미인도

Cronică incompetentă la 미인도 (Mi-in-do, numele englezesc Portrait of a Beauty, regia Yun-su Jeon, 2008).
Nota: 8 (opt)

Miindo este unul din cele două filme (ambele sud-coreene, ambele de anul trecut) care pleacă de la romanul lui Jung-myeong Kee Pictorul vântului. Nu ştiu ce conţine romanul sau cealaltă ecranizare (un serial tv), aşa încât am să scriu doar despre ce am văzut eu din scenariu, mai bine zis, despre ce am avut chef să văd (întrucât, aşa cum spune o replică din film, oamenii văd numai ceea ce sufletele lor vor să vadă).
Acţiunea se petrece în secolul al XVIII-lea şi îl are în centru pe cunoscutul pictor coreean Yun-bok Shin, pe numele lui artistic Hyewon. Ficţiunea transsexualizează istoria, Hyewon fiind prezentat în film drept o tânără deghizată în bărbat (Kim Min-sun), îndrăgostită de un meşteşugar pe nume Kang-mu (Kim Nam-gil). Hyewon - a cărui/cărei artă este recunoscută la curtea maiestăţii sale imperiale - are de înfruntat prejudecăţile vremii. Straiele băieţeşti nu o dau de gol (la asiatici diferenţa dintre sexe e mai mică, da' totuşi); cu atât mai puţin arta, nu doar datorită talentului (argument forte pentru mentalitatea Zeitgeist-ului în care ne aflăm), ci şi datorită tematicii picturii (cam fără perdea şi cu observaţii asupra senzualităţii feminine).
Anumite teme de bază - emanciparea femeii, corupţia păturilor sociale înstărite, lupta cu pudibonderia şi ipocrizia, pulsiunile erotice şi defularea lor, o preocupare umanistă dubioasă pentru Coreea, fie ea şi de Sud - dau pe alocuri senzaţia unui déjà vu. Ca şi în Se, jie al lui Ang Lee, dacă n-ar fi atâta sex, ai zice că vezi transpunerea pe peliculă a vreunui roman victorian. Cu toate astea, scenariul nu este lipsit nici de culoare locală (sau culorile locale, în frunte cu galbenul, rozul şi violetul) şi nici de soluţii surprinzătoare, care supraordonează eticului anumite instanţe superioare (nu dau detalii, că poate vreţi să vedeţi şi voi filmul). Desigur, lovitura (la propriu sub centură) dată de travestiul biografiei le întrece pe toate (gândiţi-vă, să fi făcut ai noştri viaţa lui Baba chiar cu o babă în rolul principal!).
Coloana sonoră, destul de insipidă, te îndeamnă să te concentrezi pe imagine, punctul forte al regizorului, care se deconspiră ca manierist autentic, din specia amintitului Ang Lee. Cu toate astea, există pe tot parcursul filmului şi o grijă pentru comercial care mie unuia îmi apare destul de clară. La o privire mai atentă, vezi cum îţi sunt servite cam toate fanteziile europene cu privire la asiatici şi, mai ales, la atât de râvnitele şi inaccesibilele (pentru europeni) asiatice. În afara transsexualizării amintite, care trimite la M. Butterfly al lui Cronenberg, avem feminitate, avem graţie, avem lesbianism, avem cruzime imperială şi, bineînţeles, avem şi cafteli, chiar dacă nu suntem nici pe departe într-un film cu bătăi.

← Secvenţa care înfăţişează povestea tabloului 단오풍정 (Peisaj de ziua Dano, foto).

Cei doi actori principali sunt drăguţi şi naturali, dar naturaleţea lor constă mai mult în armonia cu natura, în special cu florile. Min-sun Kim, pictoriţa, nu face eforturi prea mari să se transpună în bărbat şi probabil că nici regizorul (spre lauda lui) nu i-a cerut să devină o Wynona de Seoul. Personal, n-am avut niciodată senzaţia, atunci când o vedeam, că văd un bărbat. Poate că asta se datorează şi contrastului care se creează între ea şi Nam-gil Kim, al cărui personaj e prea haiduc şi bagabont ca să-i mai ceri substanţă. Pentru cine l-a văzut în melancolicul No Regret, unde, într-adevăr, avea ce juca, Nam-gil e aici incredibil de plat şi râde prea mult. Amântrei însă (incluzându-l şi pe Yeong-ho Kim, maestrul pictoriţei, căci avem de-a face cu un triunghi sentimental) sunt suficient de talentaţi şi de abili încât să acopere nişte roluri atât de ...vegetale.

O cronică mai completă şi subtitrarea în româneşte a filmului, pe excelentul Asiacinefil.

stânjenei irizanţi

nu m-am putut abţine să nu-mi fac testul propus de Anielle pentru doamne şi domnişoare: ce floare eşti? mi-a ieşit că sunt un stânjenel. cum planta de la răspunsul testului mi se părea cam ofilită, am căutat o poză mai mişto şi am găsit câţiva mai de inimă albastră. nu ştiu în ce măsură mă reprezintă florile astea. când spun: iris, mă gândesc la ochi şi la formaţie, când spun: stânjenel, mă gândesc la ceva stânjenitor. (oare cum s-o fi făcut legătura între cuvintele astea?...) şi e de-ajuns să spun stânjenitor, ca să mă simt stânjenit de ceva din fiinţa mea.
cea mai recentă chestie stânjenitoare e asta. au venit ieri la mine doi elevi să le fac rapid o caracterizare pentru academia de poliţie. am pus mâna pe pix şi-am băgat la greu cuvinte oribile (era vorba totuşi de poliţie) precum responsabilitate, corectitudine, seriozitate, alături însă de expresii drăguţe (fiind vorba totuşi de elevii mei) gen: caracter frumos, copil excepţional, isteţ etc. s-au dus băieţii la şefu' şi şefu' le-a zis: păi, tre să aveţi caracterizare de la un profesor. da' şi domnu' Radu e profesor. da, zice şefu', dar el nu e ca noi. cum ar veni: e sub-profesor. sau, de ce nu?, sub-om. bine că ştiu. faza mi-a adus aminte de alta: stăteam la o terasă cu doi colegi. după câteva zile, unul dintre ei pică la un examen. celălalt îi zice: asta e, dacă nu ştii să-ţi alegi prietenii! şi urmează referirea explicită la mine.
cred totuşi că nu de la paşnicul Iris mi se trage, poate - ştiu eu? - de la Van der Graaf. am ascultat prea mult Van der Graaf în tinereţe şi cine mă vede acum mă vede ca pe un profet al dezastrului. febra galbenă în irisul mâţei... mu-ha-haaaaa!...

Van der Graaf Generator: A Plague of Lighthouse Keepers

i. Eyewitness
Still waiting for my saviour,
storms tear me limb from limb;
my fingers feel like seaweed...
I'm so far out I'm too far in.
I am a lonely man...my solitude is true
my eyes have borne stark witness
and now my knights are numbered too.
I've
seen the smiles on dead hands--
the stars shine, but they're not for me.
I prophesy disaster and then I count the cost....
I shine but, shining, dying,
I know that I am almost lost.
On the table lies blank paper/my tower is built on stone/
I only have blunt scissors/I only have the bluntest home....
I've been the witness, and the seal of death
lingers in the molten wax that is my head.
When you see the skeletons of sailing-ship spars sinking low
You'll begin to wonder if the points of all the ancient myths
are solemnly directed straight at
you...

ii. Pictures/Lighthouse
(Eddies/rocks/ships/collision/remorse.)

iii. Eyewitness
No time now for contrition:
the time for that's long past.
The walls are thin as tissue
and if I talk I'll crack the glass.
So I only think on how it might have been,
locked in silent monologue, in silent scream
Anyway, I'm much too tired to speak
and, as the waves crash on the bleak
stones of the tower, I start to freak....
...and find that I am overcome...

iv. S.H.M.
'Unreal, unreal!' ghost helmsmen scream
and fall in through the sky,
not breaking through my seagull shrieks...
no breaks until I die:
the spectres scratch on window-slits--
hollowed faces, mindless grins
only intent on destroying what they've lost.
I craw the wall till steepness ends in the vertical fall;
my pail has sailed into the sea: no joking hopes at dawn.
White bone shine in the iron-jaw mask
lost mastheads pierce the freezing dark
and parallel my isolated tower....
no paraffin for the
flame
no harbour left to gain

v. The Presence of the Night/Kosmos Tours
'Alone, alone,' the ghosts all call,
pinpoint me in the light.
The only life I feel at all
is the presence of the night.

Would you cry if I died?
Would you cry if I died?
Would you catch the final words of mine?
Would you catch my words?
I know that there's no time
I know that there's no rhyme...
false signs find me
I don't want to hate,
I just want to grow;
why can't I let me
live and be free?..but I die very slowly alone.
I know no more ways,
I am so afraid,
myself won't let me
just be myself and so I am completely alone....
The maelstrom of my memory
is a vampire and it feeds on me
now, staggering madly, over the brink I
fall.

vi. (Custard's) Last Stand
Lighthouses might house the key
but can I reach the door?
I want to walk on the sea
so that I may better find ashore...
but how can I ever keep my feet dry?
I scan the horizon
I must keep my eyes on all parts of me.
Looking back on the years
it seems that I have lost
the way:
Like a dog in the night, I have run to a manger
...now I am the stranger I stay in.
All of the grief I have seen
leaves me chasing solitary peace;
but I hold experience in my head....
I'm too close to the light
I don't think I see right, for I blind me....

vii. The Clot Thickens
WHERE is the God that guides my hand?
HOW can the hands of others reach me?
WHEN will I find what I grope for?
WHO is going to teach me?
I am me/me are we/we can't see
any way out of here.
Crashing sea/atrophied history:
Chance has lost my Guinevere....
I don't want to be one wave in the water
But sea will drag me deep
One more haggard DROWNED MAN...
I can see the Lemmings coming, but I know I'm just a man;
Do I join or do I founder? Which can is the best I may?

viii. Land's End (Sineline)/We Go Now
Oceans drifting sideways, I am pulled into the spell;
I feel you around me...I know you well.
Stars slice horizons where the lines stand much too stark;
I feel I am drowning...hands stretch in the dark.
Camps of panoply and majesty, what is Freedom of Choice?
Where do I stand in the pageantry...whose is my voice?
It doesn't feel so very bad now: I think the end is the start.
Begin to feel very glad now:
ALL THINGS ARE A PART
ALL THINGS ARE APART
ALL THINGS ARE A PART.

să trăiască întru mulţi ani uploadatorul! şi youtubu nostru quotidian, cu condiţia să nu şteargă munca bietului om.

Alexander Schmemann: Înălţarea

Icoană rusească, sec. XVI, sursa: apasă aici.

Înălţarea... E un fior de bucurie în chiar cuvântul în sine, care lansează o provocare aşa-numitelor „legi a naturii“, legile perpetue care trag în jos, care îndeamnă în jos, legile gravitaţiei care înlănţuiesc, care constrâng, care te fac să cazi. Aici însă, totul este doar lejeritate, semeaţă şi infinită elevare către mereu mai sus. Înălţarea Domnului este sărbătorită la 40 de zile după Paşti, în joia celei de-a şasea săptămâni de după Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Miercuri, în ajun, celebrăm ceea ce în practica bisericii se numeşte Odovania sărbătorii Paştilor, de la care ne luăm la revedere.
De la început la sfârşit, slujba se face exact ca în noaptea de Paşti, cu vesela cântare „Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui...“, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa...“ Cântând aceste versete, preotul ţine lumânarea pascală şi binecuvintează biserica întreagă, în timp ce se cântă cu voioşie în glas „Hristos a înviat!“ Părăsim Paştile, „luăm odovania“ până la anul viitor.
Logic ar fi să simţim tristeţe. Dar în locul tristeţii, primim o nouă bucurie: bucuria de a contempla şi serba Înălţarea. Pericopa evanghelică referitoare la acest eveniment spune că, după ce Domnul a dat ultimele Sale îndrumări către ucenici, i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. (Luca 24, 50-52). „Cu bucurie mare...“ Care este sursa aceastei mari bucurii care persistă până în zilele noastre şi care izbucneşte cu o strălucire atât de remarcabilă de sărbătoarea Înălţării?
Căci se pare că Hristos a plecat şi Şi-a lăsat ucenicii singuri; a fost ziua unei despărţiri. Şi în faţa lor s-a deschis calea lungă, lungă, a predicii, a prigoanei, a suferinţei, a ispitei, de care e plină până la refuz istoria creştinismului şi a Bisericii. Aparent, bucuriei i-a expirat termenul, bucuriei companiei zilnice şi omeneşti cu Hristos. Răspunsul la această chestiune ni-l dă Sf. Ioan Gură de Aur, predicatorul creştin care a trăit acum aproximativ şaisprezece secole. Vorbind despre rai, el a exclamat: „Ce nevoie o să am de cer, când însumi o să devin cer...“ Răspunsul vine asemeni şi de la strămoşii noştri, care au numit Biserica „rai pe pământ“. Punctul esenţial în cele două răspunsuri este acesta: cerul este numele vocaţiei noastre autentice ca fiinţe umane, cerul este adevărul final cu privire la pământ. Cerul nu este nicidecum în adâncimile spaţiului, dincolo de planete, sau în vreo galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce Hristos ne dăruieşte, ce-am pierdut prin păcat şi prin mândrie, prin materialism, prin ceea ce este numai trup, ca ştiinţe şi ideologii, cerul este ceea ce acum e deschis, oferit, restituit de către Hristos. Cerul este împărăţia vieţii de veci, Împărăţia adevărului, bunătăţii şi frumuseţii. Cerul este transformarea spirituală totală a vieţii umane; Cerul e Împărăţia lui Dumnezeu, biruinţa asupra morţii, victoria dragostei şi a grijii pentru celălalt; Cerul este realizarea acelei ultime dorinţe, despre care s-a spus: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Tot ce ni s-a dezvăluit, tot ce ni s-a dat de către Hristos. Aşa încât cerul impregnează întreaga noastră viaţă, aici şi acum, iar pământul însuşi devine o reflecţie, o oglindă care reflectă imaginea cereştii frumuseţi. Cine a coborât din cer pe pământ, ca să ne înapoieze cerul? Dumnezeu. Cine S-a înălţat de pe pământ la cer? Omul Iisus.
Sfântul Atanasie cel Mare a spus că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu. Dumnezeu a venit pe pământ ca noi să putem urca la cer. Acest lucru îl sărbătorim de Înălţare! Aici este sursa irizantei şi inexprimabilei bucurii. Dacă Hristos este în cer şi dacă noi credem în El şi Îl iubim, atunci suntem şi acolo cu El, la ospăţul Împărăţiei Lui. Dacă firea omenească are posibilitatea să se înalţe prin El fără să cadă, atunci şi noi, prin El, avem acces la înălţare şi suntem chemaţi către El. Şi în El, scopul, sensul şi bucuria ultimă a vieţii ne sunt revelate. Totul, absolut totul în jurul nostru, ne trage în jos. Dar mă uit la trupul dumnezeiesc ridicat la cer, la Hristos Cel înălţat „în glas de trâmbiţă“, şi-mi spun mie şi lumii îi spun: acolo e adevărul despre lume şi omenire, aici e viaţa la care Dumnezeu ne-a chemat din veşnicie.

- traducere şi adaptare radugo, după textul în franceză -

(ping) Pyongyang

diversiuni, propagandă securistă, fitile de rahat mi s-au părut întotdeauna că sunt abureli precum acelea ale „expertului rus Vladimir Hrustaliov“ (expert în ce? în dezinformare? sau poate, în prostia din capul lui?), cum că Nicolae Ceauşescu a fost eliminat şi pentru că deţinea bomba nucleară, în ciuda faptului că ne obliga să strigăm în cor nu bom bei cu neutron. vorba maică-mii: toate ţările au bomba nucleară (poate cu excepţia Islandei). şi ţinând cont de cele peste 2.000 de teste recunoscute (USA comiţând-o de numărul schismatic de 1054 de ori, Kremlinul de 730 şi - surpriză - Franţa medalia de bronz, cu 210), putem trage concluzia că în total avem până acum vreo 20.000 de exerciţii la sol cu asemenea bombe.
am mai spus şi în alt context: o ţară comunistă e prin definiţie o ţară paranoică, în care cetăţenilor li se injectează zilnic iluzia că statul lor contează în ecuaţiile politicii mondiale. că deviza lui Kim Jong-Il - în cazul în care, într-adevăr, individul trăieşte :)- este „da bom-bei“ (yes we can, în traducere engleză) şi că sportul lui preferat e jocul de ping-pong cu rachete cu rază scurtă de acţiune (destinaţia undeva către Seoul), mi se pare reprezentativ pentru această proastă tradiţie. problema internă a liderului de la Pyongyang e că e defazat istoric rău de tot (nu mai suntem în anii '60), iar cea externă, că statele civilizate chiar se prefac că l-au luat în serios. deşi, probabil, ele vor da înapoi, ca (Ba)rackul. sau ca UE în faţa gazelor emise de Putin şi Voronin.

ortografice, ortoepice şi de punctuaţie

ţî din jî.
deşi sedilele şi căciuliţele îmbracă orice text într-un veşmânt mai plăcut vederii, parcă aş renunţa uneori la diacritice. şi la cratimă. şi asta pentru că ele reprezintă un triumf nedrept în bătălia pentru supravieţuire dusă de diferitele canoane ce ţin de scriere. ce-a făcut apostrofu', de l-am înlocuit ori cu cratima, ori cu un fantasmagoric articol nehotărât, pe care nimeni nu'l pronunţă? (s-a dus apostroful nostru). în schimb, cratima, are, n-are treabă, te întâlneşti cu ea mereu.
apoi diacriticele. de ce există în româneşte două feluri de a scrie acelaşi sunet, care, cum ai da-o, tot î rămâne? n-ar putea face cele două litere o fuziune prin absorbţie, într-o a treia? vă reamintesc că, în timp ce în alte limbi se pronunţă ü sau î, în româneşte, igrecul şomează. am putea scrie, de ex. Romynia. e o grafie la fel de îndreptăţită ca şi cea de azi, păstrată doar ca monument arheologic care să arate că ne tragem de la Râm, cu î din i, la fel cum se trage, în particular, şi Râmnicu Sărat. ş-ul l-am putea scrie sh, ţ-ul tz, iar ă-ul... nu ştiu. a cu umlaut?
ooof, uite, am scris un paragraf împotriva bietelor diacritice şi mi s-a făcut iarăşi milă de ele.

altă chestie.
am găsit într-o Românie liberă mai veche un articol despre imperialismul cultural bucureştean. ar putea fi unul din manifestele de la care s-ar putea porni o îndreptăţită rebeliune a provinciei faţă de papucul Bucureştilor. moldovenii Eminescu şi Creangă au făcut revoluţie în literatura română. moldoveanul George Enescu - revoluţie în muzică. moldovenii Mungiu şi Porumboiu - revoluţie în cinema. (moldovenii Grădinariu, Black Dog, Link, Gonciar ş.a. - revoluţie în blogosfera română, alături însă de alţi capitalişti şi provinciali, tre să recunosc.) atunci de ce (nu pot să scriu di ci, pentru că acel ci e de fapt un tşi fără echivalent pe mapamond) Bucureştii sunt priviţi ca (aproape) unic vector civilizator în România?
simplu: pentru că au reuşit să impună normele ortoepice. la început a fost cuvântul, iar cuvântul se rosteşte după cum vrea Bucureştiul.

şi am ajuns la punctuaţie.
despre care voiam de mult să scriu plecând de la textul lui Mihai Ortografia sinelui şi de la campania - nejustificată - a lui Cătălin împotriva ghilimelelor şi puncte-punctelor, ba chiar şi împotriva abuzului de virgule.
eu cred despre semnul de punctuaţie că este un precursor al emoticonului. emoticonul a venit pe fondul falimentului punctuaţiei, care era tot mai incapabilă să-şi împlinească tripla funcţiune: de a umple discontinuităţile legate de comunicarea cuvintelor (un cuvânt durează două secunde, o virgulă însă, o veşnicie), de a converti ortografia în caligrafie (funcţia ornamentală) şi de a (de)scrie ceea ce e de nedescris. izgonită din poezia modernă, punctuaţia s-a refugiat în emoticon, o invenţie nouă care a îmbogăţit-o şi care tinde treptat spre întoarcerea la matricea scrisului, ideograma.

protestez!

Zilele trecute am semnat o petiţie pentru păstrarea logicii în şcoală, deşi o asemenea chestie a devenit aproape imposibilă în condiţiile abramburicului inclus. Coleguţul meu care torturează copiii cu această disciplină remarca faptul că (i)responsabilii educaţiei s-au ferit ca draq de tămâie să atenteze la numărul orelor de religie. Vă daţi seama ce scandal ar fi ieşit? Sfârşitul lumii, în direct la B1 TV.
Unul din comentariile semnatarilor petiţiei mi-a adus aminte că şi pe vremea lui Stalin, la ordinul serviciilor secrete sovietice, s-au eliminat orele de logică în şcoală, împreună cu cele de genetică (ştiinţă considerată de ideologii de partid drept o superstiţie a elementelor duşmănoase), aşa că m-am pus pe gugălit să caut, vorba odioasei, dovada. Şi iată ce-am găsit: un text clasic, gata tradus în româneşte: directivele NKVD adresate statelor vasale Polonia şi Cehoslovacia:

Din scolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee si facultati trebuie sa fie inlaturati profesorii de valoare care se bucura de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiti de noi, avand un nivel de pregatire slab sau mediocru. Sa se analizeze diferentele dintre materii, sa fie redusa cantitatea de material documentar, iar la licee sa se opreasca predarea limbilor latina si greaca veche, a filozofiei generale, a logicii si geneticii. In manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut sa serveasca binele tarii. Se va insista pe lacomia si rautatea oricarui rege, pe efectul nefast al monarhiei si pe lupta poporului asuprit. In scolile de specialitate trebuie introdusa specialitatea ingusta.

Mai e nevoie să spun că e doar o simplă coincidenţă? ;)

Sub acelaşi dublu imbold, al... recuperării logicii şi al repudierii stalinismului, am semnat şi Declaraţia de la Praga, la invitaţia lui Vladimir Tismăneanu. Interesant e că lista, care începe cu Václav Havel, conţine la pagina 27 nume sonore ca:

Elena Udrea, tarfa, United Kingdom
Gargară Bulangiu, trăgător la şaibă, United Kingdom
Ion Habarnescu, student teologie, Romania

De lângă ăştia, mi-am zis, nu puteam lipsi tocmai eu. Trăiască Ziua Africii!

„Europa creştină“ - un concept pseudo-creştin

Am vrut, cu ocazia Zilei Europei, să-mi spun o părere în legătură cu două articole ale domnului Patapievici - unul în Evenimentul zilei şi celălalt în Idei în dialog. Ambele au acelaşi conţinut, articolul din Evenimentul zilei sintetizând în limbaj accesibil şi unor lumpen-intelectuali ca noi ideile mai mult în monolog decât în dialog.
Articolele reiau o temă veche, readusă în discuţie de Joseph H.H. Weiler, constituţionalist evreu: trebuie ca Europei să i se agaţe de coadă o plăcuţă pe care să scrie că e creştină, sau nu? Weiler zice că da, Patapievici îl aprobă, iar eu zic că nu. Şi hai să luăm la purecat (că tot am apelat la imagini câineşti pentru a descrie această old bitch care e bătrânul continent) cele trei argumente ale lui Patapievici (nu vorbesc despre Weiler că nu l-am citit).
(1) Testul onus probandi. Discuţia privind includerea în documentele europene a referinţelor la creştinătatea Europei a stârnit următoarea întrebare: cum probaţi că Europa are vreo identitate religioasă? Weiler răspunde: voi să probaţi că adicătelea n-are. Şi dacă n-are, rezultă că „spaţiul public european ar fi laic“, ceea ce înseamnă că nu e religios. Ceea ce arată mai departe că vreţi să ştergeţi orice urme de religiozitate creştină şi să afirmaţi puritatea laică a Europei.
Acest gen de raţionament scârţâie din toate încheieturile. În optica Weiler-Patapievici, laic e opusul sau complementul lui religios, afirmarea diversităţii religioase e totuna cu puritatea laică, acceptarea religiosului e acceptarea preeminenţei Creştinismului etc. Mai importantă decât erorile acestea e însă eroarea teologică. În câmp teologic, Weiler îşi trădează probabil originea etnică. Semiţii, fie ei evrei sau arabi, n-au înţeles niciodată de ce în „spaţiul public“ european, dar mai ales în cel privat, regula a fost ca dajdia Cezarului să stea departe de ofranda adusă lui Dumnezeu. Când au fost excepţii de la regulă, se ştie ce-a ieşit: cruciade, inchiziţie, cezaro-papism, simonie. N-a existat regim teocratic sau teocratizant creştin care să n-o ia razna. Şi asta pentru că, vorba Apostolului Pavel, cetatea noastră este în ceruri - nostra autem conversatio in cœlis est (Filipeni III, 20).
(2) Argumentul constituţional. Sună aşa: o constituţie, pe lângă funcţiile de împărţire a competenţelor între instituţii şi de stabilire a relaţiilor dintre cetăţeni şi acestea, are şi rolul de a reflecta valorile unei comunităţi. Aşa că valorile Constituţiei europene trebuie să fie cele creştine.
Trecând peste faptul că în Europa există mulţi turci, evrei, ţigani sau chiar români, care nu îmbrăţişează întru totul valorile creştine, trebuie să constat că argumentul ăsta e cel mai tare. Ce valori are Europa, ce valori le reflectă sau le doreşte Europa, dacă nu pe cele creştine? Ar fi greu de răspuns dacă nu ni s-ar da şi
(3) Argumentul istoric şi identitar, care constă în problema cristofobiei. Cristofobia e spaima europeanului de propria identitate religioasă, frica de a nu fi recunoscut drept creştin şi învinuit, prin urmare, de holocaust, de rezistenţă la ideile inovatoare şi de conservatorism, de obscurantismul medieval ş.a.m.d. E o gândire într-adevăr bolnavă, iar rezoluţia privind evoluţionismul e una din expresile ei patologice.
Cum valorile se ţin scai de identitate şi identitatea de valori, argumentele (2) şi (3) trebuie luate la pachet. Problema e aşadar cea a identităţii ăsteia creştin-cristofobe. Chestiunea cristofobiei e una gravă şi reală. Însă, în contextul dat, ea reprezintă o pistă falsă de discuţie, întrucât priveşte creştinătatea, iar nu europenismul, care, de altminteri, poate fi cu greu definit şi care poartă, dacă stai să-l contempli istoriceşte, mărcile mai multor civilizaţii antice, prin filtrul cărora a trecut şi Creştinismul: amintiţi-vă numai de ce zicea Nietzsche, că religia creştină este Platonismus für's Volk - platonism pe înţelesul prostimii.
Mie toată discuţia asta despre identitatea religioasă a unui continent mi se pare o pălăvrăgeală fără sens. Ce e Asia, îmi spuneţi şi mie? Musulmană, budistă, daoistă, şintoistă?... Americile ce-s, nu sunt creştine? Apoi, a aloca un continent pentru o religie universală mi se pare cel puţin lipsă de respect la adresa acelei religii. Creştinismul nu e al Europei, nu e un bun geografic, geopolitic, geocultural ş.a.m.d., e un bun universal. „Europa creştină“ e un concept suspect de erezie din punct de vedere ecleziologic şi fără acoperire biblică - fiindcă în Hristos nu mai este iudeu, nici elin (Galateni III, 28). Nu în ultimul rând, a lega Creştinismul şi de teleguţa obosită a Uniunii Europene înseamnă a gira prin transfer de credibilitate un organism politic în care domnesc neinspiraţia, prostia şi corupţia instituţionalizată şi căruia, oricum, zilele îi sunt numărate.

hronologhion al buruienii care latineşte se cheamă cannabis, iară pre limba ispanilor marihuana, ce farmakon, adecă leac şi otravă, fost-a multora

sub cupola abramburelii

mâine urma să aibă loc o acţiune simplă şi fără repercusiuni mari asupra procesului didactic.ro. sindicatul pedelist şi celălalt, care merită - cu numele (FSLI), bineînţeles - să intre în ...anale, puseseră de o (mai degrabă simbolică) grevă care ar fi avut ca posibile efecte doar abolirea inutilelor teze unice şi tăierea a trei zile din salariile profesorilor pe mai. ei bine, liderii sindicali, sau, mai bine zis, FSL lor s-au încordat, s-au scremut, dar n-au reuşit să producă nici măcar acest câcăcel de grevă.
dar, pentru că tot suntem în zona Abramburicăi, am şi eu nişte nedumeriri:
1) să fie sindicatele nişte somnambuli ai doctorului Caligari (foto), care execută cu inconştienţă anumite comenzi care duc la distrugerea psihică a profului român? iar dacă da, cine e doctorul? iar dacă nu, de ce fac chestia asta malefică în mod conştient? şi la ce folosesc totuşi sindicatele, în general vorbind? oare n-a expirat termenul de valabilitate al acestor organizaţii de secol nouăsprezece? astea ar fi primele întrebări.
2) istum tempus, saltimbancul de la Cotroceni apare la tembelizor şi cu aer grav bâiguie: hă-hă, îmi asum responsabilitatea pentru greşeala de a fi semnat Legea cu salariile, dar n-am ştiut că e aşa mare criza, hă-hă-hă. deci n-a avut el dreptate? deci Tăriceanu a avut dreptate? deci Băsescu recunoaşte? deci Tăriceanu e mai deştept ca el şi ca Boc? în caz că mai trebuia demonstrat!