triunghiul holofernului comunist

La scoperta del corpo di Oloferne (Sandro Boticelli, tempera pe lemn, 1472).

Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenţia asupra celor trei uriaşi puternici şi tari, pe care se reazemă toată puterea potrivnică a lui Holofern cel spiritual. Dacă aceştia vor fi răpuşi şi ucişi, toată puterea duhurilor necurate va slăbi cu uşurinţă, până se va topi ca focul. Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trândavă, care ţese veşmântul şi acoperământul norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijină pe amândouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat şi nestatornic... Prin ele se întăreşte şi pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-şi poată duce la îndeplinire planurile.

- Marcu Ascetul, Scrisoare către Nicolae monahul
(Filocalia, vol. I, trad. Dumitru Stăniloae, Harisma, 1993, p. 401sq)

Regimurile din anii '80, în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau Iugoslavia, erau cu siguranţă variante mai puţin montruoase ale comunismului decât cel de la noi. Exista o deschidere mai mare faţă de Occident, iar sărăcia, mizeria, foametea nu erau în halul în care erau la noi; cât despre libertatea de exprimare, mai bine ne abţinem de la comparaţii. La noi, comunismul se manifesta în cea mai feroce şi mai sovietică expresie, cea care transforma pe omul de rând în câine umil şi credincios al partidului şi al securităţii.
Această situaţie nu ştiu dacă a fost dictată de undeva din afară, aşa cum se spune adeseori, ca scuză pentru laşitatea mioritică; dar cred că ea a fost cumva încurajată dinlăuntru, de atitudinea noastră, înrâurită de cei trei uriaşi ai lui Holofern cel spiritual.

Neştiinţa
Românul poate fi bănuit de orice (inclusiv că s-a născut poet), numai de sete de cunoaştere nu. Ce-a dorit românul să cunoască din comunism şi ce-a cunoscut el cu adevărat? Multe, dar în nici un caz esenţialul. Ştia că se stă la coadă, dar nu ştia la ce. Ştia că nu are apă, lumină, gaz, dar nu ştia de ce. Ştia multe despre vecinul de bloc, dar nu ştia de ce trebuie să le ştie. Nu ştia pentru că nu-i spunea Ministerul Adevărului.
Ministerul Adevărului îl punea să-i închine ode lui Ceauşescu, fără să-i spună cine e Ceauşescu. Nici măcar câţi ani avea nu se spunea. La 26 ianuarie se sărbătorea ziua de naştere a tovarăşului bla-bla-bla şi aniversarea a peste 50 de ani de luptă revoluţionară. Câţi ştiau că Nicolae Ceauşescu avea un frate pe care-l chema - culmea ridicolului - tot Nicolae Ceauşescu? Mai grav e că nu-şi punea nimeni problema asta: cum pot ajunge acolo sus un cizmar inept şi soţia lui analfabetă şi de ce li se permite să stea în fruntea ţării. Ministerul Adevărului nu voia să se ştie, iar românul nu întreba şi nici nu se interesa în vreun fel, deşi nu te omora nimeni dacă ascultai Europa Liberă şi Vocea Americii.
Acelaşi Minister al Adevărului lucrează şi după '89. Ştie cineva ce-a făcut Băsescu la Anvers şi pe unde-a mai fost prin străinătăţuri? Îmi spune cineva de ce turnătoriile lui Voiculescu despre verişoara lui au fost socotite secret de stat până acum trei sau patru ani? Şi cum planificau Stolojan şi Văcăroiu economia lui Ceauşescu, din moment ce toată lumea avea loc de muncă, dar nu se găsea pâine în alimentară?

Uitarea
Caracteristicele uitării la români sunt două. Prima e aceea că, spre deosebire de uitarea obişnuită, care e un accident, un punct de discontinuitate în curba memoriei, la români, uitarea e permanentă, iar amintirea e accident. Filmele lui Wajda îţi arată ce memorie bună au polonezii: imediat după război, a făcut filme despre război (între care Cenuşă şi diamant); imediat după perioada stalinistă, Omul de marmură; imediat după întemeierea Solidarność, Omul de fier; iar ultimul lui film e despre masacrul făcut de sovietici la Katyń! Asemenea mărturii arată rolul de mecanism de autoapărare pe care l-a avut memoria la popoarele polonez, ceh, maghiar. La noi, pe vremea lui Ceauşescu nu mai ştia nimeni ce-a fost în timpul lui Dej, după cum, acum, după Revoluţie, lumea nu-şi mai aduce aminte de epoca de aur.
Asta n-ar fi grav dacă n-ar fi şi o a doua caracteristică. Uitarea e bună dacă vine pe fondul unei concilieri cu istoria. Frumos este nu să uiţi pur şi simplu, ci, după ce ai iertat, să uiţi cu bună intenţie. Altminteri, uitarea te face vulnerabil şi poţi fi mereu atacat exact în ceea ce ai uitat. Eu nu spun că istoria se repetă, ea nu se repetă pentru că nu se poate repeta, heraclitic vorbind; dar se pot repeta aceleaşi comportamente şi aceleaşi metehne.

Nepăsarea
Parcă Paul Goma spunea că noi n-am fost interesaţi de ce se întâmplă cu celelalte surate est-europene ale României. Nu ne-a păsat nouă ce fac ungurii, ce fac cehii, ce fac polonezii, popoare reactive, care au dat mult mai mulţi dizidenţi decât noi. De aceea nu se cunoaşte un echivalent românesc la Budapesta '56, Praga '68, Gdańsk '70, Solidarność '80, şi nici un Havel sau un Wałęsa român. De aceea, chiar dacă a ridicat vreunul glasul, nu ne-am solidarizat cu el, ba mai mult, nici nu ne-am sinchisit de el. Pentru că tot am vorbit de Goma: faptul că nici unul dintre preşedinţii români de după Revoluţie nu s-a deranjat să-i înapoieze lui Goma cetăţenia luată de comunişti spune foarte multe despre indolenţa poporului român.
E o indolenţă provenită dintr-un autism de prost gust. Noi ne batem cu cărămida în piept că am rezistat prin cultură. Ne-am dus, zice-se, la Păltiniş şi acolo eram întru, deveneam întru. Eram întru în particular, iar în public, acţionam neabătut. Asta sună cam aşa: ne desenam pe o fesă un râu şi pe cealaltă un ram şi ne contemplam apoi fundul în oglindă. Cam asta am făcut, noi, românii, în perioada comunistă.