despre plictiseală

Melankoli (ulei pe pânză, Edvard Munch, 1892).

omul e o trestie plictisitoare. cred că e o definiţie la fel de bună precum originala. ea scoate în evidenţă, pe de o parte, substanţa fluşturatică a omului, acest vântură-lume prin excelenţă, veşnic excitat de impulsurile forţei de frecare cu aerul; pe de altă parte, ea arată faptul că această fiinţă este incapabilă de profunzime şi cu totul superficială, asemeni unei trestii mişcate de orice boare infimă, dar nu din cauza vreunei fragilităţi intelectuale, ci din pricina plictiselii.
observaţi însă că n-am folosit participiul pasiv. omul nu e o trestie plictisită. a fi plictisit e, ca să zic aşa, ceva omenesc, ba chiar ceva care îl face pe om mai uman. plictiseala, într-o primă instanţă, e doar lipsă de chef, doar negativă sau privativă; e un fenomen obiectiv binevenit care are darul de a-ţi cenzura pornirea de a face ceva şi de a-ţi conserva energiile pe care erai gata să le iroseşti pe fleacuri.
dar verbul a (se) plictisi nu e negativ sau privativ: plictisitor nu începe cu ne-, ca nepieritor, nelucrător, necugetător. ceea ce înseamnă că e un verb pozitiv şi implică o acţiune. ce fac cei din jur dacă te văd cumva plictisit? nu te lasă în plictiseala ta (ca şi cum ea nu ţi-e de ajuns), ci vin să-ţi facă atmosferă şi să trăncănească despre diverse nimicuri, ca în acest mod, chipurile, să-ţi alunge plictiseala. asta se traduce cam aşa: eşti plictisit? las că-ţi arăt eu ce-i aia plictiseală! şi astfel îşi arată colţii latura pozitivă, ofensivă a plictiselii. n-are omul ce face, vine să te tolocănească la cap, ca, auzindu-se vorbind, să nu se plictisească. destinul victimei e să devină călău, iar al plictisitului, să ajungă să plictisească pe alţi plictisiţi.
avem aşadar două componente ale plictiselii. o latură defensivă, care e rezistenţa la vreun agent nedorit (am putea s-o definim chiar: rezistenţa la toţi agenţii), şi o latură ofensivă, în care plictiseala devine ea însăşi agent, cea mai bună apărare fiind - nu-i aşa - atacul. există şi o reţetă simplă pentru a scăpa de amândouă: muncă (împotriva plictiselii defensive) plus distracţie (împotriva plictiselii ofensive), altfel spus: pâine şi circ. cele două funcţionează cam la fel, doar că munca este femininul distracţiei. o femeie nu ştie să se distreze decât muncind, în timp ce bărbatul munceşte de zor doar atunci când se distrează.
forma cea mai agresivă şi mai acută a plictiselii este îndrăgostirea. grija despre care vorbeam, aceea ca icsulescu să nu să plictisească - echivalentă în fapt cu dorinţa de a-l plictisi pe numitul icsulescu - se transformă la amorez (-ă) în obsesie. dorinţa cea mai aprinsă a îndrăgostitului nu e să facă sex cu persoana iubită (sexul e un anti-plictisitor puternic, e cât toate muncile şi distracţiile lui Hercule la un loc), ci să-l facă să nu mai ştie unde să se ascundă de atâta plictiseală. teroriştii plictiselii sunt îndrăgostiţii. ei mutilează plictiseala de componenta ei pasivă şi o convertesc cu totul în atac.
n-am însă poftă să dezvolt mai pe larg un asemenea subiect. hai, gata cu plictiseala, că m-am plictisit de ea!