Boogie

cronică incompetentă la filmul Boogie (Radu Muntean, 2008)
Nota: 4 (patru)

Am făcut cunoştinţă cu capodopera Boogie atunci când i-a făcut Krossfire cronica. Citind-o, mi-am dat seama cam la ce nivel e filmul şi nu m-am înşelat.
Într-un fel, Boogie e un film corect. Adică: autorul stoarce realitatea românească de secreţiile ei de prostie şi de neamprostie şi face din aceste secreţii un borş greţos. E, din acest punct de vedere, la fel ca 4, 3, 2. Doar că 4, 3, 2 te convinge că românii erau nişte nerozi şi nişte nemernici înainte de revoluţie, iar Boogie că nerozi şi nemernici sunt încă. Ăia erau votanţii lui Ceauşescu, ăştia sunt ai lui Băsescu. Ar mai fi totuşi o diferenţă. Mungiu avea un binemeritat dispreţ faţă de tembelismul comunist, în timp ce Muntean simpatizează realmente cu maneliştii lui. Aşa cum şi Ceauşescu era ales cu sila, iar Băsescu e ales cu mila.
N-are rost să povestesc subiectul, îl găsiţi şi la Krossfire şi îl găsiţi, în linii mari, oriunde şi oricând. E vorba de aventură de o noapte a unui bărbat căsătorit; dar, repet, nu e important subiectul. Filmul n-are nici vreun mesaj etic. Despre scenariu, pot să vă spun că a luat un premiu la East Hampton, USA, şi că trei inşi şi-au bătut capetele să-l scrie. Cu toate astea, replicile nu ies în evidenţă prin nimic. Prima jumătate a filmului poate fi înregistrată în orice cârciumă, cu orice protagonişti. Sunt tipologii banale şi discuţii banale. Krossfire a reţinut o glumă din acea primă jumătate. Eu n-am reţinut nici una. Pe scurt, e un film cu nimeni, despre nimic.
Am stat şi m-am întrebat: oamenii ăştia, Mungiu, Muntean, au terminat o facultate în care au mâncat dimineaţa Bergman, la amiază Tarkovski şi seara Kurosawa. Nu le e ruşine să vină cu asemenea mizerii? Juriile internaţionale cum de pun botul la asemenea escrocherii? Şi, agitându-mi-se gândurile-n creier ca profesorul Balthazar în laborator, am găsit un posibil răspuns.
Tinerii cineaşti români au găsit o reţetă proprie şi nu e de mirare că i-au dat gata cu ea pe criticii de specialitate. Ei nu sunt minimalişti. Minimalismul l-a luat Tsai Ming-Liang şi s-a dus cu el pe o altă planetă. Ei sunt neminimalişti, adică mininemalişti sau minimanelişti. Asta presupune, aţi ghicit, să converteşti în limbajul peliculei spiritul şi litera manelei. Niciodată nu mi-aş fi imaginat că există, bunăoară, un echivalent cinematografic a ceea ce transmite olfactiv o pereche de ciorapi murdari. Ei bine, Boogie este un asemenea echivalent. Văzându-l, ai aceeaşi senzaţie că ţi-e greaţă şi trebuie să te duci la budă sau că te sufoci şi trebuie să deschizi geamul.
Îmi pare rău că scriu aceste rânduri, nu numai pentru că ştiu că AprozarNet are o altă opinie, ci şi pentru că Dragoş Bucur îmi e simpatic. Impresia mea e că Dragoş Bucur e un tip agreabil în viaţa de toate zilele şi că în compania lui copilaşul din film s-a distrat de minune; dar am mari îndoieli în privinţa posibilităţilor sale artistice. E adevărat, asemenea roluri nu te pot pune în valoare; însă tare mi-e teamă că Dragoş Bucur nu e totuşi actor şi că într-o partitură cu adevărat serioasă ar eşua. Nu mi-l imaginez într-o piesă de teatru. Sau dacă mi-l imaginez, acea piesă ar fi o catastrofă. Anamaria Marinca, fiind constrânsă de rolul primit, are o apariţie mai discretă şi îmi place mai mult decât în 4, 3, 2... E şi mai umană decât în filmul lui Mungiu. Poate că, dacă Radu Muntean n-ar fi fost aşa de macho şi ar fi insistat mai mult pe drama ei, filmul ar fi crescut.