triplu axel cu patina timpului

The Skater (Gilbert Stuart, ulei pe pânză, 1782).

Cum nu vii tu, Torquemada?...
Una din marotele ostenite ale raţionalismului iluminist este sperietoarea Inchiziţiei, despre care admit că a fost o instituţie abominabilă din multe puncte de vedere. Ca metodă însă, Inchiziţia a fost peste orice tribunal, a fost poate singura instanţă autentică. Judecata Inchiziţiei n-avea nimic de-a face cu retorica, singura ei regulă fiind discernământul (διάκρισις) sau deosebirea duhurilor (διάκρισις πνευμάτων, I Corinteni XII, 10, sau deosebirea binelui de rău / frumosului de urât, διάκρισις τοῦ καλοῦ καὶ τοῦ κακοῦ, Evrei V, 14). De când a venit pacostea de la 1789 şi ereticii se înmulţesc mai ceva ca păduchii, discernământul a dispărut nu numai din sălile de tribunale, ci şi din viaţa publică. De aceea, cuvântul discriminare - la origine o operaţiune a minţii la fel de sofisticată precum o combinaţie de mare maestru la un joc de şah - cuvântul discriminare, ziceam, este astăzi demonizat. Discernământul e interzis, căci meciul dintre adevăr şi erezie a fost declarat meci nul şi neavenit. Aşa se face că tot prostul are astăzi dreptate; odată cu punerea la zid a discernământului, erezia nu mai există nici de iure, darmite de facto, iar erezia ereziilor, adică prostia, e achitată.

Aligzendăr
Un elev de-al meu, pe care dealtminteri îl respect, mi-a trimis un link către un blog al unuia dintre amicii săi, blog în care am citit un fel de cronică virulentă la filmul Alexander al lui Oliver Stone. Sunt de acord că filmul e prost, în nota obişnuită a blockbusterurilor hollywoodiene şi nu discut acum despre felul în care a fost realizat. Dar. Comentatorul insista indignat asupra preferinţelor erotice ale lui Aligzendăr şi aici cred că vina pentru neînţelegere o poartă într-o mare măsură regizorul. Pe de o parte, Oliver Stone urmează o reţetă oarecum sigură, în privinţa formei: vedem oarecari împrumuturi din Satyriconul lui Fellini, din Jarman şi Pasolini. Pe de altă parte însă, conţinutul: nu-mi iese din cap mutra acră pe care o face Angelina Jolie atunci când e vorba de relaţia lui Alexandru cu Hephaestion. Ei, în istorie, faza cu mutra a apărut ceva mai târziu, fiindcă, pe timpul lui Alexandru Macedon, dragostea unui bărbat pentru un bărbat nu rivaliza cu dragostea pentru o femeie, erau două lucruri diferite (mă şi mir că există atât de puţină lume care să priceapă aşa ceva). Parcă despre nevasta lui Hadrian s-a zis că a fost o femeie fericită, că Hadrian nu a trădat-o cu altă femeie, ci numai cu bărbaţi. A muta toată polemica asta colţoasă pro şi contra LGBT în antichitate mi se pare cea mai penibilă abatere de la adevărul istoric, iar Aligzendărul lui Oliver Stone cu dramele lui cu tot e (doar) un fel de preşedinte al Americii ceva mai gheiutz.

Re: Deşteptarea lui Brian Joubert
Pe vremea când nu eram căsătorit (cu singurătatea profesia mâna stângă blogul sau cu ce sunt eu acuma), îmi plăcea să mă uit la patinaj; aşa încât un fel de nostalgie m-a făcut curios să văd cine a ieşit campion european. Şi am aflat: pentru a treia oară, Brian Joubert e laureatul suprem al bătrânului continent sau cum or fi zicând crainicii sportivi. Cum programul lui de la Helsinki mi s-a părut cam nesărat, am ales alt videoclip cu Joubert, pe muzica de la Deşteptarea primăverii (poate se găseşte până la urmă vreun binevoitor care să treacă pe-aici şi să-mi spună cum se cheamă melodia).

Brian Joubert Gala Matrix
Uploaded by crazyaboutgreg

UPDATE: Mulţumită lui Anielle, am aflat de unde e muzica de la Deşteptarea primăverii: Rob Dougan e cântăreţul, melodia se cheamă Clubbed to Death.

Sebastian

înainte să cobor am trecut
printr-un câmp de soldaţi şi la margine
razele unui corp astral
îmi împungeau carnea cea mai lăuntrică
însetate suliţi

Sebastian am strigat mă înţepi
bagă-ţi lumina înapoi în tine
Sebastian mă urzici

tot universul se comprimă atunci într-un
bulgăre de sânge din care cuvintele
de data asta refuzau să iasă

de ce mă chemi pe nume mă întreba victima
eu nu sunt Sebastian ci Ereticul
sunt cel ce nu sunt deci
nu sunt cel ce sunt
numele nu-mi e le una cu lumina
ci cel mult cu umbra mea
care nu te lasă

că ştiu eu bine cine eşti
şi ce drac mi te-a adus în cale să-mi zâmbeşti
na scot şi eu limba la tine e bine
zâmbetul tău e minciună şi orice
zâmbet e minciună
zâmbetul trebuia de mult interzis

lumina lui Sebastian însă tăcea
întinzându-se deasupra tuturor copacilor
proiectând în câteşşaişpatru dimensiunile
dâre sângeroase de asfinţit

Sebastian am strigat nu mai am loc să dorm
bagă-ţi lumina înapoi în tine
Sebastian cine te-a pus
să mă urmăreşti

tot universul se comprimă atunci într-un
bulgăre de sânge din care cuvintele
în retroversiunea temporală
primăvară iarnă toamnă vară primăvară
ieşeau ca săgeţile

de ce mă chemi pe nume mă întreba
eu sunt Sebastian sunt Etericul
şi cine ţi-a băgat în minte chestia cu urmăritul
ce sunt eu Mossadul să te spionez
sau nea Pandele să te pândesc
chiar nu-mi pasă nici de dormitul
nici de nedormitul tău

spunând aceste cuvine
lumina lui Sebastian se enstazie pentru totdeauna
şi întoarsă în sine
răcorea amurgul îl făcea
suportabil şi liniştit
plăcut la vedere ochiului
tăcut la auzire urechii
întocmai ca filmele lui Kim Ki-duk

poza: Sfântul Sebastian în viziunea lui Jan Verkade (ulei pe pânză, 1892); postul e o replică la povestea Sperei.

unde nu-i cap vai de kitschoare

Cum să pui în scenă o piesă proastă
O reţetă sigură, în zece puncte:
1. Alege-ţi repertoriul potrivit costumelor şi nu invers.
2. Motivând că eşti minimalist, construieşte o scenografie şi o recuzită sărăcăcioase, formate din elemente care sunt şi ele de prisos (un mobil pentru Hamlet) sau care nu vor fi folosite pe parcurs.
3. Cuvântul de ordine să fie continuitatea, adică scenele tensionate ale piesei să aibă aceeaşi intensitate cu scenele mai puţin importante.
4. Coregrafia să aşeze la răstimpuri actorii într-o geometrie optimistă, ca întreaga piesă să fie pentru spectator un final recurent.
5. Pune accent pe replicile neînsemnate, care să fie eventual repetate de un cor special amenajat ca amplificator.
6. Înlocuieşte momentele de reflecţie cu diverse replici auzite în ultima vizită la birtul de lângă (radio-)şanţ.
7. Spamează la greu mişcarea până aiureşti publicul prin hiperkinezie.
8. Speculează cât poţi de mult din cabotinismul inerent al fiecărui actor.
9. Actorii să nu vorbească publicului şi să nu i se dea acestuia senzaţia că participă în vreun fel la ceea ce se întâmplă pe scenă.
10. Fondul sonor al piesei să fie alcătuit din muzică de atmosferă care nu exprimă nimic.

Omenesc, prea omenesc
Din ciclul Zâmbeşte, mâine va fi mai rău voi scrie un post mai tâmpit decât ăsta (oare?):

Le meilleur des vidéos Bush
Uploaded by 20Minutes

Imaginile de mai sus, care intenţionau să-l facă de cacao pe Bush, surprind de fapt faţa umană a fostului preşedinte. Eu le-aş pune în antiteză cu acordurile (nu wagneriene, dar oricum bizare pentru o asemenea ceremonie), de dinaintea jurământului proaspăt întronizatului, pe care le-am auzit vag în cancelarie şi care pot fi găsite în VideoBar. Carevasăzică, partea proastă cu Bush era că e om; acum, a venit Supraomul. Sieg Heil! Atâta doar, că Supraomul are şi el un defect: fumează. Omenesc şi prea neamericănesc.

500 de parole de evitat
Parola 123456 este pe primul loc în clasamentul parolelor prost alese. Interesant e că, spre deosebire de 1111, 2222, 3333, 4444, 5555, 6666 şi 7777, 8888 şi 9999 nu apar în top. Nu înţeleg cine-şi pune parole gen abgrtyu sau srinivas, dar or fi şi cu ele ceva. alexis mi se părea mişto, îmi amintea de filmul La Virgen de los sicarios, dar de-acum...

Din viaţa Sfântului Macarie Egipteanul

✙ Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi i-a zis bătrânul : du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a ocărât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. Şi i-a zis bătrânul : nimic nu ţi-au grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui bătrânul : du-te şi mâine şi îi slăveşte! Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând : apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi a venit la bătrânul şi i-a zis: i-am slăvit. Şi-a zis bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: ştii cu câte i-ai necinstit şi nimic nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimic nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti.
✙ Se spune despre avva Macarie că, de venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân şi mare cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul din fraţi, defăimându-l: avvo, oare când erai cămilar şi furai sapun şi-l vindeai, nu te băteau păzitorii? De-i zicea acestea cineva, vorbea cu el bucuros orice îl intreba.
✙ Povestea avva Pafnutie, ucenicul lui avva Macarie, că zicea bătrânul: când eram copil, cu ceilalţi copii păşteam boii. Şi m-am dus să fur smochine şi când alergau ei, a căzut una de la dânşii şi luând-o am mâncat-o. Când îmi aduc aminte de dânsa, şed plângând.

- din Pateric -

blue monday

☂ Hronicul şi cântecul vârstelor la Hermann Hesse
Zice tatăl personajului principal din Gertrud:

Cred că în viaţă se poate trage o linie de hotar foarte precisă între tinereţe şi bătrâneţe. Tinereţea se încheie cu egoismul, bătrâneţea începe cu a trăi pentru alţii. Vreau să spun că tinerii au parte de multe plăceri şi de multă suferinţă în viaţa lor, fiindcă o trăiesc numai pentru ei înşişi. Atunci orice dorinţă şi orice idee e importantă, atunci este trăită din plin orice bucurie, dar şi orice suferinţă, şi câte unul care nu-şi poate împlini dorinţele îşi pune capăt zilelor. E felul de-a fi al tinerilor. Însă pentru cei mai mulţi dintre oameni vine o vreme când totul se schimbă, când trăiesc mai mult pentru alţii, nici într-un caz din virtute, ci pentru că aşa este firesc. Pentru cei mai mulţi e din cauza familiei. Te gândeşti mai puţin la tine însuţi şi la dorinţele tale atunci când ai copii. Alţii îşi mai pierd din egoism într-o slujbă, în politică, în artă sau în ştiinţă. Tinerii vor să se joace, cei maturi să muncească. Nimeni nu se căsătoreşte pentru a avea copii, dar atunci când îi are, aceştia îl schimbă, şi în cele din urmă el îşi dă seama că totul s-a întâmplat doar pentru ei. Toate aceastea au legătură cu faptul că tineretul vorbeşte cu plăcere despre moarte, dar nu se gândeşte niciodată la ea. La vârstnici este cu totul altfel. Tinerii cred că vor trăi veşnic şi din cauza asta pot lua asupra lor toate dorinţele şi gândurile. Vârstnicii au observat deja că undeva există un sfârşit şi că tot ceea ce are sau face doar pentru sine dispare, în cele din urmă, într-un mormânt, şi cu asta s-a risipit. De aceea omul are nevoie de un alt fel de eternitate şi de încredinţarea că nu munceşte doar pentru viermi. De asta există soţie şi copii, meserie şi slujbă şi patrie - pentru a şti cine sunt chinul şi truda zilnică. Şi aici prietenul tău are întru totul dreptate: eşti mai mulţumit când trăieşti pentru alţii decât atunci când trăieşti pentru tine. Atâta doar că vârstnicii nu trebuie să facă din asta o faptă de eroism, fiindcă nu este. Şi tot aşa, tinerii cei mai plini de înflăcărare devin cei mai buni o dată cu vârsta şi nu cei care încă din timpul şcolii se poartă ca nişte bunici. (trad. Mariana Bărbulescu, în Gertrud. Rosshalde. Ultima vară a lui Klingsor, editura RAO, 1999, p. 101 sq.)

Evident, când citeşti asemenea reflecţii, eşti tentat să exclami: câtă acuitate, ce argumentaţie impecabilă, uite că şi eu mă regăsesc aici sau dincolo şi alte mofturi dintr-astea. Da Hesse ăsta era cam şmecher. A selectat numai ce i-a convenit, ca să demonstreze, ce? Că tinereţea şi bătrâneţea sunt locurile geometrice de pe axa timpului în care domină cele două forme de disperare kierkegaardiene: cea virilă (a voi cu disperare să fii tu însuţi) şi cea feminină (a voi cu disperare să nu fii tu însuţi). Ceea ce duce la concluzia discutabilă că îmbătrânirea e un proces de efeminare. E oare adevărată chestia cu tinereţea egoistă şi bătrâneţea altruistă? Dacă ne gândim la morţii tineri ai Revoluţiei şi la babalâcii din plutonul doi de partid şi de stat care au preluat conducerea în România, nu cred că mai stă în picioare citatul. Sau, iarăşi, dacă ne gândim la o relaţie între o persoană mai bătrână şi una mai tânără, deşi aici s-ar putea să mă înşel.

☂ Noua limbă de lemn
De la o vreme încoace, aud mereu despre toată lumea că este competentă şi îşi asumă responsabilităţi. Sau că prezintă încredere. Stolojan i-a mulţumit lui Băsescu pentru încrederea pe care i-a acordat-o. La fel şi Boc. Despre cutare ministru se zice că are expertiză, despre altul că e profesionist, despre altul că e un politician abil şi cu experienţă, despre altul că demonstrează seriozitate. Băsescu însuşi zicea deunăzi că îşi asumă toată răspunderea pentru punerea în practică a programului de guvernare al lui Boc. Răspundere care nu pot să înţeleg ce înseamnă. Demisionează Băsescu dacă Boc nu-şi face numărul cum trebuie? O să-l găsim legat de nojiţele de la opinci în sufrageria palatului Cotroceni? Sau răspunde juridic, sau electoral, cum e într-un stat democratic? Nu înţeleg.
Ce înţeleg e că, decât să fiu responsabil ca Videanu şi competent ca Vanghelie sau viceversa, prefer să rămân aşa, iresponsabil şi incompetent.

☂ Turismul ecumenic în viziunea Vaticanului
Să trecem la lucruri ceva mai lumeşti. Vaticanul a scos ediţia 2009 din Calendario romano, unde se găseşte şi poza acestui articol. Calendarul conţine fotografii cu distinşi posesori de daruri duhovniceşti, dar şi trupeşti, care gravitează în jurul Scaunului pontifical. Ar putea fi o idee pentru campania Elenei Udrea în sprijinul turismului ecumenic.
În încheiere, vă dau o veste proastă. Aveţi norocul şi în acelaşi timp ghinionul să fi trăit cea mai deprimantă zi din istorie, cunoscută şi ca Lunea Albastră. De unde şi titlul acestui articol!

Zatôichi

Zatoichi
Uploaded by radugo

Să curgă sângele vinul saké-ul, să cânte tobele, să danseze gheişele şi samuraii!
Secvenţe din filmul Zatôichi (Takeshi Kitano, 2003).

Antonie de Suroj: Epifania

← Крещение (Andrei Rubliov - oare?, c. 1410).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ziua de Bobotează este ziua în care întregul cosmos este reînnoit şi devine participant la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, este ziua în care Hristos începe drumul Golgotei.
El a venit la Ioan Botezătorul, la Iordan, dar nu spre a Se curăţi, întrucât era fără păcat, atât ca Dumnezeu şi cât şi în omenitatea purificată de-a lungul istoriei lui Israel de către acei strămoşi care şi-au dăruit vieţile lui Dumnezeu şi a căror sfinţenie a culminat cu atotcurăţia Maicii Domnului, atât de pură şi de neîntinată încât a putut fi adusă în Sfânta Sfintelor, unde nici marele preot nu îndrăznea să pătrundă decât o dată pe an şi doar atunci după o sfinţire specială.
Hristos nu are nevoie să fie curăţit. Dar aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului. Este o zi în care ne minunăm de dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Dar, ca în orice altă ocazie, omul trebuia să participe în chip desăvârşit la mântuirea pe care I-a dăruit-o Dumnezeu. Şi de aceea Hristos vine şi devine părtaş la mortalitatea noastră, pentru a ne mântui. Punctul culminant va fi pe Golgota, atunci când El va spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Acesta va fi momentul în care El, Dumnezeu Cel Înomenit, va pierde comuniunea cu Tatăl prin participare la destinul umanităţii. Este actul ultim al iubirii divine.
E, prin urmare, momentul să ne mirăm şi să ne minunăm şi să slăvim această dragoste a lui Dumnezeu şi să învăţăm de la El, pentru că El a spus în Evanghelie: v-am dat vouă pildă, urmaţi-o (cf. Ioan XIII, 15). Suntem chemaţi, în limitele păcătoşeniei şi omenităţii noastre, să purtăm fiecare greutăţile celuilalt, în viaţă şi în moarte. Să învăţăm din asta. Ni se pare atât de dificil să purtăm chiar greutăţile celor pe care îi iubim şi, practic, imposibil să le luăm pe umăr pe ale celor pe care nu-i iubim, cu sensibilitate firească şi directă. Să învăţăm asta, pentru că altfel vom trece peste cea dintâi lecţie pe care ne-o dă Hristos, la intrarea în ministeriul Său. Amin.

- traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză -

proba focului

Enfant, certains ciels ont affiné mon optique : tous les caractères nuancèrent ma physionomie. Les Phénomènes s'émurent. — À présent, l'inflexion éternelle des moments et l'infini des mathématiques me chassent par ce monde où je subis tous les succès civils, respecté de l'enfance étrange et des affections énormes. — Je songe à une Guerre de droit ou de force, de logique bien imprévue.
C'est aussi simple qu'une phrase musicale.
- Rimbaud, Les Illuminations -

Noul vechi conflict din Orientul Mijlociu aduce cu sine trei provocări importante.
Prima provocare este cea a adevărului, a relatării neutre a conflictului, mai ales cât priveşte statul Israel şi intenţiile sale. Nimeni nu poate spune astăzi ce crede despre acţiunile lui Ehud Olmert şi Tzipi Livni, de teamă să nu fie taxat drept antisemit (plus negaţionist al holocaustului etc.) şi să-şi piardă serviciul. Justificările de astăzi ale masacrării civililor sunt ca întotdeauna absurde: intrăm cu tancurile în palestinieni pentru că teritoriul e al nostru, intrăm pentru că printre ei sunt terorişti. După cum absurdă a fost şi ieşirea ambasadorului Israelului la Bucureşti, care spunea ceva de genul: românii din Gaza n-au motiv să se teamă, că noi bombardăm zona ca să scăpăm de Hamas. Ar fi interesant de văzut dacă ţările civilizate ale lumii vor fi la fel de timorate ca şi până acum în luarea de poziţie în faţa unor nedreptăţi destul de flagrante.
A doua provocare este a războiului în sine. Ar fi o chestie dacă vreo altă ţară, non-semită (arabii fiind şi ei semiţi), se va implica în conflict. Pentru că nu e nici o noutate să mai vezi nişte bombe explodând în Ţara Sfântă şi în Orientul Mijlociu. Asta e psihologia semită, aşa sunt ei, se bat ca chiorii non-stop. Europa însă pare prea bătrână ca să mai acţioneze, iar Orientul Extrem are cu totul alte preocupări. Ar exista şansa unui al treilea război mondial, care ar redeschide cartea istoriei cea pe care s-a grăbit să o închidă Fukuyama, înviorând fix thymosul despre care Fukuyama spunea că e înţepenit de democraţia liberală. Un război şi oamenii şi-ar ieşi din depresie şi şi-ar redirija inteligenţa şi curajul către un scop mult mai nobil decât astăzi, căci ar avea de-a face cu senzaţii incomparabil mai tari decât cele din competiţiile greţoase ale lui Dan Negru. Animalul metafizic şi-ar folosi din nou instinctele adormite în plictiseala păcii. În vreme de pace, spun samuraii, lipseşte onoarea. Războiul ar fi şansa recuperării metafizice a omului, a redobândirii bucuriei vieţii şi a reevaluării preţului acesteia.
A treia provocare merge la Căsuţa Albă. Preşedintele Obama ni s-a prezentat mereu ca apostol al păcii, ca nou JFK, ca un hipiot romantic cu părul împodobit de flori, mişcând graţios la tresărirea oricărui fir de iarbă. Iată că acum Obama tace, în timp ce Amnesty International îi cere să stopeze livrările de arme către Israel. Este Obama o paiaţă, un papagal, un produs de marketing, sau are vreo idee în care crede? Aceasta e întrebarea şi răspunsul poate fi ghicit. Simpatia nutrită de CTP (un foarte bun showman, dar un corijent la capitolul viziune, cu toate povestirile SF pe care le-a scris) pentru Obama este un puternic argument împotriva autenticităţii şi valorii acestui personaj.

anul 2008 în 40 de secunde...

... o viziune a norvegianului Eirik Solheim. via Neatorama.