Son de mar

- cronică incompetentă la Son de mar (Juan José Bigas Luna, 2001) -
Nota: 7 (şapte)

În cea de-a şaptea artă, spaniolii domină cu siguranţă Europa, din toate punctele de vedere: estetic, para-estetic, meta-estetic, ca să zic aşa, şi comercial. Chiar cinematografiile nordice, de la Bergman la Dogma'95 şi la ultimul film cu Mads Mikkelsen, par nişte babe încremenite în proiect în comparaţie cu fenomenul iberic. Regizorii spanioli au mereu vitalitate şi vervă şi poate de aceea îşi permit luxul de a nu recurge niciodată la şiretlicuri tehnice, de a nu trişa păcălindu-te cu pseudo-actori şi cu trucuri de imagine.
Bigas Luna este, alături de Julio Médem şi de Vicente Aranda (nu mai spun iarăşi de Almodóvar, c-o să credeţi că-s neam cu el), unul din cei mai interesanţi şi mai inteligenţi propunători ai acestui gen de cinema. Stau mărturie în acest sens mai ales Jamón, jamón (1992) sau Bámbola (1996). Son de mar (în traducere Sunetul mării) e o tentativă de a părăsi genul pentru un soi de manierism pe care ţi-l trânteşte şi Médem pe alocuri; însă, spre deosebire de manieratul Médem, Bigas Luna e mai bun când e măgar şi violent şi n-are... maneră.
Personajele principale ale filmului sunt Ulises (Jordi Mollà), un tânăr profesor de literatură, şi Martina (Leonor Watling). Ulises vine în portul în care locuieşte Martina. O vede de la depărtare, ascultând un rap la casetofon şi atârnând nişte chiloţi la uscat. Ea îl vede la rându-i şi-l întreabă ce citeşte. Ia, nişte Eneida de Virgiliu, răspunde el, şi-i recită: Iar zeiţa Iunona îi spuse: Am să vin la noapte în odaia unde tu faci dragoste. Promisiunea zeiţei către Ulises nu întârzie să devină realitate, deci vă închipuiţi cam ce urmează. După mai multe altele, bune şi nebune, se întâmplă ceva neobişnuit: Ulises merge la pescuit şi dispare. E găsită însă barca, de unde concluzia, logică doar în aparenţă, că pe Ulises îl ciugulesc nişte peştişori şi că ar fi creştineşte să se pună de-o înmormântare. Martina se recăsătoreşte cu un tip bogat, dar, după un timp, profesoraşul (cu care ea avea şi un copil, pe nume Abel) se iveşte iarăşi din spuma mării. Câteva stihuri din Vergiliu redeşteaptă patimile de odinioară. Dar datele obiective nu mai sunt aceleaşi. Martina are de ales între a fi mamă şi soţie responsabilă, opţiunea 1, şi opţiunea 2: a fi încarnarea erotismului vergilian. Trebuie să vedeţi filmul până la capăt dacă vreţi să aflaţi care a fost alegerea.
Cum scenariul îi dă destule motive să te ţină cu sufletul la gură, Bigas Luna a lăsat pe seama lui tot ce înseamnă surpriză şi suspans. Un lucru bun e că versurile lui Vergiliu, folosite ca preludii la scenele de sex, sunt în defavoarea scenelor de sex, dar în favoarea receptării lui Vergiliu, pentru simplul fapt că sunt rupte din context şi, nu ştiu, poate chiar trunchiate sau modificate (mie mi-e imposibil să le găsesc, dar am să mă mai documentez); din acest motiv ele trezesc o legitimă curiozitate. De altfel, filmul nu-ţi oferă altceva la care să te gândeşti. Imaginea mării, care de atâtea ori ţi se oferă ca ultim refugiu împotriva harababurii din lume şi din mintea ta, apare cam fugitiv şi cam naturalist, nu te înalţă deasupra nivelului ei. Prelude: Song of the Gulls, melodia celor de la King Crimson (în subtitrarea italiană: musica classica dello stereo), pare şi ea de umplutură. Ritmul general al filmului e bătrânesc şi dă uneori senzaţia de reportaj tv.
Actorii principali au şi ei partea lor de contribuţie la nereuşita filmului. În rolul profesorului poet şi armăsar, Jordi Mollà e interesant şi simpatic, are un look destul de arty, iar pletele îi dau o alură sălbatică. E o combinaţie între mine şi AprozarNet, dacă vreţi o descriere, cu menţiunea că AprozarNet e incomparabil mai frumos. Jordi al nostru e un actor bun. Dar în filmul ăsta, fiind chemat să lucreze la joncţiunea poezie-sex, nu reuşeşte să le lipească pe amândouă, ci doar le face loc pe rând. Atât el cât şi partenera, atunci când sunt îmbrăcaţi, sunt îmbrăcaţi ca de la second, nu înţeleg de ce. Leonor Watling are şi ea o faţă destul de intelectuală şi o fizionomie care contrastează cu cea a protagonistelor altor filme ale lui Bigas Luna, gen Penélope Cruz sau Valeria Marini. E o individă neplăcută şi placidă (e pe jumătate anglo-saxonă), care cu greu poate exprima ceva emoţionant. Eduard Fernández, soţul Martinei, nu există nici ca moş Martin, nici ca altceva.