Dorian Gray

- cronică incompetentă la Dorian Gray (Oliver Parker, 2009) -
Nota: 5 (cinci)

Portretul lui Dorian Gray pare o provocare pentru orice regizor onorabil şi mă mir că nu s-a prea înghesuit lumea să-l ecranizeze. Dacă mă uit pe lista imdb, văd platitudinea din '45, cu Angela Lansbury tânără; o capodoperă, dacă o punem lângă fandoseala post-modernissimă din 2001, cu Malcolm McDowell în rolul Lordului Henry. Personajul titular pare într-adevăr croit pentru Helmut Berger, dar la Helmut Berger vorbesc pe neve. Şi cred că Helmut Berger s-ar fi simţit şi mai bine dacă regizorul ar fi fost Visconti. La fel de grozav ar fi fost un Dorian surrealist, făcut de Cocteau cu Cégeste al lui, tipul care-şi schimba culoarea părului de la un film la altul. Cine să mai regizeze astăzi un Dorian Gray?... Poate Miike, dacă-şi pune mintea, ce-aş vrea să văd un Dorian Gray yakuza, făcut de Miike.
Dar să venim la filmul pe care-l cronicizăm. Dorian Gray despre care scriu aici e englezesc şi aduce ca atmosferă şi ca imagine cu goticele lui Tim Burton. Regizorul a respectat suficient linia narativă a romanului, nu-i asta o problemă; dar se îndepărtează de Wilde în alte zone. Portretul... lui Wilde e mai mult liric decât epic, mai mult psihologic decât descriptiv, are pasaje care dau în baroc (ceea ce e un upgrade destul de însemnat la gotic), iar tema principală, în ciuda amoralismului pe care şi-l asuma public autorul, e dialogul a două identităţi ale fiecăruia dintre noi, pe un soi de mess pe care unii din vechime îl numeau conştiinţă. Chestiuni care ar fi putut fi speculate de regizor şi care ar fi îmbogăţit arhitectura filmului.
Hai să zicem că n-are sens să mai discutăm azi despre asemenea lucruri. Suntem în era post-psihanaliză, post-conştiinţă, post-reflecţie etc. Asta înţeleg. Suntem în era deconstrucţiei, a demolării, a raderii de tot. Şi asta înţeleg. Dar, de ce să lipseşti un film despre Dorian Gray tocmai de substanţa personajului principal, asta nu mai înţeleg. Nu înţeleg cum poţi face din Dorian Gray un soi de Jack Spintecătorul combinat cu personajul principal din American Psycho şi cu alte şabloane din cinemaul mai mult sau mai puţin contemporan.
Actorii - ce să zic. Săracii de ei. Mai ales Ben Barnes, în rolul titular. Ochii lui Barnes sunt tot timpul goi şi inexpresivi. Rar mi-a fost dat să văd un actor atât de lipsit de orice stratagemă de seducţie. Nu trece nici o secundă dincoace de monitor. Parcă-ţi vine să intri tu şi să te duci la el şi să-i spui cum să joace. E neajutorat şi neinspirat mereu. Chipul său, în loc să se înveşmânteze cu întrebările personajului, e plin de întrebările actorului din el: acuma oare ce mai trebuie să fac? ce puşca mea caut eu pe aici? nu se mai termină filmul ăsta odată? ş.a.m.d. O complicitate păguboasă pentru ambele părţi este cea stabilită între acest actor şi regizorul filmului. În clipele în care pe Barnes îl roade conştiinţa, apare o fantomă, nişte sânge, nu ştiu ce, semnale oribile la care Barnes se scoate cu o pasageră grimasă înspăimântato-încruntată. Nimic nu e clar în capul bietului Ben Barnes. Oare nu avea Albionul peşte? Se putea importa un Dorian. Să nu fi auzit Parker de Jonathan Rhys-Meyers?...
Cât despre ceilalţi protagonişti: Ben Chaplin (nici o legătură de rudenie cu cel la care ne gândim cu toţii când auzim Chaplin) joacă rolul pictorului. Un actor mediocru şi liniar, nu mă aşteptam de la el la cine ştie ce prestaţie. E mai mult pentru revistele mondene decât pentru filme serioase. Colin Firth e ceva mai vioi, seamănă un pic cu personajul făcut de George Sanders în 1945. Se achită cu brio şi de încărunţire. Cu toate astea, şi din vina sa, şi din vina regizorului, e un Lord Henry Wotton prea lipsit de personalitate şi prea lipsit de obrăznicie. Aş scrie şi despre actriţe, dar chiar n-am ce, par să ne fie servite ca simple decoruri. Decoruri de epocă, evident.

PS. O altă cronică şi alte aprecieri puteţi citi la Richie, cel care m-a făcut curios în privinţa filmului.
PS. Cred că mult mai mult decât filmul merită văzut baletul lui Matthew Bourne: