporal care e atât etic, cât şi organic, dă un conţinut noţiunilor de isterie, de ipohondrie, la tot ce vom numi curând maladii nervoase“ (Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. Mircea Vasilescu, Humanitas, 2005, p. 238).
şi urmează apoi detalierile, cercetările „epocii clasice“. citindu-le, am senzaţia că nu e vorba doar de trei grade ale pozitivării dez-raţiunii, ci de trei tipologii umane. nu există nici un om pe care, văzându-l în acest context, să nu-l bănuiesc de una din aceste maladii - hai fie, de posibilitatea, virtualitatea ca... ş.a.m.d. şefii mi se par, de obicei, predispuşi spre isterie şi ipohondrie, angajaţii simpli sunt maniaco-depresivi, iar femeile de serviciu sunt demente. toţi cei patru preşedinţi ai României, de la Ceauşescu la ăsta de acum, sunt exemple clare de isterie şi ipohondrie în progresie continuă şi galopantă. în general, ierarhiile acestei lumi sunt stabilite de îmbogăţirea întru dez-raţiune, ca să zic aşa, şi îţi poţi afla în orice clipă locul pe scara socială după ce fel de nebun eşti.
regimurile politice pot fi şi ele catalogate după această taxonomie. demenţa produce revoluţiile, revoluţionarii şi anarhiştii, dar ştim că revoluţiile sunt doar preambulul unei democraţii sau unei dictaturi. ciclul manie-melancolie e al democraţilor (acestea sunt - atenţie - maladii ale unui corp social, nu ne referim doar la conducători), iar isteria şi ipohondria aparţin susţinătorilor regimurilor autoritare. un lucru interesant de observat, totuşi, e că instaurarea propriu-zisă a dictaturii aduce regresul la două din adiacentele demenţei: frenezia şi stupiditatea. sioniştii, naţionaliştii, rasiştii sunt cele mai crunte exemple ale freneziei patologice sociale. în schimb, regimurile comuniste regresează întruna la stupiditate. stupiditatea e fandacsia comunistă şi de la ea, tot „farmecul“ regimurilor de stânga. dacă nu te regăseşti în fandacsie, n-ai cum să cazi în ipohondrie şi gata, eşti pierdut, la canal cu tine. dacă am da o definiţie comunismului, ar fi aceasta: domnia imbecililor şi recunoaşterea lor drept cele mai eminente încarnări ale competenţei.
cea mai isterico-ipohondră rasă sunt semiţii, înţelegând prin aceasta atât evreii, cât şi arabii. cea mai dementă sunt negrii, în cetele maniaco-depresivilor venind masiv indo-europenii. rasa galbenă oscilează între isterico-ipohondri şi maniaco-depresivi, dar faptul că îndepărtat-orientalii n-au avut niciodată servicii secrete de talia Israelului arată înclinarea către a doua categorie. cât despre bolnavii care ne guvernează: socialiştii sunt demento-stupizi, popularii sunt isterico-ipohondri, iar ciclul manie-melancolie e propriu liberalilor; însă acestea sunt doar nuanţe în interiorul politicului, teritoriu al istericilor şi ipohondrilor. în bucla maniaco-depresivă se mişcă artiştii, în timp ce oamenii de ştiinţă sunt cobaii preferaţi ai laboratoarelor demenţei.