rezistenţe viteze

Un elev de-a noua m-a oprit ieri pe hol şi mi-a zis: dom' profesor, dom' profesor, staţi puţin. Stau. Am dat la sport rezistenţa şi viteza. Foarte frumos, şi? ce-ai făcut? Am alergat şapte ture jumate (ceea ce ar fi cică aproximativ calea de o sâmbătă) în trei minute. Felicitări, am încercat să conchid, deci să înţeleg că eşti primul din clasă la rezistenţă. Nu, m-a corectat el, primul la viteza rezistenţei.
Încă purtam în minte această discuţie, întrebându-mă ce-ar putea, în (semi)fond, să însemne viteza rezistenţei, câteva ore mai târziu, când m-am aşezat la meci, dornic să-mi injectez un strop de bună dispoziţie în vremurile astea maniaco-depresive - mai ales că, vorba urmaşilor Ţopeşti, Manchester şi Arsenal păreau să promită un nou spectacol de gală în Teatrul viselor.
Şi aşa a şi fost. Încă de la fluierul arbitrului Bo Larsen, coechipierii lui Cristiano Ronaldo au început să-i hărţuiască, fotbalistic vorbind, pe cei ai lui Robin van Persie (absent de pe teren, din cauza accidentării), uşor depăşiţi de situaţie. Capitolul ce făcea diferenţa clară era, aţi ghicit, viteza, cei din perfidul Albion neavând în atac vreun olandez precum cel de pe vremuri, căruia i se spunea Speedy Gonzalez şi pe care nu mai ţin minte cum îl chema de fapt. În fine. Golul lui O'Shea, venit în contextul atacurilor rapide, furibunde şi ameţitoare care fac de ani buni farmecul trupei lui Ferguson, era logic să fie urmat de altele. Chiar îmi şi ziceam: Tévez că moş Giggs îl scoate la pensie pe novicele Gibbs. Că 7-1 ăla cu AS Roma n-a fost o întâmplare, că Manchester poate oricând să facă tăiţei din orice echipă ş.a.m.d. Dar m-am înşelat. Rezistenţei tot mai slabe (de, oameni sunt şi ei) a vitezei i s-a opus viteza crescândă a rezistenţei şi astfel londonezii au scăpat cu un 0-1 ieftiior.
A fost o semifinală frumoasă, la fel de frumoasă pe cât de urâtă a fost cealaltă, cu Barcelona încercând în zadar să zgâlţâie autobaza lui Guus Hiddink. Eu unul nu-mi amintesc de vreun fault pe tot parcursul meciului de pe Bătrânul Trafford. Statisticile UEFA arată că au fost 20; poate că e aşa. Însă tot 20, cât ale lui Manchester şi Arsenal la un loc, au fost faulturile celor de la Chelsea, în meciul de pe Nou Camp. Chelsea nu s-a comportat ca o echipă mare, ci ca o echipă mică şi meschină la suflet. Tu, ditamai Guus Hiddinkul, să-ţi retragi echipa cu căţel şi purcel în propriul careu - e o tactică de joc pe care te aştepţi s-o vezi la Săpăligă, nu la Ligă. Singurul lucru pe care l-a demonstrat Chelsea cu prestaţia de marţi a fost că Petr Čech şi-a ales, într-adevăr, echipa potrivită. Pentru frumuseţea fotbalului, e de dorit însă ca trupa lui Abramovich să rămână cât mai multă vreme doar cu defuncta Cupă a Cupelor în palmares.
Măcar într-un ps, ar trebui să spun ceva şi de alegerea noului antrenor al naţionalei, sau de arestări, sau de greve, dar... n-au intrat zilele-n sac, nu-i aşa?

boală şi pedeapsă

Escena en la carcel (Francisco de Goya y Lucientes, ulei pe lemn, c. 1808-1812).

De fiecare dată când am intrat în contact cu spaţiul geostrategic al lumii spitaliceşti, m-au indispus mai multe chestii, de la lipsa igienei la lipsa intimităţii şi de la inutilitatea doctorilor la inutilitatea femeilor de servici. Sâmbătă seară, însă, s-a mai adăugat încă una. Cei ce păzeau m-au întrebat: unde-o iei aşa, ce, te trezeşti la tine acasă sau ce. Păi îi duc jacheta maică-mii, le-am răspuns. Şi la ora asta ţi-ai găsit? Asta-i bună, dacă acuma s-a internat, duc numai jacheta şi mă-ntorc. N-ai voie, nu-ţi permit, nu voi tolera. Da de ce? Pentru că deranjezi bolnavii. Da nu-i deranjez, că merg încet. Să văd cum ai să intri, că io nu-ţi dau voie. Şi ţine-o tot aşa. Până la urmă m-am fofilat şi cu chiu cu vai, pe diverse căi mai mult sau mai puţin legale, am ajuns la maică-mea. În salon erau opt paturi şi vreo treişpe cardiace. Spuneţi şi voi, ce deranj ar mai fi putut adăuga prezenţa mea pe hol, ca vizitator?
A doua zi, m-am uitat la Cristi Tabără şi la emisiunea lui despre deţinuţii de la Tichileşti, că unul dintre tinerii domni de acolo (tipul galeş, cu căciuliţă pe cap) îmi părea cunoscut şi mă gândeam că l-oi fi avut elev. Sau poate cine ştie, o fi fost vreun filing necontrolat, dintr-ăla care dă buzna fără ecuson în sufletul omului. Vizionând documentarul (vi-l recomand şi vouă, e interesant, bravo ProTv), am stat şi m-am întrebat unde o duci mai bine în ţara asta (sau poate lumea asta): în spital sau în puşcărie? Că nu mi se pare mare diferenţa între una şi alta. Unde mai pui că, la puşcărie, măcar eşti sănătos.
Paralelele ar putea merge şi cu alte instituţii bine cunoscute, cum ar fi şcoala. În documentarul lui Cristi Tabără, o să vedeţi că băieţii de la penitenciar au, de exemplu, un salon de calculatoare. În cancelaria unei şcoli şi în sălile de clasă, n-ai computer şi singura ta conexiune cu lumea liberă e contemplarea copacilor din curte. Bine, şi universul adolescenţilor, atunci când ei au chef să ţi-l prezinte. Ce ţi-e închisoarea, ce ţi-e şcoala, ce ţi-e spitalul, ce ţi-e poliţia, ce ţi-e tribunalul. Peste tot, n-ai decât un rol din două de jucat: ori paznicul, ori împricinatul.
Nori deşi ascund ultimul licăr de libertate; întunericul corecţional acoperă pământul.

Ryuichi Sakamoto: 東風

Sakamoto Ryuichi "tong poo"
Uploaded by GO-GO-STALIN

Sakamoto la clape, cu un ansamblu gagaku. Piesa se numeşte Vântul dinspre răsărit şi autorul i-a compus şi interpretat de-a lungul timpului mai multe versiuni:
* cu Satoshi Tomiie
* solo la pian
* varianta jpop
* varianta techno
* varianta originală, de pe vremea când Ryuichi făcea parte din trupa Yellow Magic Orchestra

corpul lui Mishima vs acceleraţia gravitaţională

← Yukio Mishima în chipul Sfântului Sebastian.

De pe blogul gospodinei ratate mi-a venit o leapşă cu tema: „scrieţi despre o carte care v-a plăcut mult şi spuneţi şi altora să facă la fel“. Ideea era ca leapşa să se constituie într-un fel de consolare pentru Lucia Terorista, care a anunţat închiderea blogului său dedicat recenziilor de carte, din motive pe care personal le înţeleg. Prima oară când mi-am şters blogul, am făcut-o pentru că mi s-a părut absurd să stau şi să mă ciondănesc cu necunoscuţi puşi pe harţă şi dornici să mă pună la punct şi asta plini de curaj, că doar o semnează blogonimă. Totuşi, am revenit la concluzia că e bine să ai blog, pentru că îţi limpezeşti în primul rând ţie nişte lucruri, pe care, dacă mai vor să le mai citească şi alţii, bine, dacă nu, şi mai bine.
Dar să mă întorc la leapşă. M-am uitat pe la aşa-zisa-terorista şi citind lista cărţilor terorizate am constatat absenţa mai multor autori, printre care se numără şi Yukio Mishima. Bine, l-am ales pe Mishima şi ca provocare, pentru că mi se pare un autor greu şi pentru că mi se pare atipic atât în contextul literaturii universale, cât şi în cel al literaturii japoneze, cu toată samuraitatea lui. Cum eu nu sunt critic literar, rog să-mi fie trecute cu vederea anumite stângăcii de exprimare.
Soare şi oţel * ne arată un Mishima ajuns la maturitatea stilului şi despre acest stil aş avea ceva de spus. Multă vreme n-am înţeles ce face din Mishima un autor aşa de închis - mai bine zis, algebric închis, aşa cum este corpul numerelor complexe, într-una din expresiile Teoremei fundamentale a algebrei. Am simţit mereu că toate sensurile operei lui Mishima se regăsesc în însăşi opera lui şi nici un alt sens potenţial nu există în afară. Mishima e autoreferenţial. Parafrazând o anecdotă de la Revoluţie, avem caseta, dar ea e în dulap, care e încuiat, iar cheia e înăuntrul dulapului. (De unde şi situaţia uşor absurdă în care mă pun, ca non-Mishima, să comentez o carte a lui Mishima). Asta e, deci, prima problemă căreia nu-i dădeam de hac.
A doua problemă pe care o ridică Mishima este bizara sa raportare la canoanele literare. Nimeni nu-l poate bănui, cred, a fi vreun excentric preocupat să-i lase cu gura căscată pe cititori. Cu toate astea, e inclasabil, romane precum Confesiunile unei măşti (oare se cheamă roman acea carte?), Templul de aur sau După banchet nu cred că pot primi vreun hram anume şi nu cred nici atâta că Mishima poate aparţine vreunui curent literar. Ţine Mishima de avangardă? În nici un caz. Este un clasicizant? Nicidecum. Şi atunci?...
La cele două probleme, aş avea o unică soluţie şi îmi pare rău că nu ştiu japoneza ca să înţeleg şi să şi exprim mai precis ceea ce am în cap. Personalitatea lui Mishima, gândirea lui şi scriitura lui (nedecantabile una de alta şi făcând corp comun cu corpul fizic al lui Kimitaka Hiraoka) sunt marcate de o alchimie stranie, în care, fenomen tipic şi limbii japoneze, aglutinarea, aliajul de elemente ce altminteri nu se juxtapun, dă naştere la compuşi noi şi neaşteptat de omogeni. Pentru un european, coexistenţa vederilor de dreapta, naţionalismului şi homosexualităţii la o singură persoană e de neimaginat sau, în orice caz, paradoxală; pentru un japonez, acestea sunt doar afixe pe chipul unui nomen, dacă mi se permite să mă joc de-a diferanţele între nomen-numen-ul latinesc şi 能面, nō-men, masca sau kamenul din teatrul nō.
Această cheie mi-a fost dată de auto-bio-roman-poem-eseul Soare şi oţel. În mod evident, oţelul e un simbol care n-are aici de-a face cu retorica stângii marxiste. La Mishima, oţelul e, pe de o parte, simbolul aliajului despre care am amintit, iar pe de alta, materialul de construcţie al unui avion kamikaze. Avionul se îndreaptă către soare, adică înspre suprema unitate şi înspre vedere - adică înspre moarte.
Este, iarăşi, mirabilă această gândire a lui Mishima. E adevărat, el nu poate subscrie la ideea despărţirii sufletului de trup; mai mult, cu un an înainte, în Calea Samuraiului, Mishima rejecta toată arhitectura oferită de cultura europeană vieţii spirituale: „Este o greşeală comună astăzi să credem că faptele şi cuvintele sunt manifestări ale conştiinţei şi filozofiei, care la rândul lor ar fi produse ale minţii şi inimii. Este eroarea noastră comună să credem în existenţa inimii sau a minţii, a conştiinţei, a gândirii şi a ideilor abstracte, chiar şi atunci când acestea nu sunt direct revelate în conduită“. De aici până la a identifica, tocmai în moarte, un principiu al deplinului consunet dintre viaţa trupului şi cea a spiritului, una trăgând în jos, cealaltă în sus, oare nu e o cale cam lungă?
Răspunsul vine pe undeva pe la mijlocul cărţii, când se discută despre „contradicţia dintre conştienţa de sine şi existenţă“ - lucru greu de înţeles pentru noi, cei ce gândim cu gândurile şi vorbim cu vorbele (conform expresiei ultimului mare encomiast al lui Ptolemeu). „Hai să ne imaginăm un singur măr sănătos. Acest măr nu a fost chemat în existenţă de cuvinte şi nici nu are un miez complet vizibil din exterior precum fructul ciudat al lui Amiel. Interiorul mărului este, în mod natural, invizibil. În felul acesta, în inima mărului, prizonier al cărnii fructului, miezul stă cuminte în întuneric, tremurând de emoţie şi sperând să găsească o metodă de-a se asigura pe sine însuşi că este un măr perfect. Existenţa mărului este neîndoielnică, dar, din punctul de vedere al miezului, această existenţă este necorespunzătoare. Cum cuvintele n-o pot sprijini, atunci singura manieră de a o face este prin intermediul ochilor. Pentru miez, singura modalitate de existenţă este de-a exista şi de a vedea în acelaşi timp. Nu există decât o singură formulă de rezolvare a acestei contradicţii. Un cuţit împlântat în cotor care să taie mărul în două scoţând miezul la lumină, aceeaşi lumină pe care o are şi coaja. Existenţa mărului tăiat însă devine fragmentară: miezul sacrifică existenţa de dragul vederii.“ Asta ca să ne fie clar de ce Mishima şi-a făcut harakiri doi ani mai târziu: moartea era pentru el terţul inclus - sau banda lui Möbius pe care „mişcarea devine odihnă şi odihna mişcare“, sau şarpele ouroboros ce-şi dă viaţă autoconsumându-se, sau cuţitul care sacrifică existenţa, cu tot cu logica ei guralivă, de dragul zborului până la soare - soarele ucigaş, dar, în acelaşi timp, de lumină şi vedere dătător.
Ar mai fi multe de spus, dar acele multe se găsesc deja scrise în carte. Leapşa merge la Spera, Aladin (mă încăpăţânez să-i spun aşa), Krossfire, Fake Jew Community şi Salieri.

* Yukio Mishima, Soare şi oţel, Traducere din japoneză de George Şipoş, Editura Humanitas, 2008.

Alexander Schmemann: Învierea ca fruct al credinţei

Icoana Învierii (Chora, Constantinopol, sec. XV).

Credinţa mea în Hristos nu-şi are originea în ocazia de a lua parte la sărbătoarea pascală, pe care am avut-o încă din fragedă pruncie, ci, mai degrabă, Paştile a fost posibil, şi acea noapte unică, plină de lumină şi bucurie şi de strigătele de triumf Hristos a înviat! Adevărat a înviat!, pentru că însăşi credinţa mea s-a născut din experienţa lui Hristos Celui viu. Cum şi când s-a născut? Nu ştiu, nu-mi amintesc. Ştiu doar că de fiecare dată când am deschis Evanghelia şi am citit despre Hristos, am citit cuvintele Lui, I-am citit învăţăturile, am repetat conştient, cu toată inima şi toată fiinţa, ceea ce S-a spus de către cei trimişi să-L aresteze pe Hristos şi care s-au întors la farisei fără El: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acesta (Ioan VII, 46). De aceea, ceea ce ştiu mai întâi de toate este că învăţătura lui Hristos este vie şi că nimic de pe pământ se poate compara cu ea. Iar această învăţătură este despre El, despre viaţa veşnică, despre biruinţa asupra morţii, despre o dragoste care cucereşte şi care învinge moartea. Ştiu de asemeni că, într-o viaţă în care toate par atât de dificile şi obositoare, singura constantă care nu se schimbă niciodată şi niciodată nu dispare este acea conştientizare lăuntrică a faptului că Hristos este cu mine. Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi (Ioan XIV, 18). Iar El vine şi-Şi face simţită prezenţa prin rugăciune, printr-un fior al sufletului, printr-o bucurie neînţeleasă, dar foarte vie, prin misterioasa, dar, iarăşi, pe deplin adevărata Lui prezenţă în biserică, în timpul slujbelor şi în Sfintele Taine. Această experienţă vie creşte mereu, această cunoaştere, această tot mai evidentă conştientizare a faptului că Hristos este aici şi că s-a împlinit cuvântul Său: pe cel ce mă iubeşte, îl voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan XIV, 21). Şi fie că sunt între oameni sau singur, certitudinea prezenţei Sale, puterea cuvântului Său, bucuria credinţei în El rămâne cu mine. E singurul răspuns şi singura dovadă.
Ce căutaţi pe Cel viu printre morţi? Ce plângeţi pe Cel nestricăcios, ca şi cum ar fi în stricăciune?* Creştinismul în întregime este deci experienţa credinţei repetată iar şi iar, ca şi când ar fi pentru prima dată, credinţă întrupată în ritualuri, cuvinte, muzică şi culori. Pentru necredincios, poate părea, într-adevăr, ca un miraj; el aude doar cuvinte, vede doar ceremonii de neînţeles şi le pricepe numai pe dinafară. Dar, pentru credincioşi, toate acestea iradiază din interior şi nu ca dovadă a credinţei, ci ca rezultat al ei, ca viaţă a ei în lume, în suflet, în istorie. De aceea, întunericul şi tristeţea Vinerii celei Mari sunt pentru noi ceva real, viu, contemporan; plângem la picioarele crucii şi trăim tot ce s-a petrecut în acel triumf al răului, trădării, laşităţii şi înşelăciunii; iar în Sâmbăta Sfântă, contemplăm Mormântul de viaţă purtător cu emoţie şi speranţă. Şi astfel, în fiecare an, celebrăm Paştile, Învierea. Fiindcă Paştile nu înseamnă rememorarea unui eveniment din trecut. Este întâlnirea adevărată şi fericită şi veselă cu Acela pe Care inimile noastre Îl cunoşteau de multă vreme şi Îl regăsesc ca viaţă şi lumină a toată lumina. Noaptea Paştilor mărturiseşte că Hristos este viu şi e cu noi şi că înşine suntem vii împreună cu el. Întreaga sărbătoare este o invitaţie la a privi lumea şi viaţa şi a contempla zorii zilei mistice a Împărăţiei luminii. Astăzi primăvara miresmează, cântă Biserica, şi făptura cea nouă dănţuieşte...** bucurându-se întru credinţă, dragoste şi nădejde.
Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

* Stihirile Paştilor; textul întreg: Mironosiţele femei, foarte de dimineaţă, stând înaintea mormântului Dătătorului de viaţă, aflat-au înger pe piatră şezând; şi acela, grăind către dânsele, aşa zicea: Ce căutaţi pe Cel viu printre morţi? Ce plângeţi pe Cel nestricăcios, ca şi cum ar fi în stricăciune? Mergând, vestiţi ucenicilor Lui.

** Luminândă la Duminica Tomii; textul întreg: Astăzi primăvara miresmează şi făptura cea nouă dănţuieşte; astăzi se ridică încuietorile uşilor şi ale necredinţei, pentru prietenul Toma, care strigă: Domnul şi Dumnezeul meu.

- traducere & adaptare radugo, textul în engleză: aici, textul original (în rusă): dincoace -

Sungha Jung: Voyages with Ulli

Voyages with Ulli - Sungha Jung
Uploaded by lartiste-13

HRISTOS A ÎNVIAT!
Pace & bucurie de la Sungha Jung şi din partea mea.

„Locul lui Hristos e alături de poeţi“

- Pastorala de Sfintele Paşti a lui Oscar Fingal O'Flahertie Wills Wilde, deţinut al închisorii Reading -

Eu văd o legătură mult mai intimă şi mai nemijocită între adevărata viaţă a lui Hristos şi adevărata viaţă a artistului, şi îmi face nespusă plăcere că mult înainte de a trăi zilele Durerii şi de a fi legat de roata ei, în Sufletul omului am scris că acela care duce viaţa lui Hristos trebuie să fie total şi absolut el însuşi, şi mi-am ales drept tipuri nu numai pe păstorul de pe deal şi pe puşcăriaşul din celulă, ci şi pe pictorul pentru care lumea este o întreagă procesiune şi pe poetul pentru care lumea e un cântec. Îmi amintesc că i-am spus odată lui André Gide, pe când stăteam împreună la o cafenea din Paris, că, în timp ce Metafizica mă interesează prea puţin iar Morala absolut deloc, tot ce au spus Platon şi Hristos poate fi transferat imediat în sfera Artei, împlinindu-se acolo.[...]
În sfera relaţiilor umane, El a realizat acea înţelegere imaginativă care, în sfera Artei, este unicul secret al creaţiei. A înţeles lepra leprosului, întunericul orbului, mizeria cumplită a celor care trăiesc pentru plăcere şi ciudata sărăcie a celor bogaţi.[...]
Într-adevăr, locul lui Hristos e alături de poeţi. Întreaga lui concepţie despre umanitate a izvorât din imaginaţie şi nu se poate realiza decât prin ea. [...] Înainte de vremea lui fuseseră zeităţi şi oameni. Doar el a văzut că pe dealurile vieţii nu există decât Dumnezeu şi omul şi simţind, prin mistica înţelegerii, că în sine sunt încarnaţi amândoi, îşi va spune sieşi ba Fiul Omului, ba Fiul celuilalt, depinde de starea în care se află. Mai mult ca oricine altcineva în istorie, el trezeşte în noi acel instinct al miraculosului la care apelează doar povestea romantică. Mi se pare încă incredibilă ideea că un ţăran din Galileea îşi imaginează că poate duce pe umerii lui povara întregii lumi, adică tot ce s-a înfăptuit, toată suferinţa, tot ce se va făptui şi suferi: păcatele lui Nero, ale lui Cesare Borgia, ale lui Alexandru al VI-lea şi ale aceluia care a fost împărat al Romei şi Preot al Soarelui, suferinţele celor al căror nume este Legiune şi a căror locuinţă este printre morminte, ale naţiunilor oprimate, ale copiilor din fabrică, hoţilor, puşcăriaşilor, proscrişilor, celor aduşi la muţenie datorită oprimării şi celor a căror tăcere doar Dumnezeu o aude; şi nu numai că-şi imaginează, dar şi realizează acest lucru, încât toţi aceia care vin în contact cu el [...] descoperă că le este luată urâţenia păcatelor şi li se revelează frumuseţea durerilor.[...]
Întreaga viaţă a lui Hristos - într-atât se pot contopi Frumuseţea şi Durerea ca sens şi manifestare - este de fapt o idilă, deşi se încheie cu sfâşierea vălului templului, cu marele întuneric ce se coboară peste pământ şi cu piatra ce se rostogoleşte la intrarea mormântului. Întotdeauna ne gândim la el ca la un mire tânăr, însoţit de tovarăşii lui, aşa cum el singur se descrie undeva, sau ca la un păstor bântuind cu oile printr-o vale, în căutarea păşunii sau izvorului răcoros, sau ca la un cântăreţ care încearcă să înalţe cu muzica lui zidurile cetăţii lui Dumnezeu, sau ca la un iubit pentru a cărui iubire lumea e prea mică.[...]
Şi, mai presus de orice, Hristos este Individualistul suprem. Umilinţa, la fel ca acceptarea artistică a tuturor experienţelor, este doar un mod de manifestare. Hristos este întotdeauna în căutarea sufletului omului. Îl numeşte Împărăţia lui Dumnezeu - ἡ βασιλεία τοῦ Θεοῦ - şi-l găseşte în fiecare. Îl compară cu lucrurile mărunte, cu o sămânţă mică, cu o mână de plămădeală, cu o perlă. Pentru că îţi dai seama de suflet doar atunci când scapi de pasiunile străine, de cultura dobândită, de toate lucrurile exterioare, rele sau bune.[...]
Oamenii au încercat să facă din el un Filantrop de rând, asemeni oricărui filantrop odios din secolul al nouăsprezecelea, sau l-au catalogat drept Altruist, alături de spiritele neştiinţifice şi sentimentale. Dar el nu a aparţinut nici uneia dintre aceste categorii. Pentru cei sărmani, pentru cei din închisori, cei de jos, cei nefericiţi a avut milă, dar şi mai multă milă a avut pentru cei bogaţi, pentru hedoniştii înveteraţi, pentru cei care îşi pierd libertatea, devenind sclavii lucrurilor, pentru cei ce se îmbracă în haine molatice şi locuiesc alături de regi. După părerea lui, Bogăţiile şi Plăcerea sunt tragedii mai mari decât Sărăcia şi Durerea. Iar în ceea ce priveşte Altruismul, cine a ştiut oare mai bine ca el că acesta este o vocaţie, nu o manifestare a voinţei, că nu poţi culege struguri dintre spini şi smochine dintre ciulini?
Crezul lui nu a fost ideea că trebuie să trăieşti pentru alţii, făcându-ţi din asta un scop în cunoştinţă de cauză. Nu asta a fost esenţa crezului său. Atunci când spune „iartă-ţi duşmanul“, nu o spune de dragul duşmanilor, ci de dragul propriei persoane, pentru că Iubirea e mai frumoasă decât Ura. În îndemnul adresat tânărului pe care, atunci când l-a văzut, l-a îndrăgit, „vinde tot ce ai şi dă săracilor“, el nu are în vedere soarta săracilor, ci sufletul tânărului, sufletul frumos pe care bogăţia îl ruina.[...]
Dacă Hristos nu le-a spus oamenilor „trăiţi pentru alţii“, el a subliniat că nu-i nici o diferenţă între vieţile altora şi propria ta viaţă. El a extins personalitatea omului în acest mod, a făcut din ea o personalitate titanică. De la venirea lui, istoria fiecărui individ este, sau poate deveni, istoria lumii.[...]
Pentru artist, expresia este singura modalitate prin care se poate concepe viaţa. Pentru el, ceea ce e fără grai e mort. Dar pentru Hristos nu a fost aşa. Cu o imaginaţie bogată şi minunată, care te înspăimântă oarecum, şi-a construit regatul din întreaga lume a celor nearticulate, a lumii durerilor fără grai, el devenindu-i glasul. Şi-a făcut fraţi din cei despre care am spus că tac sub opresiune „şi a căror tăcere numai Dumnezeu o ascultă“. A căutat să devină ochi pentru orbi, urechi pentru surzi, strigăt pe buzele celor a căror fiinţă este legată. Dorinţa lui a fost să fie trâmbiţa prin care miriadele care nu reuşesc să rostească nici un cuvânt să poată chema Cerul. Şi simţind, cu firea artistică a celui pentru care Durerea şi Suferinţa sunt modalităţi prin care se poate ajunge la concepţia despre Frumos, că o idee nu are valoare până nu se încarnează şi devine imagine, el face din sine însuşi imaginea Omului Tuturor Durerilor, şi astfel domină şi fascinează Arta, cum nu a reuşit să o facă nici un zeu grec.[...]
Oriunde apare o mişcare romantică în Artă, acolo, sub o formă anume, se află Hristos sau sufletul lui Hristos. El este prezent în Romeo şi Julieta, în Poveste de iarnă, în poezia provensală, în Bătrânul marinar, în La Belle Dame sans merci, în Balada carităţii a lui Chatterton.[...]
Această calitate imaginativă a naturii lui Hristos face din el centrul palpitând al poveştii romantice. Personajele ciudate ale teatrului şi baladei poetice sunt create de imaginaţia altora, dar Iisus din Nazaret s-a creat pe sine din propria imaginaţie. Strigătul lui Isaia nu are mai puţin de a face cu venirea lui decât are de-a face cântecul privighetorii cu răsăritul lunii - nici mai mult, dar nici mai puţin. El a fost în acelaşi timp negarea şi afirmarea profeţiei. Căci pentru fiecare aşteptare pe care a împlinit-o, a distrus alta.[...]
Morala lui este plină de înţelegere, aşa cum ar trebui să fie morala. Dacă ar fi spus numai: „Păcatele ei sunt iertate pentru că a iubit mult“ şi ar fi meritat să moară după ce ar fi spus asta. Justiţia lui este o justiţie poetică, aşa cum ar trebui să fie justiţia. Cerşetorul ajunge în rai pentru că a fost nefericit. Nu văd alt motiv mai bun pentru a ajunge acolo. Cei care lucrează o oră în vie, la răcoarea serii, primesc aceeaşi răsplată ca aceia care au muncit acolo toată ziua în soare. Şi de ce nu? Probabil că nici unul nu merită ceva.[...]
Hristos şi-a bătut joc de „mormântul văruit“ al respectabilităţii şi a consacrat această expresie. A tratat succesul lumesc ca pe ceva ce trebuie dispreţuit total. Considera bogăţia ca pe o povară în plus. Nu voia să audă de vieţi sacrificate vreunui sistem de gândire sau unuia moral. A spus că ritualurile şi ceremoniile au fost făcute pentru om, nu omul pentru ele. A considerat sabbatarianismul ca pe ceva demn de dispreţ. Actele filantropice reci, caritatea ostentativă, formalismele plicticoase, atât de dragi spiritului burghez, le-a expus batjocurii cu un dispreţ ascuţit, implacabil.[...] El a demonstrat că doar spiritul are valoare.

(fragmente din De profundis, traducere, note de Magda Teodorescu, Polirom, 2003)

despre smochinul neroditor

← Study of a Fig Tree (John Singer Sargent, ulei / pânză, 1908).

Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, El a flămânzit. Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Şi, vorbind, i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Şi ucenicii Lui ascultau. (Marcu XI, 12-14)

Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.
Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa. Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi. (Matei XXI, 18-22)

Iisus Se întorcea din Betania în Ierusalim, ceea ce, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, înseamnă calea dinspre umbra legii spre har şi adevăr: „adică după ce-şi dăruise lumii prezenţa ascunsă în chipul şi umbra legii, a venit încă o dată la firea omenească prin trup”. Smochinul însuşi, continuă Sfântul Maxim, „era slujirea trupească a legii” şi „de aceea zice: Nu era vremea smochinelor, adică timpul în care a stăpânit peste firea omenească legea nu era vremea roadelor dreptăţii, ci vremea în care se preînchipuiau roadele dreptăţii”.
Scriptura arată apoi că Iisus a flămânzit, lucru care, desigur, nu se întâmpla pentru prima oară. Verbul - în greceşte ἐπείνασεν - este folosit şi în Matei IV, 2. Acolo se spune că Mântuitorului, după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, I s-a făcut foame. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei IV, 3-4). Vasăzică, fiindu-i Fiului Omului foame, smochinul trebuia să-i dea nu smochine, ci cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu.
Din cât se pare, dintr-un smochin nu vor putea ieşi cuvintele lui Dumnezeu niciodată; poate de aceea se spune la Marcu nu era timpul smochinelor; fiindcă timpul smochinelor - că Sfântul Maxim ne-a indicat pragul, tocmai ca să păşim dincolo de el - nu e niciodată înainte de împărăţia viitoare. Fructul smochinului e fruct spiritual: iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni V, 22-23). Pe acestea voia să le mănânce sau de acestea era înfometat Mântuitorul.
Cât despre smochin, smochinul e omul ce, asemeni smochinului din Evanghelie, este dator să aducă pe lume roada Duhului la nevreme, sau împărăţia viitoare în împărăţia de aici. Dar acum e timpul opus roadei Duhului, e timpul ne-roadei, sau al urii, întristării şi dezbinării; timpul smochinelor, adică timpul dragostei, bucuriei, păcii, nu va veni niciodată. Dragostea, bucuria, pacea vin fără să ţină cont de timpul neprielnic; de unde şi tragicul frumuseţii acestei lumi.
Oare putem să ne abstragem timpului neprielnic şi să scăpăm de osânda smochinului blestemat? Pare imposibil de dat un răspuns: il est difficile d'expliquer l'intemporel et surtout d'y vivre, cum spune Cocteau în Testamentul lui Orfeu. Şi totuşi trebuie să existe o cale, pentru că pe toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit (Ecleziast III, 11).
Dar ce spun eu, o cale? Ba nu, avem trei căi:
- Prima e suspendarea temporalului în formula lui actuală, o chestie care nu e posibilă deocamdată decât în basme. Această suspendare se va petrece după sfârşitul lumii (Apocalipsa XXI-XXII), când, mergând ca dintr-o nouă Betanie către un nou Ierusalim, ne vom hrăni cu smochinele inteligibile ale Cuvântului, Smochinul ce nu veştejeşte.
- A doua este cugetarea la Cel dinaintea veacului. Cugetarea unindu-i pe cugetat şi pe cugetător, se răsfrânge şi în cele din afara cugetării, aşa cum un punct de pe o sferă, unit cu punctul de la infinit, înţeapă un plan oarecare; astfel şi Timpul prielnic, cel de după timp, înţeapă timpul nostru în mai multe puncte, a căror colecţie poartă numele de istorie sacră. Nu întâmplător, sinaxarul din Lunea Patimilor spune că această zi e dedicată atât smochinului neroditor, cât şi preafrumosului Iosif, cel din Vechiul Testament, care, gândind la Cel Preetern, a devenit profet şi tâlcuitor al viselor.
- A treia cale este cea dată de credinţă, aşa cum o descrie încheierea citatului de la Matei XXI de mai sus. Prea des, credinţa e asociată cu o ţărancă superstiţioasă care fierbe la foc mic diverse buruieni pentru descântat. Or, credinţa înseamnă logică şi discursivitate, înseamnă creaţie. Muntele de care vorbeşte Mântuitorul e însuşi timpul nerodirii, iar aruncarea lui în mare înseamnă dezrădăcinarea lui din veac şi reoriginarea lui ca timp al dragostei şi bucuriei şi păcii, printr-un exerciţiu al libertăţii creatoare, asemeni celui al lui Dumnezeu, Care a originat veacul din תהו־ובהו, nimicul mării dintâi.

* Răspunsuri către Talasie, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. III, Editura Harisma, Bucureşti, 2005, p. 72-74.

Im Anfang war das Wort

Evanghelia, în recitarea unui mare actor - Ben Becker:

• Ioan I, 1-9
• Matei III, 16-17
• Matei V, 1-2, 17-18, 21-22, 40-41
• Matei VI, 5, 9-13
• Matei IX, 2-7
• Matei X, 34, 39
• Matei XXI, 12-13; XXIII, 16-23; XXIV, 1-2
• Matei XXVI, 36, 38-39
• Matei XXVI, 41, 46-50, 56
• Matei XXVII, 27-40
• Ioan XIX, 28-30; Matei XXVII, 46; Ioan XIX, 30
• Matei XXVII, 45, 51-52
• Matei XXVIII, 19-20
  

senzaţional: un blogăr român, unchi de croat!

familia temutului blogăr botoşănean Radu Gonciar, de origine româno-germano-ucraineano-greco-bozgoro-burghezo-moşiereasco-ceafogroaso-ţigano-împuţito-găozaro-babuino-papuaşo-filipino-megleno-malgaşă, s-a îmbogăţit cu un nou membru, de data asta un bambino croato-romeno.
preşedintele croat Stipe Mesić şi omologul său român, Traian Băsescu, au trimis scrisori de felicitare legendarului blogăr şi proaspătului sau, mai bine zis, reîmprospătatului unchi. la fel au procedat şi Obama, Sarkozy, Angela Merkel şi mulţi alţii.
foştii tenismeni Goran Ivanišević şi Ilie Năstase au anunţat că vor susţine un meci demonstrativ în curte la gonciari (care va fi transmis de toate televiziunile sportive din lume), iar Luka Modrić, Adi Mutu, Niko Kranjčar, Cristi Chivu, Stipe Pletikosa şi... of, pe cine să mai adaug... Ovidiu Petre, că vor evolua, începând cu sezonul 2009/2010, la echipa FC Botoşani.
cât de curând, Maksim Mrvica, Zdob şi Zdub şi Goran Bregović vor începe un turneu în întreaga Europă pentru a promova evenimentul, show-ul fiind completat de un număr inedit de stand-up-comedy susţinut de Luci aka Aladin aka AprozarNet.

trei tăceri despre revoluţia twitter

Tăcerea lui Băsescu
Singura reacţie de până acum a lui Băsescu a fost să trimită, în ziua de joi, o scrisoare către Mircea Geoană şi Roberta Anastase, în care îi anunţă că are de gând să vină în parlament marţi, să vorbească despre „probleme actuale de politică externă”. Ştirea asta e de un absurd desăvârşit şi când o citeşti, te gândeşti la domnul Smith din Cântăreaţa cheală, pentru care săptămâna are trei zile: marţi, joi şi marţi. Nu-mi pot da seama ce e-n mintea lui Băsescu, dar pesemne şi-o fi dat vreun răgaz să producă ceva, o chestie care să creeze anumite conexiuni între el şi Basarabia (că deocamdată conexiunile nu există). Astăzi o jurnalistă tvr a fost răpită şi dusă la poliţie, dar după două ore i-au dat drumul, timp insuficient ca Băsescu să alcătuiască o celulă de criză de genul celei care l-a prezentat acum 5 ani ca naş al teroriştilor şi salvator al naţiei. Poate până marţi vine ceva şi pentru el, dar trebuie să fie vigilent, că acuşi începe iarăşi săptămâna!

Tăcerea lui Obama
Unele mesaje de pe twitter arătau îngrijorare faţă de faptul (scuzaţi fafofonia) că CNN nu transmite nimic despre revolta de la Chişinău, iar gestul unor jurnalişti de a cere azil politic în SUA este de bună seamă şi efectul unei aşteptări disperate. Personal, nu ştiu ce să zic, n-am inclus SUA pe lista agenturilor mai mult din instinct decât din motive raţionale. Astăzi am citit pe blogul unui anume Ovidiu Niţoi un fragment de jurnal al lui Goma, care e foarte sceptic în privinţa americanilor:

Se putea ca aceasta bucurie nebuna-nebuna-nebuna sa dureze la noi mai mult de 24 ore? Nu, nu a venit apa si a luat-o - ca podul din cânticelul pentru copii, a venit America! Ea ne-a dat peste mâni, peste picioare, peste gura.
Pentru a câta oara il citez pe bietul tata:
“Americanii sunt niste rusi cu mai multe stele pe drapel” - iar asta o spune un biet învatator dintr-un catun din Basarabia care, nici detinut la rusi, nici în Armata Rosie, bagat cu de-a sila, nici în prizonierat, la români, în 1943, in lagarul de la Slobozia Ialomita nu intâlnise picior de american - dar îi asteptase si el, ca tot biet-românul, sa vina, sa ne scape de rusi…

Mă gândesc la cel puţin două motive pentru care americanii n-au să facă nimic pentru Basarabia. Primul dintre ele e acela că habar n-au pe ce continent e. Însuşi luminăţia sa Obama crede că în Austria se vorbeşte austriaca, iar în Afghanistan araba: cum ar putea să înţeleagă el care-i şusta cu „limba moldovenească” şi limba română? Al doilea e că SUA nu se bagă peste Rusia: Fukuyama făcea astă-vară paralele între Ungaria '56 şi Georgia '08. Şi într-un caz şi în celălalt Washingtonul a promis că face şi drege şi n-a făcut nimic. Paralela a treia, Moldova '09, ar crea cu primele două doar o tristă relaţie de tranzitivitate.

Tăcerea intelighenţiei româneşti
La fel ca şi politicienii noştri (pe care însă îi înţelegem, ne-am obişnuit cu ei, ăştia sunt, vai de capul lor), cei trei tenori - Patapievici, Liiceanu şi Pleşu, ultimul, semnatar al tratatului cu Ucraina din '97 - au fost muţi zilele acestea. Oare nu putea Pleşu să adauge un PS, din două cuvinţele măcar, la ultimul lui articol (în care demontează bănuielile unora că Băsescu vrea să dea un upgrade României şi s-o treacă de la stadiul de republică semibananieră la cel de republică bananieră)? Sau Patapievici, după articolul ăla în care ne explică ce anume vrea de la viitorii europarlamentari (adică de la Becali, Vadim şi Elena Băsescu)? Că la crucişătorul C. T. Popescu mă aştept să primeze polemicile cu Mircea Badea (bineînţeles, tot pe tema Gigi Becali).
(Aproape) singurul care a spart tăcerea este Mircea Cărtărescu:

La Chişinău nu se întâmplă zilele acestea nimic pentru că Rusia nu vrea să se întâmple şi pentru că UE şi USA nu vor să supere Rusia...
Iar dacă laşitatea comunităţii internaţionale, aceeaşi care nu voia să-l supere pe Hitler până la război şi n-a vrut să-i supere pe ruşi cincizeci de ani după aceea, preferând să lase jumătate din omenire pradă totalitarismului, o priveşte pe ea, laşitatea românească ne priveşte pe noi toţi. Nu avem până acum, de aproape o săptămână de când e revoluţie la Chişinău, nicio reacţie oficială a autorităţilor române.
Ne e frică până şi de bănuiala că i-am sprijini în vreun fel pe „vandalii” şi „golanii” care au ieşit în stradă acolo. Nici dacă l-am avea mai departe preşedinte pe Iliescu nu s-ar fi lăsat o tăcere mai sinistră. Traian Băsescu ar fi trebuit să reacţioneze de mult, el care are între obiectivele principale în politica externă unificarea cu Moldova, el care a condamnat comunismul, el care e un temperamental şi, vreau să cred, un patriot.
Brusc, ne-am amintit că Moldova e un stat suveran, brusc ne-am adus aminte de legalitate şi de democraţie. Brusc, am uitat de drepturile omului şi de îndatoririle noastre de fraţi mai mari ai românilor de peste Prut...
Dacă nu strigăm acum, odată cu zecile de mii de tineri din Chişinău, că Moldova e românească, vom pierde această ţară nefericită, îi vom condamna pe aceşti oameni tineri la disperare perpetuă.

ajenturili

Există mai multe întrebări care revin mereu atunci când mă gândesc la evenimentele din Basarabia şi ele se referă la cine e în spatele lor, cine a pornit totul, ce se plănuieşte şi unde o să se ajungă până la urmă. Şi asta întrucât Chişinău '09 aduce oarecum cu Revoluţia română din '89, unde au acţionat una sau mai multe „agenturi” - în mod sigur între ele fiind KGB-ul, care a reuşit să-şi aşeze omul preferat în fruntea statului, dar care, din fericire, a scăpat din ochi foarte multe amănunte importante.
În cazul revoluţiei twitter avem cam una din următoarele posibilităţi:
1. Prima ar fi cea pe care o susţine sus şi tare Voronin, şi anume că statul român i-ar sponsoriza pe manifestanţi, în care caz nu-mi este foarte clar obiectivul sponsorilor. Este şi o contradicţie în termeni aici, întrucât, expulzând basarabeni (cazul Vakulovski) în timpul campaniei care a precedat alegerile din „Republica Moldova”, statul român şi-a făcut sieşi reclamă negativă şi a devenit implicit agent electoral al lui Voronin. În plus, răspunsurile auzite din gurile politicienilor dâmboviţeni la acuzaţiile lui Voronin au fost de o opacitate desăvârşită: e treaba internă a Chişinăului, nu ştim, noi respectăm nuşce norme europene ş.a.m.d. Nici unul n-a spus că ne preocupă soarta românilor de acolo sau diverse chestii de gen, care să fie şi diplomatice, dar să şi dea un semnal cât de mic basarabenilor că suntem alături de ei. Au fost reactivaţi pentru a susţine cauza unirii C. V. Tudor şi Păunescu, iar, dintre televiziuni, cea mai preocupată cu aceste evenimente a părut a fi OTV-ul, astfel încât revolta basarabenilor riscă să-şi piardă credibilitatea şi să devină un subiect derizoriu pentru românii de dincoace de Prut.
2. Ar fi apoi ipoteza implicării KGB-ului, mă rog, a FSB-ului, care e înfiorător de posibilă. Ce-ar putea să urmărească FSB-ul? Sunt două alternative:
(a) unirea celor două state româneşti. Acest lucru ar introduce pătura conducătoare din Republica Moldova, ruso-ucraineano-bolşevică, drept un fel de cal troian în interiorul României şi, implicit, al Uniunii Europene. Alternativa presupune însă o reţea kaghebistă foarte bine organizată în Moldova de peste Prut, aşa cum a fost în trecut, pe vremurile când Hruşciov, Brejnev, Andropov sau Cernenko păstoreau Moldova sovietică. În plus, binele pe care ni l-ar aduce unirea ar fi mai mare decât răul pe care-l pot face nişte spioni ruşi.
(b) jocul la cacealma. Despre fostul campion mondial de şah Mihail Tal, un geniu incontestabil, se spune că făcea în mod deliberat câte o mutare proastă, cu scopul de a-l deruta pe adversar, determinându-l să cedeze controlul psihologic al partidei şi, consecutiv, şi pe cele de ordin strategic, tactic etc. Nu mă pricep la servicii secrete, dar bănuiesc că ele acţionează deseori şi aşa, nu doar cu planuri perfect puse la punct, cu scopuri şi obiective clare. Iată, pe acest scenariu, noi ne-am trezit, nu se ştie cum, cu o şansă istorică, de a ne întări ca popor prin contopirea celor două state româneşti. Şansa venind pe nepregătite, ca mutările intenţionat proaste ale lui Tal, se mizează pe faptul că vom acţiona iraţional şi astfel vom fi cumva prinşi în capcană. Alternativa (b) pare mai simplă decât (a), dar se înţelege că ea comportă un coeficient de risc foarte mare pentru Kremlin.
3. Şi dacă e o manevră UE? Alina Mungiu susţine cu prudenţă că „Basarabenii au nevoie de ajutorul nostru. Acum.” şi că trebuie să facem ceva cu ajutorul Uniunii Europene, pe căi diplomatice, pentru descotorosirea lor de comunism. Or, din câte ştiu eu, Alina Mungiu e omul „Bruxelului”, iar dacă Europa vrea într-adevăr asta, o, ar fi bine! Dar sunt două elemente care mă fac sceptic. Primo: am văzut pe unele saituri româneşti taliban-anti-UE (linkurile nu merită a fi menţionate) susţinere, deopotrivă, pentru ieşirea României din UE şi unificarea celor două state româneşti. Gândul că asta ar fi o monedă de schimb mă... sau poate că mă gândesc eu la ce nu trebuie. Secundo: nu cred că UE este coerentă în acţiune şi că poate să-şi propună proiecte cu o ţintă atât de generoasă. Nu trebuie să uităm că, odată cu intrarea ţărilor din blocul răsăritean în UE, circulă fără viză prin Europa tot felul de foşti din serviciile secrete şi partidele comuniste ale acestor ţări.
4. Cea mai interesantă şi mai originală e ideea unei acţiuni concepute înăuntru, de unele cercuri unioniste din Basarabia. Există oameni precum cei din familia Brega, de exemplu, ale căror raporturi cu Chişinăul comunist par caracterizate de o alergie mutuală; mi-e însă foarte greu să cred în influenţa lor şi în capacitatea lor de a mobiliza lumea. Fără un ajutor din exterior, mi-e teamă că paralelele istorice se vor face nu cu Bucureşti '89, ci cu Budapesta '56.
Închei spunând că îmi scapă, în toate variantele date, câte ceva important. De crezut, cred în sinceritatea manifestanţilor; în fond, nu trebuie să te manipuleze cineva să spui că Basarabia e pământ românesc şi că un regim comunist e ilegitim şi trebuie dat jos odată cu cel mai mic prilej. Dar e nevoie de un ajutor onest şi puternic de undeva şi, de ce nu, de o mână întinsă frăţeşte. Poate că e momentul ca statul român să acţioneze şi să facă ceva şi pentru români, nu numai pentru afghani şi iraqieni.

după 20 de ani

Ceea ce se-ntâmplă acum la Chişinău este de bună seamă o revoltă ilegitimă din punctul de vedere al normelor de drept: au fost nişte alegeri despre care nu cred că au fost fraudate prea tare, întrucât stilul Cozmâncă de mobilizare în teritoriu face parte din mecanismul electoral al oricărui stat condus de comunişti mai mult sau mai puţin criptici. Funcţionarii internaţionali gen OSCE spun că totul a fost OK, statul „moldovenesc” al lui Voronin are toate ştampilele puse unde trebuie şi prima ţară care a recunoscut existenţa lui absurdă, România, pare să nu aibă vreo treabă cu evenimentele.
Problema legitimităţii nu depinde însă de chichiţe juridice ori de subterfugii avocăţeşti. Problema legitimităţii e una a raţiunii, e o chestiune de logică şi de morală. Fukuyama spune că regimurile comuniste, fie ele din Europa, din Asia sau din America Latină, au căzut dintr-un motiv foarte simplu: lipsa unui principiu al legitimităţii, care principiu să-i catalizeze pe membrii unei comunităţi. Într-o comunitate, nu poate crede în comunism decât un grup restrâns de persoane, şi acelea duse cu capul; oamenii cred în libertate sau cred în adevăr sau în minciuni frumoase şi cu caracter sapienţial sau cred în dragoste sau cred în destin sau în prosperitate şi mulţi cred în Dumnezeu. Ai alte cauze pentru care să lupţi, nu să te câcâi zi de zi să te automotivezi să accepţi tirania unor idioţi.
Despre această fraudă vorbesc oamenii ăia disperaţi, grupul ăla minoritar de la Chişinău care vrea ceva şi nimeni nu-nţelege ce vrea, poate nici ei nu se înţeleg pe ei înşişi. Frauda nu s-a produs la urne sau la circumscripţiile de vot, ci în sufletele lor tâlhărite de nişte impostori care le-au luat averile, le-au luat rudele, le-au luat ţara, şi-au bătut joc de ei şi de vieţile lor şi de viitorul lor. Ce contează că hoţul are chitanţă şi orice tribunal o să-l găsească nevinovat? Justiţia pământească îl achită, dar justiţia cerească, veşnică, singura care contează, nu-l iartă în veci de veci.
Doi sau trei amărâţi, dacă strigă astăzi împotriva lui Voronin, strigă împotriva minciunii şi imbecilităţii, împotriva unei anomalii istorice şi împotriva unei absurdităţi istorice. „Republica Moldova”, pe vremuri oficial sovietică şi oficial socialistă, „limba moldovenească” şi, bineînţeles, comunismul „moldovean” şi de aiurea, nu mai trebuie să mai existe nici o clipită. Aşa cum prostia trebuie să dispară, tot aşa trebuie să dispară „Republica Moldova” şi să existe o singură ţară, a unui mare popor. Nici o naţie nu ar rata un asemenea prilej şi ne trebuie încă o clipă de curaj şi de nebunie frumoasă, dintr-alea care apar la noi o dată la 20 de ani.

o mie de cuvinte

...nerostite. ştiu, nu e Kim Ki-duk, dar seamănă un pic...

Heine: Cugetări despre religie şi filozofie

* Pământul este marea stâncă de care omenirea, adevăratul Prometeu, este legată şi vulturii îndoielii o asaltează. Ea a furat lumina şi pătimeşte de aceea martiriul.
* La greci, arta şi filozofia, imaginea şi ideea, luau parte una la cealaltă. Contopirea amândurora în religie le preceda pe ambele.
* Cugetarea divinităţii personale ca duh este la fel de absurdă ca şi antropomorfismul crud, căci atributele spirituale nu sunt înţelese şi sunt ridicole fără cele corporale.
* Dumnezeul celei mai înalte spiritualităţi este un soi de spaţiu vacuu în regatul gândirii, iluminat de iubirea care conturează umbrele sinelui.
* Îngerul care pictează caricaturi este o imagine a panteistului care îşi poartă dumnezeul în piept.
* Cugetarea este natura nevăzută, natura este cugetarea văzută.
* În vechime nu exista credinţa în fantome. Cadavrul se ardea, omul dispărând ca fumul în văzduh, ridicat de cel mai pur şi mai spiritual element, focul. Creştinii înapoiază trupul (din dispreţ sau neglijenţă?) pământului; acesta este precum grâul, care încolţeşte ridicându-se iarăşi ca stafie (se seamănă un trup pământesc, răsare unul duhovnicesc), stropit de ploaia descompunerii.
* Dumnezeu n-a arătat ceea ce urmează morţii; nici Moise n-a scris despre aceasta. Poate că Dumnezeu nu e de acord cu ceea ce adepţii vieţii de după moarte acceptă atât de hotărât. - În bunătatea-i părintească el ne va face probabil o surpriză.
* La nici un popor credinţa în nemurire nu a fost atât de puternică precum la celţi; la ei, puteai lua bani cu împrumut, ca să-i returnezi pe lumea cealaltă. Pioşii cămătari creştini trebuie să ia exemplu!
* Păgânismul dădea şi promitea [răsplată] pământească, de aceea nutrea norocul, care arăta împlinirea dorinţelor lui şi succesul operei lui în faţa puterii zeilor bogaţi în haruri şi favoruri, care îi făcea pe slujitorii cei mai pioşi ai zeilor ocoliţi de noroc (d. ex. Aristotel, Retorica, II, 17).
* Îndoiala care caracteriza condiţia umană pe vremea pe vremea Cezarilor explică succesul creştinismului. Sinuciderea era foarte frecventă în acele timpuri ale trufaşei Rome, pe care odinioară o slujea lumea. Cine nu avea curaj să-şi ia adio de la lume afla sinuciderea înceată a religiei renunţării (Patimile lui Hristos au fost totuşi un soi de sinucidere). Sclavii şi poporul nefericit au fost primii creştini; mulţimea lor şi noul fanatism a creat puterea pe care a conceput-o Constantin şi spiritul roman, dominator al lumii, s-a întărit curând prin ei şi i-a disciplinat prin dogmă şi cult.
* În polemica dintre creştini şi filozofii păgâni, adeseori, adversarul se schimba în zgomotul de arme al bătăliei: ba vedem un coif creştin pe capul grecului, ba o sabie grecească în mâna creştinului, ereziile izvorând şi eroii credinţei căzând în rătăcire şi îndoială.
* În lupta împotriva păgânismului, apologeţii creştinismului trebuiau să se arunce mai mult în câmpul filozofilor, căci filozofia de atunci (de la Marc Aureliu la Iulian) şedea pe tron; prin polemică s-a pregătit dogma.
* Deosebirea dintre păgânism (indieni, perşi) şi iudaism: au toţi o fiinţă originară, veşnică, dar aceasta este la primii în lume, cu care se şi identifică şi împreună cu care se dezvoltă sub legea necesităţii; Dumnezeul iudeilor este în afara lumii şi o creează printr-un act al voinţei libere.
* Iudaismul e aristocraţie: un Dumnezeu a creat lumea şi o stăpâneşte; toţi oamenii sunt copiii săi, însă iudeii sunt preferaţii şi ţara lor este domeniul lui ales. El este monarhul, iudeii sunt nobilimea, iar Palestina este exarhatul lui Dumnezeu.
Creştinismul e democraţie: un Dumnezeu care le-a creat pe toate şi le stăpâneşte, însă îi iubeşte la fel pe toţi oamenii şi ocroteşte la fel orice ţinut. Nu mai exisă un Dumnezeu naţional, ci unul universal.
* Creştinismul apare ca mângâiere: cel care în viaţa aceasta s-a bucurat de mult noroc va avea în cea viitoare o indigestie; celui care a mâncat prea puţin i se va întinde mai târziu cea mai gustoasă masă; urmele biciului pământesc vor fi îngrijite de îngeri.
* Cel ce aici jos a băut cupa prietenului dincolo va fi mahmur.
* În creştinism, omul ajunge la conştiinţa de sine a spiritului prin suferinţă: boala spiritualizează însăşi jivina.
* Creştinismul a ştiut să învioreze văzduhul albastru al provinciei şi l-a umplut cu dangăte de clopot.
* La vederea unui dom. Acum şase sute de ani ai fost construit şi te bucuri de o clipă de linişte după şase sute de ani de trudă. Ca valurile mării s-au unduit şi s-au dus generaţii şi nici o piatră nu s-a clintit din loc. Mausoleul catolicismului care s-a lăsat zidit în timpul vieţii este carapacea de piatră a unui sentiment pierdut (sus bate ceasul, ironic). Înăuntrul acestui tumul înfloreşte mai întâi un cuvânt viu şi tot înlăuntru el moare şi viază în scoarţa exterioară de piatră. (Copac sacru.)
* În biserică. Ton de orgă, jeluitor, suspinul de pe urmă al creştinismului.
* Închinare Romei. Cât de mulţi s-au pornit să calomnieze biserica şi să i se împotrivească şi să-i schimbe dintr-o dată sensul şi să o îngenuncheze şi să o închine. Au fost mulţi ca Valaam, fiul lui Beor, cel adus să blesteme Israelul şi care s-a întors împotriva intenţiei sale. De ce? Doar pentru că a ascultat de glasul asinei sale.
* Nebunii [die Thoren] cred că, pentru a cuceri capitoliul, trebuie mai întâi să ataci gâştele.
* Cărturarii catolici au bune instrumente de luptă, dar nu ştiu să le folosească. După cum chinezii au arme bune, ca bombele şi praful de puşcă, dar le întrebuinţează în alt mod. Sunt nişte copii cu săbii mari pe care nu pot să le mânuiască; cu coifuri care le acoperă capul. Şi nici măcar nu ştiu cum să ţină armele în mână.
* Biserica Romei n-a crezut în mătasea ei modernă: s-a temut ca nu cumva vreun bigot aplecat să-i sărute încălţările să o muşte de picior cu ardoare furibundă.
* Biserica Romei moare de acea boală de care nimeni nu s-a vindecat: epuizarea de către puterea timpului. Înţeleaptă cum e, a refuzat pe toţi medicii: în îndelungata ei practică a văzut mulţi bătrâni murind mai repede decât e cazul, din dorinţa de vindecare e vreunor doctori mai energici. Aşa că agonia ei va mai dura încă multă vreme. Ea ne va supravieţui tuturor, scriitorului acestui articol, tipografului care îl aduce la lumină şi însuşi tânărului ucenic care culege literele.
* Evreii au fot singurii care, în devenirea creştină a Europei, şi-au afirmat libertatea credinţei.
* Iudeea, acest Egipt protestant.
* Germanii au îmbrăţişat creştinismul prin afinitate electivă [Wahlverwandtschaft] faţă de principiul moral iudaic şi faţă de iudaism în general. Iudeii au fost nemţii Orientului, iar protestanţii de astăzi din ţările germanice (din Scoţia, America, Germania, Olanda) nu sunt altceva decât iudei vetero-orientali.
* Ura faţă de iudei începe cu şcoala romantică şi creşte cu prietenia pentru evul mediu, catolicism şi nobilime, prin teutomani (Rühs).
* Istoria evreilor e frumoasă; însă tinerii evrei îi rănesc pe cei în vârstă, pe care i-ai aşeza cu uşurinţă deasupra Greciei şi Romei. Cred asta: că nu mai există vreun evreu şi cine ştie dacă se mai află undeva vreun exemplar din acest popor; dacă mergând o sută de ceasuri, ai să-l vezi şi ai să-i strângi mâna, să ne dai şi nouă de ştire!
* Istoria recentă a evreilor e tragică şi dacă scrii despre această tragedie, eşti de tot râsul; aceasta este tragedia tragicului [das Allertragische].
* Este definitoriu pentru pentru revolta evreilor din Hamburg (din septembrie 1830) faptul că participanţii şi-au încheiat întâi afacerile zilei şi au făcut o revoluţie de seară.
Eram la Van Aken la vremea tumultului: leul stătea în pace şi indignare deplină, maimuţele se distrau, şerpii se încolăceau, hienele erau lacome şi neliniştite, ursul polar ieşea alene din bârlog şi aştepta, cameleonul îşi schimba în fiecare clipită culoarea, roşu, albastru, alb, iar la sfârşit chiar tricolor - fiarele păreau umano-raţionale, în contrast cu oamenii, cuprinşi de furie animalo-sălbatică.
Un evreu i-a spus altuia: „Sunt prea slab”. Acest cuvânt se recomandă ca motto la o istorie a iudaismului.
O Phryne care stătea la gara centrală [Dammthor] a zis: „Dacă evreii sunt astăzi insultaţi, mâine se vor ridica împotriva senatului, iar într-un sfârşit asupră-ne”. Casandră din Drehbahn, ce repede ţi s-a împlinit profeţia!
* A fi cu totul tolerant sau a nu fi deloc, a merge pe calea cea bună sau pe cea rea; ar fi prea dificil să rămâi, ezitant, la răscruce, asta nu stă în puterea nici unui Hercule, de aceea trebuie să te hotărăşti într-un târziu pentru un drum.
* Cufundarea botezului e biletul de intrare în cultura europeană.
* Să nu se mai vorbească de relaţiile evreilor! Spaniolii, care noapte de noapte se întreţin în vis cu Maica Domnului, nu se ating de relaţia cu Dumnezeu-Tatăl din delicateţe: concepţia imaculată e, orice s-ar zice, o concepţie [Empfängnis].
* Îi iubesc (pe evrei) personal.
* B: Dacă eram din seminţia din care a răsărit Mântuitorul nostru, mai degreabă m-aş fi lăudat cu asta decât să mă fi ruşinat.
A: A, aşa aş fi făcut şi eu, dacă Mântuitorul nostru ar fi fost doar al celor din seminţia cărora a răsărit - însă talpa societăţii a răsărit odată cu el într-atât încât o asemenea relaţie nu o mai poţi lua în serios.
* Iudeii, când sunt buni, sunt mai buni, când sunt răi, sunt mai răi decât creştinii.
* Pentru că porţelanul pe care trebuiau să-l cumpere odinioară în Saxonia a devenit avuţia lor, iudeii plătesc valoarea lui însutită. La sfârşit evreii vor fi răsplătiţi pentru acest sacrificiu prin recunoştinţa lumii, cu cinste şi mărire.
* Iudeii, această fantomă naţională, care şi-a păstrat cu străşnicie comoara, Biblia! În van a fost exorcismul pe care germanii l-au înălţat.
* S-a sfârşit misiunea iudeilor? Cred asta: fiindcă mântuitorul lumesc a venit: industria, munca, plăcerea. Mântuitorul lumesc vine pe calea ferată, Michel i-a deturnat calea, iar Rosen a dispărut pe drum.
* De câte ori a făcut Dumnezeu ca răul lumii să dispară! Pe vremea lui Moise a făcut minuni peste minuni, iar mai târziu în persoana lui Hristos el s-a lăsat bătut şi răstignit şi în sfârşit în persoana lui Enfantin a săvârşit cea mai mare faptă mântuitoare: s-a făcut de râs - dar tot degeaba! La sfârşit îl va cuprinde poate nebunia îndoielii şi-şi va sparge capul de lume şi deodată cu lumea se va face ţăndări.
* Păgânismul sfârşeşte atunci când zeii sunt reabilitaţi de filozofi ca mituri. Creştinismul este aproape în acelaşi punct, Strauß este Porfirie al timpului nostru.
* În Germania sunt teologi care fac din Dumnezeul iubit o finalitate - on n'est jamais trahi que par les siens.
* În Germania creştinismul a căzut în acelaşi timp şi în teorie şi în practică: creşterea industriei şi a traiului bun.
* În lupta lor contra religiei, filozofii i-au ucis pe păgâni, însă unii noi, creştinii, au apărut în loc. Dacă şi aceştia vor fi debarcaţi, vor apărea cu siguranţă alţii noi, iar filozofii vor trebui să o ia de la cap, însă fără succes: lumea este un grajd întins, care nu poate fi curăţit la fel de uşor precum cele al lui Augias, căci, în timp ce-l cureţi, bovinele rămân şi fac iarăşi şi iarăşi murdărie.
* În vremuri întunecate popoarele erau conduse spre culmi prin religie, cum orbul este în bezna nopţii cea mai bună călăuză; ele cunoşteau căile şi cărările [Wege und Stege] mai bine decât un văzător. - Este nesăbuit, cât este zi, să te mai foloseşti de orbii de demult drept călăuze.
* Cum oamenii de ştiinţă din perioada evului mediu creştin căutau să scoată la lumină adevărurile ştiinţifice din Biblie, tot astfel, astăzi, oamenii religiei încearcă să descopere adevărurile teologice în ştiinţă, în istorie, în filozofie, în fizică: Treimea în mitologia indică, dogma Întrupării în logică, Potopul în geologie ş.a.m.d.
* În religiile timpurii spiritul timpului era proclamat prin individual şi probat prin miracol. În religiile de astăzi spiritul timpului este proclamat prin mulţi şi probat prin raţiune. Astăzi nu mai există miracol, după dezvoltarea fizicii; Oken îl simte în degete pe Dumnezeul iubirii şi nu va rivaliza vreodată cu Bosko. [? nu sunt sigur de traducere.]
* Fiecare religie permite în felul ei mângâiere în necaz. La iudei speranţa: „Suntem în robie, Yahveh s-a mâniat pe noi, dar ne va trimite un mântuitor”. La mahomedani fatalismul: „Nimeni nu se poate împotrivi sorţii, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, să răbdăm ce ne-a dat el, Allah il Allah!” La creştini dispreţul spiritual al confortului şi al plăcerii, căutarea cerului prin suferinţă, după ispitele celui rău pe pământ, răsplata de dincolo. - Ce-o să ne ofere noua credinţă?
* Domnia lumii este întotdeauna adecvată domniei spiritului pe care îl reflectă. Binele îşi află aici paradisul şi tot aici îşi savurează iadul răul.
* Concepţiile noastre morale nu se răsfrâng nicicum în plăcere; ridicarea omului, dreptatea şi nemurirea îşi află realitatea în natură. Ceea ce considerăm sfânt are realitate, nu e fantasmă.
* Sfinţi precum stâlpnicii nu mai sunt posibili, căci filantropia i-a domiciliat acum la casa de nebuni.
* Există în istorie zi şi noapte precum în natură? - Cu al treilea secol creştin începe amurgul, apusul melancolic al neoplatonicilor; în evul mediu a fost noapte groasă; acum răsare luceafărul dimineţii - te salut, Phoebus Apollo! Ce vise în noaptea aceea, ce fantome, ce somnambuli, ce larmă pe uliţi, crime şi lovituri mortale - voi povesti despre acestea.
* Văd limpede minunea trecutului. Un văl acoperă viitorul, dar unul de culoare roz, şi prin el sticlesc coloane de aur şi bijuterii şi el răsună dulce.

- trad. şi adapt. radugo, după cartea pozată în imaginea foto -

învăţăturile lui Gottlob Frege către succesorii săi

Să preaslăvim Unimea cea după fiinţă, pe cea în Trei Ipostasuri, pe Care O laudă toţi pământenii şi O slăvesc puterile cereşti, Căreia toţi cu credinţă I Se închină.

(Miezonoptica duminicală)

Discutând conceptele de număr, de unu şi de unitate, ilustrul matematician german Gottlob Frege arată că definirea acestora întâmpină două tipuri de dificultăţi:
(a) Prima este legată de diversitatea celor de numărat. Luat drept cardinalul unei colecţii de obiecte distincte, numărul nu se poate rupe de diversitate. Abstragerea diferenţelor obiectelor nu rezolvă problema, întrucât, zice Frege, nu e totuna a spune că Polul Nord e diferit de Polul Sud cu a spune că Pământul are doi poli.
(b) A doua este legată de identitatea în virtutea căreia facem numărătoarea, identitate care conduce întotdeauna la unu: „Dacă folosim şi ca în Bunsen şi Kirchhof, atunci 1 şi 1 şi 1 nu este 3, ci 1, la fel cum aur şi aur nu poate fi vreodată altceva decât aur“.
Frege spune apoi că există un cuvânt menit să păstreze ambiguităţile şi acela este unitate, în care se întâlnesc şi unul, şi diversitatea, iar ceea ce sare în ochi în clipa când defineşte unitatea e că dubla ei condiţie rămâne netăgăduită.
În mod evident, o asemenea gândire poartă înrâurirea teologiei creştine, mai ales în partea triadologică a acesteia. În pasaje precum cel citat la punctul (b), Frege apelează la imagini care ar merge foarte bine ca analogii ale Treimii şi, în general, el explică unitatea folosind cam acelaşi mecanism de gândire cu cel folosit de Părinţii capadocieni cu privire la Trinitate. Cele pe care el le numeşte note ale unui concept, în teologie sunt fie atribute ale Divinităţii, fie numele Ei, fie energiile sau lucrările Ei, în timp ce cuvântul indivizibil care caracterizează unitatea este ceea ce în terminologia trinitară este redat prin cuvântul nedespărţit (αχώριστος): Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită (Τριάδα ομοούσιος και αχώριστος), cum se cântă la Liturghie.
Mutatis mutandis, putem deci transfera tot ce ţine de construcţia - prin funcţia cardinal, funcţia succesor şi noţiunea de şir - a conceptului de număr în spaţiul teologiei. Luându-ne după un maestru al maestrului Eckhart, „Dumnezeu este măsura tuturor lucrurilor, şi după cum un om are în el mai mult din Dumnezeu decât un altul, el va fi mai înţelept, mai nobil şi mai bun decât celălalt“*. Aşadar, dacă unitatea e Trinitatea, numărul e omul.
Cum defineşte Frege numărul zero? Ca „numărul ce revine conceptului «neidentic cu sine însuşi»“, în timp ce 1 se instituie ca „numărul ce revine conceptului «identic cu 0»“, 0 şi 1 trecând dualitatea unităţii în dualitatea numărului. Funcţia succesor nu face legătura între două evenimente legate cauzal sau temporal, ci între două evenimente concomitente, acela al identităţii de sine şi al negării de sine (care e un pic mai altfel decât păcălirea de sine despre care am vorbit într-un post anterior). Crearea omului drept chip al Treimii este, ca act creator, negare de Sine, iar ca autoportretizare, afirmare de Sine. Însuşi termenul succesor este traductibil teologic, echivalentul său fiind moştenitor, folosit de mai multe ori în Sfânta Scriptură, ca de ex.: ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice (Tit III, 7).

* Meister Eckhart, Benedictus Deus (Învăţături spirituale), trad. Stela Tinney, editura Herald, Bucureşti, 2004, p. 286. Citatele din Frege sunt la diferite pagini din volumul: Fundamentele aritmeticii. O cercetare logico-matematică asupra conceptului de număr, trad. Sorin Vieru, editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

aşa halit-a hahalera

← Şarpele Ouroboros, gravură de Lucas Jennis, sec. al XVII-lea.

Tu tot la nivelul ăla ai rămas, tot fraier, şi eu sunt cine sunt în ţara asta!
(Becali către Ciuvică)

Comentând arestarea lui Puiu Popoviciu, săptămâna trecută, Mugur Ciuvică a lansat o ipoteză destul de plauzibilă. Preşedintele jucător a zărit declaraţia şefului de la DGIPI cum că la el fac coadă să intre Băsescu şi Tăriceanu, a făcut pe loc o criză de nervi şi a zis: „Ce-i asta? Umflaţi-l! Şi pe el şi pe Popoviciu şi pe mă-sa lui Popoviciu!“, iar instituţiile abilitate s-au executat cu slugărnicia-le cunoscută. Urmarea a fost că au ieşit la iveală şi nişte afaceri prezidenţiale cu iz penal, din vremuri nu foarte îndepărtate, astfel că după o zi sau două, realizând în ce rahat l-au băgat asemenea pandalii, antisistemul ticăloşit a dat-o cotită, apărând miliardele lui Popoviciu, despre care se spune că au pus osul la accederea lui în cea mai importantă şi mai ales influentă funcţie din stat.
Cazul Becali are elemente similare şi vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că am urmărit emisiunea lui Radu Moraru care a precedat arestarea. Nu mă îndoiesc că Traian Băsescu însuşi a urmărit-o, că moderatorul e, ca să mă exprim elegant, un neostenit lingău al Cotrocenilor. Ei, în acea emisiune, Gigi Becali a spus mai multe despre Popoviciu, ca de exemplu că a cumpărat un procent din Bucureşti la un preţ subevaluat de cel puţin 100 de ori, ceea ce însemna (Becali n-a mai spus asta, au spus alţii pe la toate posturile) că Primăria Capitalei condusă pe atunci de Traian Băsescu a facilitat o ţeapă de două miliarde de euro, probabil singurul gen de ţepe la care se pricepe meşter cârmaciul. Mai mult, ciobanul miliardar i-a bătut obrazul fostului partener de şpriţuri, gelos că îl înşeală cu neisprăvitul ăla de ginere al lui Teleagă. Săltarea lui Becali a fost modul de a i se atrage atenţia să aibă grijă altădată ce clămpăneşte pe la emisiuni.
Argumentul Ciuvică mi s-a părut inatacabil şi aplicabil în ambele cazuri şi n-am nici un dubiu că Preşedintele calcă în picioare tot felul de Parchete, mai ales când acestea se fac de bunăvoie preş moale înaintea lui. Dar, de acest comportament este vinovat doar Preşedintele, sau vina este a mai multora? Avem un manelist în funcţia de şef al statului, un prostănac preşedinte al Senatului, o pitzipoancă ministru al turismului ş.a.m.d. Scandalul din ultimele zile l-a propulsat în atenţia tuturor pe fratele preşedintelui, care ne-a risipit orice dubii în privinţa faptului că neamprostia şi aroganţa sunt trăsături generale ale familiei conducătoare a României. Problema e deci întreg acel sistem, care nu doar că permite băseştilor, becalilor, udrelor, bocilor, popovicilor, voiculeştilor şi altora din aceeaşi făină călărirea oamenilor normali ai acestei ţări, dar, mai grav, nu le poate opri nicicum ascensiunea. Într-un moment de pomină, în care a realizat sentimentul celor din afară faţă de cei dinlăuntrul sistemului, Băsescu i-a zis lui Năstase: „mă uitam azi în oglindă şi mă gândeam: ce pacoste, măi, Adriane, pe poporul ăsta, să aibă de ales între doi comunişti ca noi“. Bine ar fi ca, într-o zi, să-l ia şi pe Bombonel şi pe ceilalţi şi să ne scape de această pacoste, retrăgându-se unii la puşcărie, alţii la casa de nebuni.

Vakulovski

Ieri am semnat şi eu apelul pentru Vakulovsky. Se vede că nu l-am completat cum trebuie, Flori Bălănescu îmi spune că nu apare şi semnătura mea. Am rugat-o să facă ea ceva, ca să intru şi eu în rândul lumii - cu atât mai vârtos cu cât este vorba de un fiu al meu - nu?
(Paul Goma, Jurnal 2009)

Un text hazliu şi în acelaşi timp trist al lui Mitoş Micleuşanu arată cât este de complicat pentru basarabeni să obţină cetăţenia română, în caz că o solicită. Procesul durează de regulă de la doi-trei ani în sus, pragul superior fiind bineînţeles un plus infinit căruia poporul îi mai spune şi Paştele Cailor. Treaba e mult mai simplă pentru un fotbalist german care nu ştie o boabă româneşte şi care în timp-record poate primi şi cetăţenie şi să joace şi în echipa naţională a României (exemplul vestitului Maximilian Nicu, transferat cu surle şi trâmbiţe de selecţionerii ministerului de externe în vederea partidelor cu Serbia şi Austria).
Pentru scriitorii de limbă română din Basarabia, răspunsul autorităţilor dâmboviţene la cererile de asemenea tip este niet sau nevermore, în funcţie de numărul de stele de pe drapelul ţării căreia îi oferă anumite servicii, mai mult sau mai puţin secrete. Astfel au stat lucrurile şi cu Alexandru Vakulovski, unul dintre redactorii de la Tiuk!, dat afară din România cu interdicţie de a mai călca pe meleagurile de dincoace de Prut timp de doi ani şi jumătate. Personal, nu mă omor după condeiul lui şi nici după mutra lui, nu aş sta la cafea cu el vreodată şi mi se pare genul indivizilor ălora care ştiu totul despre lume şi care mă tratează pe alde mine de sus. Totuşi, nu mai e loc de Vakulovski în ţara asta? Şi, dacă n-ar fi fost scriitor, ci, ştiu eu, electrician sau pantofar sau artist de la circ, ce-ar fi păţit în loc?
Vă invit să citiţi povestea acestei mârlănii juridice şi, în caz că nu sunteţi de acord cu ea (cu mârlănia adică), să semnaţi petiţia pentru Alexandru Vakulovski.

PS. Pentru că tot suntem la capitolul Kultur, am găsit la andreanum un articol despre un subiect care mă interesa, şi anume: cum se face că Marie-France Ionesco interzice montarea pieselor tatălui ei în limba română, iar mizanscena la Regele moare a unor celebri blogări botoşăneni stă bien-merci pe dailymo. Lămurirea este dată de doamna Ionesco însăşi, care nu vrea ca opera tatălui său să încapă pe mâinile rinocerilor vopsiţi, pentru detalii apăsaţi pe 22 albastru: 22 albastru.
PPS. Miniportret Vakulovski, făcut de Aladin aka Luci, proprietar de AprozarNet:

...nu trateaza lumea de sus:) dimpotriva, cat e mai mult timid si cu jena, insa paradoxal incredibil de calduros:) l-am cunoscut, de fapt doar am stat langa el cat am salutat pe cineva de la masa cu el acu un an, doi in ClubA, si m-am simtit un pic rau apoi ca nu i-am intins mana si lui, ci doar am dat/raspuns usor din cap...la deschiderea si caldura ..toate astea pe care cu jena le-am simtit din partea lui.
iar pe scena cand a recitat/citit impreuna cu Mitos, s-a dovedit clar ca era un timid cu o extraordinara jena dar foarte activ/spasmostic/cu o pasiune copilareasca pot spune in acelasi tp:)
doar pare ca e cum ai zis...pt ca e chel, cam gras si scrie carti care care se numesc "Pizdet" :) lucruri de suprafata...cum si de mine o gramada de lume zice ca sunt un ingamfat:) auzi tu?:) IO?:))) glumesc

mesaj solemn cu ocazia Zilei Naţionale a Păcălelilor

Dragi cititori,
ne-am aflat astăzi la ceas festiv de Ziua Păcălelilor, zi pe care românii o cinstesc cum se cuvine de secole. Practic, Sărbătoarea noastră naţională şi Ziua Marii Uniri a Românilor este Ziua Păcălelilor, când moldovenii, muntenii şi ardelenii - care nu se pot pune de acord cu privire la un Dragobete transregional sau cu privire la obiceiurile din noaptea Sfântului Andrei, bunăoară - practică aceeaşi datină străbună a inducerii în eroare.
Parafrazând un adagio celebru, păcălelile nu există, ci doar păcălitorii şi păcăliţii. În campania electorală, acestor clase li se spune mai simplu: noi şi voi, legătura lor indestructibilă fiind arătată de prepoziţia cu valoare copulativă cu. În felul acesta, păcăleala ne apare ca fiind piatra de temelie a contractului social care stă la baza democraţiei reprezentative româneşti.
Păcăleala îmbracă diverse forme, dar două dintre ele par a le îngloba pe toate: păcălirea de sine şi păcălirea de celălalt. Un celebru şef de stat şi, în acelaşi timp, un mare păcălici observa nu fără temei că, ani de zile, românii au cam lăsat păcălirea de sine pe umerii tribunilor extremişti. Pasă-mi-te, Occidentul ne-ar cere să afişăm o sinceritate nesinceră, ca să zic aşa. Dar, ce e mai sincer pe lumea asta decât să te opui adevărului? Să te desfătezi cu sora-lui-stânga la gândul că virgulă-codrul e frate cu tine, românul? Şi să spui, precum poetul: eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt? Păcăleala înveşmântează adevărul în propria sa negaţie; mai mult, îi răpeşte adevărului ultimul cuvânt, reducându-l pe el, Roma la care duc toate drumurile minciunii, la statutul de simplă figură anticipatoare a unei minciuni ultime, desemnate de logicieni prin sublimul cuvânt: paradox.
Neneglijând această păcălire de sine, necesară pentru a defini identitatea naţională a unui stat suveran, unitar şi independent, precum şi identitatea ascunsă a unui posesor de buletin de identitate dintr-un asemenea stat, nu trebuie să uităm de cealaltă păcălire, păcălirea de celălalt, care pune în valoare sentimentele altruiste ale păcălitorului faţă de păcălit, dar mai ales invers, ale păcălitului faţă de păcălitor. Luându-mă cu una, alta, n-am apucat să dezvolt adineauri teza mea că păcăleala instituie un contract între păcălitor şi păcălit, contract în care rolurile celor doi sunt interşanjabile*, datorită faptului că şi contractul este supus legii sale intestine, şi anume legii păcălelii. Astfel, păcălitul poate deveni el însuşi păcălitor, lăsându-l pe acesta din urmă în peştera platonică a propriei sale păcăleli.
În schimb, în cazul în care confuzia pe care paradoxul amintit o induce face ca adevărul şi păcăleala să-şi inverseze valorile de adevăr şi, implicit, de păcăleală, păcălitorul iese la lumină din peşteră şi începe să ocupe diverse funcţii, cât mai vizibile cu putinţă: Preşedintele jucător, Războinicul luminii, Mogulul bun etc. Aceste funcţii sunt saturate şi ele servesc drept substitute ale oricărui discurs argumentativ. În atari condiţiuni, stultitia este cu îndreptăţire înălţată la rang de sapientia, iar neghiobia devine cea mai convingătoare formă de înţelepciune. Această stare de lucruri se numeşte criză, adică: judecată fără discernământ.
În încheiere (nu uitaţi că sunt şi prof), o temă pentru acasă: paradoxul păcăliciului (parodia unui alt paradox celebru). Dacă, de 1 aprilie, cineva îţi zice: Să trăiţi bine! Hă-hă-hă!, cum o să-ţi meargă de pe 2 aprilie încolo?

* Într-unul din posturile sale recente, Krossfire ne trimite la un clasament pe naţiuni al celor mai devastatoare înjurături. Naţiunea de pe primul loc este evident, România, iar una din înjurăturile citate acolo sună aşa: spală-te pe dinţi că vin cu (bip) în inspecţie. Este un exemplu în care păcălitorul îl invită pe păcălit să-l păcălească la rându-i. Acest schimb de roluri este foarte important întrucât el explică funcţionarea tuturor mecanismelor de control în societatea românească. Pe frontispiciile tuturor ministerelor, inspectoratelor şi altor clădiri de gen trebuie să stea această înjurătură: nimic nu exprimă mai bine decât ea principiul după care se conduc instituţiile statului, modul în care poţi parveni în vreo demnitate publică şi actul ăla prin care - odată ajuns acolo unde, vorba altui poet, glodul pământurilor n-a ajuns - dirijezi evlavia celor rămaşi jos către propria ta persoană.