Petru şi Pavel, deci Al Treilea

Sfinţii Petru şi Pavel (ulei pe pânză,

Domenikos Theotokopoulos,

aka El Greco, c. 1587-1592).

Comentariul Patimilor după Ioan de Bach asupra episodului lepădării lui Petru de Hristos îl arată pe Apostol într-o grea cumpănă:

Ach, mein Sinn,
Wo willt du endlich hin,
Wo soll ich mich erquicken?
Bleib ich hier,
Oder wünsch ich mir
Berg und Hügel auf den Rücken?
Bei der Welt ist gar kein Rat,
Und im Herzen
Stehn die Schmerzen
Meiner Missetat,
Weil der Knecht den Herrn verleugnet hat

Traducerea aproximativă:

O, suflete al meu,
Încotro vrei s-o iei până la urmă,
Încotro trebuie să mă pornesc?
Să rămân aici
Sau să poftesc (a lua)
Munte şi deal în spinare?
În lume nu e nici un leac,
Iar în inimă-mi
Stăruie durerea
Nelegiuirii mele,
Fiindcă pe Robul Domnului l-am lepădat.

aria „Ach, mein Sinn” din Johannes Passion de J. S. Bach (BWV 245) în interpretarea basului Harry Buchsbaum şi a orchestrei Wiener Symphoniker

Petru se adresează aici exclusiv sieşi, „sufletului său”, nemaiavând curaj să invoce Divinitatea. Cu toate astea, acel încotro (wo) e însă sinonim cu un la cine (zu wem) rostit de Apostol în altă împrejurare: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice (Ioan VI, 68). În noianul de incertitudini, există aşadar o certitudine crescândă: Petru Îl pierduse pe Posesorul cuvintelor vieţii veşnice, situaţie în care a sta (interiorizându-se) şi a merge (deschizându-se către lume) sunt alternative la fel de proaste.
Excluzând credinţa, Petru cade în elten-eller, adevărata cumpănă nefiind în fond statul sau mersul, aşa cum „sau… sau…”-ul kierkegaardian „nu are semnificaţia de a alege între bine şi rău, ci alegerea prin care iei împreună binele şi răul sau cea prin care îi excluzi”¹. Fără Dumnezeu, omul poate fi definit ca animal derutat, oscilînd între eticul necruţător (a cărui finalitate, apud Iudam, e ştreangul) şi esteticul cinic. Această oscilaţie a fost numită deseori melancolie, akedia sau molima ce bântuie în amiază (Psalmul XC, 6), când soarele-i negru răspândeşte razele maladiei mortale, celei de două feluri².
Pare că a treia cale nu există, că terţul e exclus. Ce e însă mai absurd decât această poruncă întâi a logicii fără Logos? Terţul exclus nu e logica omului, ci a câinelui³. Omeneşte, terţul exclus este eroare, erezie, errare. Terţul exclus e rătăcirea, terţul inclus, călătoria. Pentru că doi - Petru şi Pavel, de exemplu - înseamnă sfoară pusă în trei (Ecleziast IV, 12), şi unde sunt doi - Luca şi Cleopa, de exemplu - e şi El acolo (Matei XVIII, 20).

Who is the third who walks always beside you?
When I count, there are only you and I together 360
But when I look ahead up the white road
There is always another one walking beside you
Gliding wrapt in a brown mantle, hooded
I do not know whether a man or a woman
—But who is that on the other side of you?

(T.S. Eliot, The Waste Land)

¹ Søren KIERKEGAARD, Scrisoare către un prieten, Traducere de Kjeld Jensen & Elena Dan, Editura Maşina de scris, 1997, p. 14.

² „Păcatul înseamnă: cu disperare a nu voi să fii tu însuţi înaintea lui Dumnezeu sau cu disperare a voi să fii tu însuţi înaintea lui Dumnezeu” (Søren KIERKEGAARD, Maladia mortală, Traducere de George Popescu, Editura Omniscop, 1998, p. 75).

³ „cele pe care înţelepţii lumii le-au descoperit abia după îndelungate străduinţe depuse în cursul vieţii lor – mă gîndesc la combinaţiile silogistice -, pe acestea le ştie din fire cîinele, fără să fie învăţat. Când câinele caută urma fiarei, dacă descoperă că urmele se împart în multe direcţii, cercetează abaterile fiecărei urme şi prin ceea ce face aproape că dă drumul unui glas care construieşte un silogism; că îşi spune: fiara a luat-o sau în partea asta sau în asta sau în asta; dar n-a luat-o nici în asta, nici în asta; rămâne deci că a luat-o în partea asta; şi astfel, prin eliminarea urmelor false, descoperă urma adevărată. Ce fac mai mult cei care stau serioşi în faţa diagramelor, trăgând linii în praf, ca din trei premise să elimine două, pentru a găsi adevărul în aceea care a mai rămas?” (Sf. VASILE cel MARE, Omilii la Hexaemeron, Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Σοφια, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 209 sq.).