Hitlerjunge Salomon

Cronică incompetentă la Hitlerjunge Salomon (Agnieszka Holland, 1990).
Nota: 10 (zece)

Judecând după câte regizoare cunoaştem, pare mai uşor pentru o femeie să pună mâna pe cădelniţă decât pe aparatul de filmat. Una din puţinele excepţii este poloneza Agnieszka Holland, care are la activ cel puţin două pelicule de succes: Total Eclipse (1995), cu Leo di Caprio şi David Thewlis interpretând perechea luminoasă de poeţi (expresia e a unui al treilea poet) Rimbaud-Verlaine, şi Copying Beethoven (2006), cu Ed Harris strălucind într-un Beethoven la apus (de asemeni luminos) de carieră. Distinsa doamnă merită toate aprecierile pentru asemenea filme, însă minunăţia numită Hitlerjunge Salomon (Tânărul hitlerist Salomon), aka Europa Europa, te lasă cu gura căscată.
Scenariul pleacă de la povestea reală a unui evreu polonez, pe nume Solomon Perel (care şi apare la finalul filmului). Solomon încearcă, după invadarea Poloniei de către nemţi în '39, să scape în partea de Polonie ocupată de sovietici şi se face komsomolist; dar nemţii reuşesc să intre în această parte şi-l iau pe Solomon prizonier. Solomon pretinde însă că e neamţ veritabil şi că îl cheamă Josef Peters, nemţii îl cred şi de-aici intrăm în miezul intrigii: cum e posibil, evreu fiind, să fii luat drept arian tocmai în Germania hitleristă, plină de specialişti care cunoşteau în detaliu caracteristicile fiecărei rase?... Ei, uite că e posibil. Iar Agnieszka Holland face şi mai veridică povestea redimensionând-o prin două calităţi simple: inteligenţa (care procesează o secvenţă a istoriei rareori examinată prin filtrul ei) şi umorul (care... ştiţi voi... meandrele concretului, sinergia faptelor etc).
Oricine în locul Agnieszkăi Holland ar fi făcut clar delimitările până la ultimul figurant: nemţii sunt rasiştii, ăia răi deci, evreii, ruşii, polonezii sunt buni. Aşa s-a creat de fapt toată imensa maculatură de celuloid menită să păstreze memoria celui de-al doiea război mondial. Agnieszka Holland a înţeles însă foarte bine că un asemenea maniheism nu diferă cu nimic de maniheismul rasist, ci îl reia mutând de aici dincolo nişte termeni. Războiul a însemnat sânge şi suferinţă pentru toţi, iar lacrimile de pe obrajii lui Solomon intonând Deutschland, Deutschland, über alles spun multe şi în mai multe limbi.
Şi încă ceva: onestitatea faţă de un capitol al istoriei. Agnieszka Holland descrie Polonia oarecum din interior, fiind vorba de ţara ei natală: ţară care la acea dată era poligonul confruntării dintre două structuri paranoice, Germania hitleristă şi Rusia sovietică (asta da poziţie geostrategică!). Şi Agnieszka Holland ştie că aceste structuri sunt homeomorfe şi le conturează în oglindă: unii cu Komsomolul, alţii cu Hitlerjunge; unii cu originea etnică, alţii cu originea socială; unii cu idolatria faţă de tătuc, alţii cu cea faţă de Führer etc.

Ambele sisteme sunt repudiate la modul irecuzabil, cu un sarcasm umilitor. Secvenţe altminteri banale sunt presărate cu amănunte comice, care duc idealurile măreţe ale celor două dictaturi în zona derizoriului. Marco Hofschneider graseiază delicat: „tavarişci, tavarişci“ sau „ia evrei“ atunci când vorbeşte ruseşte. Profesorul de ştiinţe rasiale pare a se descrie pe sine atunci când descrie imaginea stas a evreului. Într-o altă secvenţă, „mein... Führer“ este un strigăt ce însoţeşte orgasmul. Ironia cea mai mare e aceea că întreaga doctrină a rasismului (se ştie că unul din motto-urile acestuia spunea că politica e biologie aplicată) e prezentată ca fiind centrată pe mădularul dintre picioarele bărbatului. Şi nici acolo nu găsim argumente irefutabile: Marco Hofschneider, actorul ales să-l interpreteze pe Solomon, e, din câte mi-am dat eu seama, necircumcis! Iată ce înseamnă să iei la p**ă nazismul.
Despre actori. Cei mai în vârstă au probabil şcoală şi ani buni de scenă în spate, aşa cum le stă bine unor maeştri ai breslei de pe boşorogitul continent. Cele mai dificile roluri aparţin lui André Wilms (soldatul Robert Kellerman) şi Halina Labonarska (mama prietenei băiatului), două personaje mai în vârstă aflate în nasoala situaţie de a îndrăgi un tânăr. Rolurile astea sunt grele pentru că şi personajele în sine trebuie să joace teatru; unde mai pui că personajul lui Wilms e chiar actor! În sfârşit, protagonistul Marco Hofschneider ştie că de rolul său depinde întregul film, aşa încât este atent la detalii şi se străduieşte să fie drăgălaş, dar nu seducător. E sub imperiul virginităţii artistice (fiind vorba de debutul său) şi asta se vede în sensul bun al cuvântului. Astăzi în vârstă de aproape 40 de ani (îi va împlini pe 30 august), nu cred că va mai atinge starea de graţie de atunci.

Petru şi Pavel, deci Al Treilea

Sfinţii Petru şi Pavel (ulei pe pânză,

Domenikos Theotokopoulos,

aka El Greco, c. 1587-1592).

Comentariul Patimilor după Ioan de Bach asupra episodului lepădării lui Petru de Hristos îl arată pe Apostol într-o grea cumpănă:

Ach, mein Sinn,
Wo willt du endlich hin,
Wo soll ich mich erquicken?
Bleib ich hier,
Oder wünsch ich mir
Berg und Hügel auf den Rücken?
Bei der Welt ist gar kein Rat,
Und im Herzen
Stehn die Schmerzen
Meiner Missetat,
Weil der Knecht den Herrn verleugnet hat

Traducerea aproximativă:

O, suflete al meu,
Încotro vrei s-o iei până la urmă,
Încotro trebuie să mă pornesc?
Să rămân aici
Sau să poftesc (a lua)
Munte şi deal în spinare?
În lume nu e nici un leac,
Iar în inimă-mi
Stăruie durerea
Nelegiuirii mele,
Fiindcă pe Robul Domnului l-am lepădat.

aria „Ach, mein Sinn” din Johannes Passion de J. S. Bach (BWV 245) în interpretarea basului Harry Buchsbaum şi a orchestrei Wiener Symphoniker

Petru se adresează aici exclusiv sieşi, „sufletului său”, nemaiavând curaj să invoce Divinitatea. Cu toate astea, acel încotro (wo) e însă sinonim cu un la cine (zu wem) rostit de Apostol în altă împrejurare: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice (Ioan VI, 68). În noianul de incertitudini, există aşadar o certitudine crescândă: Petru Îl pierduse pe Posesorul cuvintelor vieţii veşnice, situaţie în care a sta (interiorizându-se) şi a merge (deschizându-se către lume) sunt alternative la fel de proaste.
Excluzând credinţa, Petru cade în elten-eller, adevărata cumpănă nefiind în fond statul sau mersul, aşa cum „sau… sau…”-ul kierkegaardian „nu are semnificaţia de a alege între bine şi rău, ci alegerea prin care iei împreună binele şi răul sau cea prin care îi excluzi”¹. Fără Dumnezeu, omul poate fi definit ca animal derutat, oscilînd între eticul necruţător (a cărui finalitate, apud Iudam, e ştreangul) şi esteticul cinic. Această oscilaţie a fost numită deseori melancolie, akedia sau molima ce bântuie în amiază (Psalmul XC, 6), când soarele-i negru răspândeşte razele maladiei mortale, celei de două feluri².
Pare că a treia cale nu există, că terţul e exclus. Ce e însă mai absurd decât această poruncă întâi a logicii fără Logos? Terţul exclus nu e logica omului, ci a câinelui³. Omeneşte, terţul exclus este eroare, erezie, errare. Terţul exclus e rătăcirea, terţul inclus, călătoria. Pentru că doi - Petru şi Pavel, de exemplu - înseamnă sfoară pusă în trei (Ecleziast IV, 12), şi unde sunt doi - Luca şi Cleopa, de exemplu - e şi El acolo (Matei XVIII, 20).

Who is the third who walks always beside you?
When I count, there are only you and I together 360
But when I look ahead up the white road
There is always another one walking beside you
Gliding wrapt in a brown mantle, hooded
I do not know whether a man or a woman
—But who is that on the other side of you?

(T.S. Eliot, The Waste Land)

¹ Søren KIERKEGAARD, Scrisoare către un prieten, Traducere de Kjeld Jensen & Elena Dan, Editura Maşina de scris, 1997, p. 14.

² „Păcatul înseamnă: cu disperare a nu voi să fii tu însuţi înaintea lui Dumnezeu sau cu disperare a voi să fii tu însuţi înaintea lui Dumnezeu” (Søren KIERKEGAARD, Maladia mortală, Traducere de George Popescu, Editura Omniscop, 1998, p. 75).

³ „cele pe care înţelepţii lumii le-au descoperit abia după îndelungate străduinţe depuse în cursul vieţii lor – mă gîndesc la combinaţiile silogistice -, pe acestea le ştie din fire cîinele, fără să fie învăţat. Când câinele caută urma fiarei, dacă descoperă că urmele se împart în multe direcţii, cercetează abaterile fiecărei urme şi prin ceea ce face aproape că dă drumul unui glas care construieşte un silogism; că îşi spune: fiara a luat-o sau în partea asta sau în asta sau în asta; dar n-a luat-o nici în asta, nici în asta; rămâne deci că a luat-o în partea asta; şi astfel, prin eliminarea urmelor false, descoperă urma adevărată. Ce fac mai mult cei care stau serioşi în faţa diagramelor, trăgând linii în praf, ca din trei premise să elimine două, pentru a găsi adevărul în aceea care a mai rămas?” (Sf. VASILE cel MARE, Omilii la Hexaemeron, Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Σοφια, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 209 sq.).

Queen: We Are The Champions/We Will Rock Rock You

Queen - We Are The Champions
Uploaded by natakene. -

I've paid my dues
Time after time
I've done my sentence
But committed no crime
And bad mistakes
I've made a few
I've had my share of sand kicked in my face
But I've come through

We are the champions my friends
And we'll keep on fighting till the end
We are the champions We are the champions
No time for losers 'Cause we are the champions of the world

I've taken my bows
And my curtain calls
You brought me fame and fortune and everything that goes with it
I thank you all

But it's been no bed of roses
No pleasure cruise
I consider it a challenge before the whole human race
And I ain't gonna lose

We are the champions my friend
And we'll keep on fighting till the end
We are the champions
We are the champions
No time for losers
'cause we are the champions of the (world)

lui Luci (denumirea ştiinţifică Aladinus Aprozaribus), my friend, pe care l-am supărat aşa tare cu criticile mele la adresa lui Michael J.

Michael Jackson

Michael Jackson n-a fost un geniu. Nasul lui, operat sau neoperat, nu e de Carmina Burana. Muzica lui e mediocră. Vocea lui n-a avut nici întinderea celei a lui Freddie Mercury, nici ondulaţiile tulburătoare ale lui Janis Joplin, nici sensibilitatea lui Jeff Buckley. Sughiţul lui celebru e un subterfugiu paramuzical care păleşte ca efect în faţa distorsiunilor şi fuzz-urilor lui Hendrix. Ca dansator, Michael Jackson a fost bun, dar nu a fost un profesionist în sensul adevărat al cuvântului. Ca înfăţişare, nu a fost un bărbat frumos, asemănarea cu Musca din filmul omonim al lui David Cronenberg fiind din ce în ce mai evidentă odată cu parcurgerea destinului de mutant pe care şi l-a ales. Ca spirit, e privit ca o figură tragică şi complexă, însă clar că nu avem de-a face cu vreun Jim Morrison sau cu vreun Syd Barrett... despre cine vorbim, totuşi?...
Azi dimineaţă, când am auzit că Michael Jackson a murit, al doilea gând al meu (primul a fost că dorm şi visez că Michael Jackson a murit) a mers la Ceauşescu. Anii '80 = vârful carierei lui Michael Jackson = apoteoza ceauşismului. Mi-am amintit deci că pe acele vremuri rubrica Autograf muzical avea trei videoclipuri. De obicei, acele clipuri erau cu Stela Enache, Mirabela Dauer, Marina Florea şi alte dive ale muzicii uşoare româneşti. Când Ceauşescu pleca însă din ţară, locul lor era luat de Michael Jackson, Madonna şi Modern Talking. De aici, asocierea care se făcea încă de pe atunci în capul meu între Michael Jackson şi capitalism.
Michael Jackson e un simbol, dar nu al muzicii; sunt puţine şanse să i se mai asculte şlagărele de acum încolo, pentru că n-a avut cine ştie ce de spus prin ele. Michael Jackson este însă un simbol al capitalismului şi al Americii, cu toate bunele şi relele acestora. A face din el cel mai vândut cântăreţ este un succes al unei industrii care ştie să facă bani şi care ştie că banii, după ce că n-au miros, n-au nici auz. A-l rejecta apoi şi a-l lăsa să cadă în dizgraţie e un semn că aceiaşi bani au accese de pudibonderie atunci când văd un om mare în pat cu unul mai mic. Pe scurt, ei l-au făcut, ei l-au omorât.
Moartea lui Michael Jackson mai e semnificativă din încă un punct de vedere. Nici un alt cântăreţ de pe planetă, nici Madonna dacă ar fi murit acum, n-ar fi stârnit atâta emoţie. În muzica vremurilor noastre, care e un mixaj de bâzâială şi bâţâială de prost gust, a dispărut şi elementul care caracteriza popul anilor '80 şi anume interesantul. Anii '80 n-au avut muzică bună, ci doar interesantă. Iar interesantul, repet, nu se repetă. Michael Jackson a murit înainte să revină, tocmai pentru că interesantul nu se repetă. Dacă ar fi revenit, ar fi încetat să mai fie interesant. Aşa, toată lumea spune: ce interesant! A murit Michael Jackson. A murit interesantul. Din dezinteres, pentru că lumea nu-l mai vindea sau cumpăra. Cam asta s-a întâmplat.

antiblog

Încerc să mă motivez încă o dată să mai scriu pe blog. Ţin la el, aşa cum e el, expirat, dar din toamna trecută, de când l-am scos prima oară din circuit, nu reuşesc să-mi revin. Până şi Zelist îmi arată cât de rău am involuat: am ajuns pe locul 770, mai jos decât eram pe vremea când blogul era dilit! Şi ăsta nu-i decât mijlocul sfârşitului. Gânduri negre am pus însă asupra întregii blogosfere, pe care o văd ameninţată de un balaur cu cel puţin trei capete.
☻ cap 1.
De trei ani, de când sunt în câmpul sau, mai bine-zis, campusul acestei munci, blogosfera s-a schimbat. La început, blogurile coexistau cu saiturile celelalte - să le zicem aşa, atemporale. Acestea au început să dispară treptat şi blogurile ocupă cam tot internetul. Poţi să dai cu tunul pe net, că nu mai nimereşti un sait fără feed. Pe lângă asta, în blogosferă au pătruns toate ziarele şi toate vipurile, iar acestea au adus blogurile în atenţia lumii, de care blogărul arhetipic se presupune că vroia să scape. Dai drumul la televizor şi, în loc să vezi ceva simpatic, vezi discuţii şi paradiscuţii despre ce-au mai scris Năstase şi Udrea pe blog. Pe scurt, blogosfera a ajuns să halească totul şi să te sufoce cu prezenţa ei (i)radioasă. Altădată cârciumă virtuală în care intrai cu un prieten să bârfeşti una-alta, astăzi - supermarket mare cât Casa Poporului şi inconfortabil ca un salon de spital.
☻ cap 2.
De care dintre, kierkegaardian vorbind, registrele existenţei ţine blogul? Estetic, etic sau religios? Nici unul. Aş zice că blogul caută mai mult interesantul, pe care Kierkegaard îl definea ca pe un confinium între estetic şi etic. Se ştie că interesantul a apărut în secolul XVIII, până atunci lumea despărţea apele între cele două: frumosul era unitatea esteticului, binele era unitatea eticului. (Un consângean al lui Kierkegaard scrisese cică un eseu în care arăta că interesantul nu apare în tragedia greacă.) Fără a se prezenta drept frumos sau bine, interesantul poate să opereze în ambele domenii, etic şi estetic. Kierkegaard a găsit însă ac de cojocul acestui hopa-mitică universal: repetarea. Repetarea anulează / suspendă interesantul. Iar marea problemă a blogărului e aceasta: repetarea există! La modul uşor parodic. Zeci şi zeci de bloguri conturează o monotonie sufocantă. Aceleaşi template-uri, aceleaşi elemente de pagină pe nenumărate saituri te conving că poţi trece de un milion de ori prin apa aceluiaşi râu. Iar pe fiecare blog au trecut cei care n-au trecut, ba chiar şi blogării încă nenăscuţi. Ce perspectivă nasoală: să zicem că mai trăiesc treizeci de ani: ce-aş putea să mai scriu în atâta amar de vreme?...
☻ cap 3.
Pe fruntea căruia e scris blogodrom: cuvântul ăsta merită scornit în semn de omagiu adus lui David Cronenberg. Mintea de jidan nebun a lui Cronenberg a făcut să iasă la iveală Videodromul, un fel de aplicaţie biunivocă între imaginarul cel pururi dedat la pidosnicii şi depravări (pe de o parte) şi 2D-ul televizionistic (pe de cealaltă). Videodromul încetează să mai fie doar scenariu de film datorită reţelei blogosferei, definită mai bine ca blogodrom, pistă de alergare a imaginarelor blogărilor. Blogodromul face ca fiecare blogăr să nu mai fie ceea ce este, ci ceea ce are el chef să fie: top model, teolog, filozof, artist, poet, politolog ş.a.m.d. Însoţit de competenţa pe care şi-o arogă, merge din blog în blog şi-i urechează sau îi mângâie pe creştet pe diferiţii blogomani. Dar, orice s-ar zice, nevoia de adrenalină se va simţi la un moment dat cu tot cu anumite efecte speciale. Blogării vor dori la un moment dat o cafteală sau o îmbrăţişare adevărată şi, ce să vezi, a treia dimensiune va reapărea ca şi cum n-ar fi dispărut niciodată.

pacea ca război cu toată lumea

Jacob et l'Ange (Gustave Moreau, 
acuarelă, 1878).

Cele două lecturi ale Liturghiei Duminicii Tuturor Sfinţilor te pun pe gânduri. Apostolul descrie în detaliu suferinţele martirilor şi ale celor care au avut de pătimit în numele credinţei -

care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea. (Evrei XI, 33-40)

Replica Evangheliei e absolut îngrozitoare:

Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. (Matei X, 34-35, 37-38)

Cum să mai crezi, date fiind aceste texte, că jugul lui Hristos e bun şi povara uşoară (Matei XI, 30)? Hai să pornim de undeva: suntem deci în Duminica Tuturor Sfinţilor. Iar textele acestea au fost alese tocmai pentru că au fost considerate potrivite pentru a-i descrie pe sfinţi.
Despre sfinţi învăţăm în clasa I că sunt prieteni ai lui Dumnezeu; la baza acestei caracterizări stă însă un alt text din Scriptură care nici el nu e foarte blând, cu toate că, orişicât:

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. (Ioan XV, 13-15)

Prietenia cu Dumnezeu ne apare în opoziţie cu lumea. Orice prietenie nu e doar prietenia cuiva, ci mai ales prietenie împotriva cuiva - nu neapărat împotriva unei persoane, ci poate unei stări de fapt, poate unei situaţii, unui necaz pe care prietenul te ajută să o înfrângi etc. Ne-am obişnuit să vedem prietenia ca pe o pozitivitate; dar ea presupune - aproape întotdeauna - adversitatea comună faţă de ceva sau cineva. O trăsătură caracteristică a sfinţeniei ar fi deci aceasta, opoziţie faţă de opuşii şi opusele lui Dumnezeu. Icoana Sfântului Gheorghe luptând cu balaurul e în acest sens reprezentativă pentru orice imagine pe care ne-o putem face despre sfinţi şi despre sfinţenie. Deci: opoziţie şi luptă. Cine fiind balaurul?
Definind sfinţenia ca atribut sau nume al lui Dumnezeu, Dionisie Pseudo-Areopagitul zice: Ἁγιότης μὲν οὖν ἐστιν, ὡς καθ᾿ ἡμᾶς εἰπεῖν, ἡ παντὸς ἄγους ἐλευθέρα καὶ παντελὴς καὶ πάντη ἄχραντος καθαρότης. S-ar traduce aşa: „sfinţenia este deci, ca să vorbim pe înţelesul nostru, puritatea liberă de orice impuritate şi purificată de toţi şi de toate“. Pe înţelesul nostru - voia să zică: al grecilor şi eventual al romanilor, că noi nu prea mai înţelegem nimic! Jocul de cuvinte este aici între ἁγιότης, sfinţenie, şi presupusa lui rădăcină ἄγος - care înseamnă patru lucruri: veneraţie; murdărie; oroare; sacrificiu expiatoriu; deci, aproape aceleaşi sensuri ca latinescul sacer. Reiese de aici că sfinţenia e φάρμακον, leac, dar şi otravă, substanţa ei fiind „oribila“ puritate.
Această puritate face ca negativitatea sfinţeniei să fie totală. Evanghelia aminteşte de tată, mamă, fiu etc. Sfântul Pavel merge mai departe, atentând la lumea nevăzută: nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani VIII, 38-39). Vechiul Testament ne oferă exemple la fel de radicale. În locul balaurului, Iacob se luptă cu îngerul, iar Avraam cu dragostea paternă. Oare cum am putea să concepem creştinismul ca religie a iubirii, după atâta dezicere faţă de toate? Oare această negativitate absolută nu e anticameră a disperării?
Sfinţenia este negativitate absolută şi opoziţie absolută, dar asta înseamnă şi opoziţie faţă de opoziţii, faţă de dispute, faţă de adversităţi. Într-adevăr, nu doar anumite idei sau anumite persoane sunt rejectate, ci totul; iar totul, când e în sfârşit tot, se regăseşte în Dumnezeu. Şi astfel, discursivitatea polemică a raţiunii se converteşte într-o bandă Möbius, în care respingerea şi acceptarea, războiul şi pacea, sunt una şi aceeaşi. Căci negarea absolută e punctul în care negaţia coincide cu afirmaţia. Omul se întoarce, prin sfinţenie, la cunoştinţa simplă a lucrurilor, pe care, conform Părinţilor filocalici, o poseda Adam şi Însuşi Dumnezeu o posedă.

despre glosolalie

← Cincizecimea (miniatură, Ingeborg Psalter, sec. XIII).

Nu ştie nimeni prea bine ce e glosolalia. Cuvântul vine din greacă - γλωσσολαλιά derivat din γλῶσσα - limbă şi λαλεῖν - a vorbi. Biblia foloseşte de mai multe ori expresia. La Marcu XVI, 17 se spune despre cei credincioşi că în limbi noi vor grăi, la Fapte II, 4 că Apostolii, la Pogorârea Duhului Sfânt, au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi, iar în scrierile Apostolului Pavel apare drept o harismă particulară, asemeni proorociei (I Corinteni XII, 8-11), incapabilă însă să acopere golul pe care-l lasă absenţa dragostei (I Corinteni XIII, 1). O descriere destul de ambiguă a vorbirii în limbi apare în capitolul XIV din I Corinteni:

Cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în duh, grăieşte taine. Cel ce prooroceşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere. Cel ce grăieşte într-o limbă străină pe sine singur se zideşte, iar cel ce prooroceşte zideşte Biserica. Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi; dar mai cu seamă să proorociţi. Cel ce prooroceşte e mai mare decât cel ce grăieşte în limbi, afară numai dacă tălmăceşte, ca Biserica să ia întărire. Iar acum, fraţilor, dacă aş veni la voi, grăind în limbi, de ce folos v-aş fi, dacă nu v-aş vorbi - sau în descoperire, sau în cunoştinţă, sau în proorocie, sau în învăţătură? (...) Sunt aşa de multe feluri de limbi în lume, dar nici una din ele nu este fără înţelesul ei. Deci dacă nu voi şti înţelesul cuvintelor, voi fi barbar pentru cel care vorbeşte, şi cel care vorbeşte barbar pentru mine. (...) De aceea, cel ce grăieşte într-o limbă străină să se roage ca să şi tălmăcească. Căci, dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare. (...) Mulţumesc Dumnezeului meu, că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi; dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină. (...) Vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioşi ci pentru cei necredincioşi; iar proorocia nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei ce cred. (...) Dacă grăieşte cineva într-o limbă străină, să fie câte doi, sau cel mult trei şi pe rând să grăiască şi unul să tălmăcească. Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu.

Din moment ce din atâtea cuvinte inteligibile se ţese un text atât de neclar precum cel de mai sus, e limpede că fenomenul glosolaliei a existat de-adevăratelea! Cum ar putea fi el definit, aceasta e întrebarea. Avem trei ipoteze mai generale:
a) Ipoteza xenoglotică (ştiu, e un cuvânt cam dificil de pronunţat şi cam nemuzical): glosolalia este facultatea de a vorbi într-o limbă străină, neînvăţată în prealabil. Fericitul Augustin spunea că glosolalia, în această accepţiune, a fost un fenomen tipic epocii apostolice, menit să demonstreze că Biserica are chemare universală, pentru toate limbile pământului ^[1].
b) Ipoteza penitenziagite (vezi Umberto Eco, Numele trandafirului): glosolalia este vorbirea unei limbi necunoscute sau ininteligibile. În general, Biserica a privit cu reţinere aceste manifestări. Eusebiu de Cezareea vorbeşte despre ereticul Montanus, care „influenţat de duhurile rele, a căzut la un moment dat în extaz, începând să scoată sunete şi să vorbească lucruri stranii, proorocind într-un chip cu totul străin de felul tradiţional care păstra rânduielile vechi ale Bisericii“. Spune Eusebiu că unii dintre ascultători l-au dojenit pe Montanus „căci îşi aminteau de felul cum i-a învăţat Mântuitorul pe apostoli să deosebească duhurile şi de ameninţarea de a se feri de proorocii mincinoşi“ ^[2].
c) Ipoteza googletranslate: vorbirea în limbi este de fapt auzirea în limbi, aşadar glosolalia este o proprietate a eterului care s-a făcut simţită la Cincizecime (auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut - I Corinteni II, 8). Altfel spus, Duhul Sfânt este translatorul celui care vorbeşte; idee nuanţată de Kallistos Ware astfel: „fiecare vorbea în propria limbă, ca şi mai înainte, dar prin puterea Duhului Sfânt se puteau înţelege toţi între ei“ ^[3].
Un amănunt esenţial e că miracolul glosolaliei a fost provocat de venirea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc peste Apostoli, în ziua Cincizecimii. Care e însemnătatea acestei apariţii? Sfântul Grigore Palama zice:

Din care pricină însă a fost văzut Duhul Sfânt în chipul limbilor de foc? Tocmai ca să se arate că este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba. Dar în acelaşi timp pentru a arăta harul învăţăturii; şi, în sfârşit, pentru că învăţătorul care Îl urmează pe Hristos are nevoie de o limbă plină de har. Dar pentru ce limbi de foc? Nu numai pentru a arăta deofiinţimea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt (căci foc este Dumnezeul nostru şi foc care arde viclenia), ci şi pentru îndoita lucrare a propovăduirii apostolice: căci în acelaşi timp are puterea facerii de bine, dar şi de a osândi; şi aşa cum stă în natura focului a lumina şi a arde, la fel şi cuvântul învăţăturii lui Hristos îi luminează pe cei care îl ascultă şi i se supun, iar pe necredincioşi până la sfârşit îi dă focului şi osândei veşnice ^[4].

Aşadar, prin această intervenţie a Duhului Sfânt ni se descoperă felul de a fi al Cuvântului lui Dumnezeu, despre care ştim că a fost la început - mistuire şi luminare, ocară şi binecuvântare. De la Turnul Babel ^[5] încoace, singurul limbaj cu adevărat universal a fost tăcerea. La Cincizecime însă, omul îşi aduce aminte că limba lui e doar un dialect corupt al unei vorbiri spirituale unice: vorbirea cu Dumnezeu-Cuvântul, iar această anamneză devine eficientă în comunicare prin ceea ce numim, convenţional, glosolalie. Parafrazând o expresie a primei rugăciuni speciale a Vecerniei Cincizecimii, care spune că Dumnezeu împlineşte cele cerute înainte să fie cerute, putem afirma că pe buzele Apostolilor exista deja Evanghelia în toate limbile pământului, înainte ca ei să spună ceva; ba mai mult, Evanghelia era în urechile oamenilor de la începutul lumii, întrucât tot ceea ce doreau şi sperau oamenii în toate limbile era în Evanghelia încă nevestită, iar mesajul Evangheliei nu putea fi circumscris de vreo limbă anume ^[6]. De aceea se şi înţelegeau atât de bine unii cu alţii. Oare cum e acea definiţie clasică a consensului Tradiţiei: quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditur (Vincenţiu de Lerin)? Aceasta a fost şi mai este încă glosolalia: proprietatea dogmei ^[7] de a surmonta barajele lingvistice.

Unul este omul la toate neamurile, chiar dacă numele le este felurit, unul este sufletul, dar felurită exprimarea, unul spiritul, dar felurite glasurile, proprie fiecărui neam este limba, dar materia limbii este comună. Pretutindeni este Dumnezeu cu bunătatea Lui, pretutindeni este demonul cu blestemul lui, pretutindeni este invocarea judecăţii divine, pretutindeni moartea şi conştiinţa morţii, pretutindeni este şi mărturia despre ele ^[8].

Note:
1. Augustin, Omilii la Ioan, VI, §10: În porumbel e unitatea, în limbi, comunitatea popoarelor - In columba unitas, in linguis gentium societas; Dintr-o limbă s-au făcut mai multe: nu-i de mirare, e lucrarea trufiei; din mai multe limbi s-a făcut una: nu-i de mirare, e lucrarea iubirii - De una lingua factae sunt multae; noli mirari, superbia hoc fecit: de multis linguis fit una; noli mirari, caritas hoc fecit.
2. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, Partea I, trad. T. Bodogae, editura IBM BOR, 1987, p. 205.
3. Ortodoxia, calea dreptei credinţe, trad. E. Chiosa ş.a., Iaşi, 1993, p. 102 sq.
4. Omilia la Pogorârea şi trimiterea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, în Omilii, vol. II, traducere Paraschiva Grigoriu, ed. Anastasia, 2004, p. 50.
5. Contrapunerea Turnul Babel vs Cincizecime o regăseşti peste tot - în textele bisericeşti (condacul Cincizecimii: Când Cel Preaînalt, pogorându-Se, a amestecat limbile, atunci a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, atunci pe toţi la o unire a chemat; şi cu toţii, ca într-un glas, slăvim pe Duhul Cel Preasfânt), la Sf. Ioan Gură de Aur, la Fericitul Augustin ş.a.m.d. Aşa cum Turnul Babel este „unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi“ - Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. Dumitru Stăniloae, ed. Harisma, 2005, p. 121), Pogorârea Duhului Sfânt aduce conglăsuirea credinţei.
6. Remiterea Revelaţiei e un act creator ce nu poate fi îngrădit de norme, prin urmare nici de norme lingvistice. Mai mult, însăşi creaţia literară nu poate fi limitată de dicţionar sau muzica de măsură: în acest sens, Ezra Pound (Cantos) sau T.S. Eliot (The Waste Land) au apelat la multilingvism, o propunere acceptabilă de glosolalie poetică.
7. „Toţi au început a vorbi cu străine glasuri, cu străine dogme, cu străine învăţături ale Sfintei Treimi“ - πάντες ἤρξαντο φθέγγεσθαι, ξένοις ῥήμασι, ξένοις δόγμασι, ξένοις διδάγμασι, τῆς ἁγίας Τριάδος, spune o cântare de la Vecernia Cincizecimii.
8. Tertulian, Despre mărturia sufletului, în Apologeţi de limbă latină, trad. N. Chiţescu ş.a., ed. IBM BOR, 1981, p. 125.

DAF: Der Räuber und der Prinz

Daf Der rauber und der Prinz
Uploaded by walab. - Music videos, artist interviews, concerts and more.

der räuber und der prinz.
ein schöner junger prinz. verirrte sich im wald.
plötzlich wurde es dunkel. da packten ihn die
räuber. doch einer von den räubern liebte diesen
prinzen. ich liebe dich mein prinz. ich liebe dich
mein räuber.

(traducere: tâlharul şi prinţul.
un prinţ frumos şi tânăr. se rătăci în pădure.
deodată se făcu întuneric. atunci îl legară
tâlharii. dar unul dintre tâlhari îl iubea pe
prinţ. te iubesc prinţul meu. te iubesc
hoţul meu.)

euro(par)lamentări

am încercat să protestez într-un coment la Mihnea pe blog (nuş' ce-am făcut, de n-a apărut), voind să-mi exprim indignarea că şi Beethoven a ajuns „garantat Vanghelie“: oare nu se putea găsi altă piesă pentru campania electorală a prostănacilor decât un remix greţos la Oda bucuriei? într-o ţară normală, pe chestia asta, CNA-ul sau Parchetul sau mai ştiu eu cine trebuiau să-i umfle pe Geoană şi ai lui şi să le dea o Oda bucuriei la popou de să le meargă fulgii. dar, vorba lui Ţuţea: cartea care-i descrie cel mai bine pe comunişti e Codul penal. ca urmaşi ai lor, pesediştii fură mai des decât respiră (vezi metodele lor de câştigare a voturilor, elaborate şi aplicate, de două decenii, de hrebenciucii şi cozmâncii de specialitate), aşa că nici nu ştiu ce m-a apucat să mă revolt.
în rest, ce să zic? mă gândesc să-i ştampilez pe Vadim şi Becali, că sunt cei mai fideli reprezentanţi ai poporului român. e ca şi cum i-ai trimite la Bruxelles pe Păcală şi Tândală, aceleaşi profiluri psihologice, aceleaşi caractere, aceleaşi comportamente care fac faima bimilenară a celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci. aş putea-o vota şi pe EBA, că e ca Ileana Cosânzeana: spunea Spera mai demult că lipsa de dramatism a Ilenei - egală, indiferent de situaţiile realmente dramatice prin care trece - e definitorie pentru noi ca popor. amestecul ei de suficienţă intelectuală şi suficienţă emoţională, dacă nu chiar de prostie şi placiditate, este aliajul ideal pentru o fiinţă care vrea să meargă înainte ca gâsca prin apă. judecând mai mult după fizic, mandatele de Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă le-ar reveni lui Stolojan şi Cristian Preda, iar cel de Flămânzilă Renatei Weber. cât despre Setilă, cui să-i fi dat Văcăroiu ştafeta? poate Noricăi, pe care am văzut-o zilele trecute şi nu mi s-a părut sănătoasă, cine ştie, cu glicemia nu-i de glumă.
nu pot încheia fără să revin la PSD şi la candidaţii lui. în Evenimentul de astăzi domnu' Patapievici aminteşte de un episod penibil din biografia lui Severin: întrebat de un reporter ce părere are de faptul că apa conţine hidrogen, Severin a răspuns intrigat că aşa ceva nu e posibil şi că o să facă sesizare către organele abilitate să ia măsuri! iaca, cine merge la Bruxelles: caraghiosul de Severin.
descrierea generală făcută de Patapievici pentru Severin e însă valabilă pentru mulţi alţi politicieni, inclusiv ceilalţi capi de listă: Stolo, Norica sau Vadim.

După părerea mea, Adrian Severin este un pericol: pentru că e ignorant, pentru că e rău intenţionat, pentru că e semidoct. Nu ştie nimic temeinic, fluieră după toate ariile. Proştilor le pare inteligent, ignoranţilor le pare erudit, iar omului de pe stradă îi pare competent.
Dar pentru oamenii de bun-simţ, Adrian Severin e pur şi simplu un gargaragiu, un demagog, un urechist. Pe scurt, e un impostor politic, tipul de politician pentru care singurele sale competenţe politice ferme se rezumă la abureală, retractare prolixă şi demagogie cu damf de sofisticărie.

Război Oxigen Doi

scuze, e o poezie nu prea trendy, plictisitoare, emfatică, prolixă şi tristă... şi lungă, prea lungă. deh, e scrisă mai demult (acuma vreo 11-12 ani)... :)

deasupra stabilimentului au trecut
de dimineaţă până în cursul prezentei nopţi
unsprezece corbi înarmaţi,
a raportat Bărbatul în untdelemn:

de dimineaţă până în cursul
prezentului fluviu unsprezece corbi
înarmaţi cu unsprezece pene
muiate în cerneluri negre
şi ciocurile lor s-au înfipt
în mine, tortul acestei nopţi de nuntă.

şi-au dezbrăcat penele,
au ciugulit din mine tortul şi râgâind
au dat hoiturilor
carnea mea şi oasele câinilor mei.

întins-au aripile lor asupra mea
urechi ciulite de stetoscopist.
“iată visătorul!”
ieşi-va cu noi în câmp.

vei pune inel în degetul meu,
pe torsul meu dezvelit
(se şi zice că numai
moartea poartă uniformă)
un giulgiu şi un scutece nou.

ţipă în aer păsări nevertebrate
şi gloanţele stelelor, oarbe:
Dumnezeule, câtă linişte. ce potop
pe viaţă şi moarte.
inima curge pe front:
stâng, drept, stâng,
în stropi câte doi. craniul melancoliei atârnă
ameţitor deasupra tuturor
messelor. ramuri de viţă şi orhidee jur-împrejurul
stâlpilor petrecerii, pe frunţile mirilor
ce înaintează, mână lângă altă mână,
printre stelele mitraliate.

ca nişte ulii de foc se aprind pe străzi fitilele morţii,
întâmpinându-ţi sosirea în beznă, Helian.
în patul de nuntă al gropii comune cad
buchetele tale de irişi.

ca nişte tunuri hurducăind îngrozite
se aud pe străzi veştile negre ale sosirii
tale în beznă, Helian:

despre trupul tău înalt,
umplând de sânge trupul celuilalt,
dăruit mie şi braţelor mele,
pentru îmbrăţişare şi înhumare,
pentru înhumare şi iarăşi îmbrăţişare.

… şi am ieşit în câmp, ca greierii,
tu cu mine, frate-miu de cruce,
în sunet de frunze şi păpădii,
în noaptea nunţii noastre:

deschizând prăvăliile ceriului,
cu chei de samfire şi lămâi,
unde nu-i durere,
în noaptea nunţii noastre:

fluieră-mă pe perna inimii tale,
înveleşte-mi ochii cu pleoapele tale
(am uitat visul în care te-am visat)
dăruieşte gurii mele limba ta:

tatuează-mi pieptul cu sângele buzelor tale
(am uitat cum arăţi) rănit
arată-mi valea cetatea Templul
(pentru Dumnezeu) al rănilor tale:

prooroceşte-mă înaintea sfârşitului lumii,
fă-mă pământ nou în cer nou,
curge-mi râuri de apă
(pahare de vin)
la petrecerea nunţii noastre:

ca să fie pendulul aritmic
leagănul cu care te-am legănat
(scutul tău) scutecul morţii mele:

… înnoptează-mă cu sabia în coapsă.

lumea ca balamuc

în capitolul patru al Istoriei nebuniei, Michel Foucault descrie cele trei moduri în care aceasta, nebunia adică, se pozitivează: „pozitivitatea subţire, mică, transparentă, încă foarte aproape de negativitatea neraţiunii, pentru conceptul de demenţă; mai densă deja, cea care e dobândită, printr-un sistem întreg de imagini, de manie şi melancolie; cea mai consistentă şi mai îndepărtată de neraţiune, dar şi cea mai periculoasă pentru ea, este aceea care, printr-o reflecţie la limita dintre morală şi medicină, prin elaborarea unui fel de spaţiu corporal care e atât etic, cât şi organic, dă un conţinut noţiunilor de isterie, de ipohondrie, la tot ce vom numi curând maladii nervoase“ (Istoria nebuniei în epoca clasică, trad. Mircea Vasilescu, Humanitas, 2005, p. 238).
şi urmează apoi detalierile, cercetările „epocii clasice“. citindu-le, am senzaţia că nu e vorba doar de trei grade ale pozitivării dez-raţiunii, ci de trei tipologii umane. nu există nici un om pe care, văzându-l în acest context, să nu-l bănuiesc de una din aceste maladii - hai fie, de posibilitatea, virtualitatea ca... ş.a.m.d. şefii mi se par, de obicei, predispuşi spre isterie şi ipohondrie, angajaţii simpli sunt maniaco-depresivi, iar femeile de serviciu sunt demente. toţi cei patru preşedinţi ai României, de la Ceauşescu la ăsta de acum, sunt exemple clare de isterie şi ipohondrie în progresie continuă şi galopantă. în general, ierarhiile acestei lumi sunt stabilite de îmbogăţirea întru dez-raţiune, ca să zic aşa, şi îţi poţi afla în orice clipă locul pe scara socială după ce fel de nebun eşti.
regimurile politice pot fi şi ele catalogate după această taxonomie. demenţa produce revoluţiile, revoluţionarii şi anarhiştii, dar ştim că revoluţiile sunt doar preambulul unei democraţii sau unei dictaturi. ciclul manie-melancolie e al democraţilor (acestea sunt - atenţie - maladii ale unui corp social, nu ne referim doar la conducători), iar isteria şi ipohondria aparţin susţinătorilor regimurilor autoritare. un lucru interesant de observat, totuşi, e că instaurarea propriu-zisă a dictaturii aduce regresul la două din adiacentele demenţei: frenezia şi stupiditatea. sioniştii, naţionaliştii, rasiştii sunt cele mai crunte exemple ale freneziei patologice sociale. în schimb, regimurile comuniste regresează întruna la stupiditate. stupiditatea e fandacsia comunistă şi de la ea, tot „farmecul“ regimurilor de stânga. dacă nu te regăseşti în fandacsie, n-ai cum să cazi în ipohondrie şi gata, eşti pierdut, la canal cu tine. dacă am da o definiţie comunismului, ar fi aceasta: domnia imbecililor şi recunoaşterea lor drept cele mai eminente încarnări ale competenţei.
cea mai isterico-ipohondră rasă sunt semiţii, înţelegând prin aceasta atât evreii, cât şi arabii. cea mai dementă sunt negrii, în cetele maniaco-depresivilor venind masiv indo-europenii. rasa galbenă oscilează între isterico-ipohondri şi maniaco-depresivi, dar faptul că îndepărtat-orientalii n-au avut niciodată servicii secrete de talia Israelului arată înclinarea către a doua categorie. cât despre bolnavii care ne guvernează: socialiştii sunt demento-stupizi, popularii sunt isterico-ipohondri, iar ciclul manie-melancolie e propriu liberalilor; însă acestea sunt doar nuanţe în interiorul politicului, teritoriu al istericilor şi ipohondrilor. în bucla maniaco-depresivă se mişcă artiştii, în timp ce oamenii de ştiinţă sunt cobaii preferaţi ai laboratoarelor demenţei.

J-Marimba Ponies: Dansul săbiilor

la mulţi ani tuturor! sau aţi uitat ce zi e astăzi?...