Frühling (ulei pe pânză, Ludwig von Hofmann, 1895).
liberté égalité fraternité o cutezanţă a lui Robespierre şi cum a reuşit el ridicându-se pe capete ghilotinate să adauge staturii sale un cot
o mniprezenţă a lui George Washington şi cum a revoluţionat el lumea viselor visând în numele altora ca totul inclusiv acele nume care până atunci nu însemnau nimic să devină un vis
o vehemenţă a lui Karl Marx şi cum a făcut el aşa nişte coteţe mari şi late de oţel în care să încapă în viitorul apoteotic vulturii ce ţin în gheare muntele Taipei 101
şi ce să spunem de ăla de ăllalt o să-mi ziceţi dar lasă (astfel rosti ploaia înainte să se suie iarăşi în ozeneul care tocmai decola) o să vedeţi voi ziua când ei cum care ei cei astăzi ascunşi după nori în regatul din înălţimi al pământului în interioarele palatului din înălţimi îşi vor deschide aripioarele şi wâj-wâj ca nişte ulii vă vor ugui şi blip-blop ca peştii vă vor amuţi
Elena Udrea - nota 2 (doi) ... sau nota fa, sau nota fă, cum preferaţi. motivaţia: zilele trecute se discuta la tv că doamna Udrea a fost la un concert şi a trecut prin faţa scenei, fapt ce a provocat fluierăturile mulţimii. crezând că e vorba de o reprezentaţie cu un Taxi sau un Moga, dacă nu cu un Guţă, nu mi s-a părut grav. am aflat însă că plagiatoarea oficiului pentru turism croat şi-a găsit să facă... turism dintr-o parte în alta a scenei tocmai la un concert cu John Abercrombie, o legendă vie a jazz-ului, scuze pentru expresia de lemn. întrebarea e: ce căuta Udrea la Abercrombie? singura explicaţie trebuie să fie confuzia dintre Abercrombie chitaristul şi firma Abercrombie & Fitch, celebră în industria vestimentară, firmă la care fac reclamă băieţii din imagine. sau confuzia să fi venit prin Alternosfera (vezi bluza vocalistului din videoclipul Wamintirile)? în orice caz, s-a dovedit (dacă mai era cazul) că locul Udrei la John Abercrombie e la fel de potrivit ca locul lui radugo printre modelele A&F.
David Garrett - nota 13 (treişpe) motivaţia: că poate să cânte la vioară treişpe note pe secundă, cât nu cântăm mulţi dintre noi într-o viaţă întreagă. a intrat în cartea recordurilor terminând Zborul bondarului într-un minut şi şase secunde (după minutul 5 în clipul de mai jos). eu zic însă că în afara cărţii recordurilor ar fi de dorit să se mulţumească să cânte de nota 10.
varianta la pian, Maksim Mrvica:
Google Analytics - nota fără număr (fără număr) de când am scris articolul cu Michael Jackson îmi intră pe blog tot felul de vizitatori curioşi să găsească:
blog radu michael jackson mutant cand i a vazut nasul lui mj castrato celebri - michael jackson cate melodi are michael jackson titlurile melodilor cine este impostorul care i-a luat locul lui michael jackson cum ia cazut nasul lui michael jackson youtube michael jackson faza cu nasu pe scena youtube michael jackson mana pe organele genitale michael jackson pune mana pe organele genitale? videoclipul cand ia cazut nasul lui michael jackson videoclipul lui michael jackson in desert
pentru toţi aceştia am o surpriză. nu e clipul când i-a căzut nasul lui Michael Jackson, ci unul cu 25 de posibile răspunsuri la întrebarea: cum a murit Michael Jackson.
La scoperta del corpo di Oloferne (Sandro Boticelli, tempera pe lemn, 1472).
Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenţia asupra celor trei uriaşi puternici şi tari, pe care se reazemă toată puterea potrivnică a lui Holofern cel spiritual. Dacă aceştia vor fi răpuşi şi ucişi, toată puterea duhurilor necurate va slăbi cu uşurinţă, până se va topi ca focul. Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trândavă, care ţese veşmântul şi acoperământul norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijină pe amândouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat şi nestatornic... Prin ele se întăreşte şi pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-şi poată duce la îndeplinire planurile.
- Marcu Ascetul, Scrisoare către Nicolae monahul (Filocalia, vol. I, trad. Dumitru Stăniloae, Harisma, 1993, p. 401sq)
Regimurile din anii '80, în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau Iugoslavia, erau cu siguranţă variante mai puţin montruoase ale comunismului decât cel de la noi. Exista o deschidere mai mare faţă de Occident, iar sărăcia, mizeria, foametea nu erau în halul în care erau la noi; cât despre libertatea de exprimare, mai bine ne abţinem de la comparaţii. La noi, comunismul se manifesta în cea mai feroce şi mai sovietică expresie, cea care transforma pe omul de rând în câine umil şi credincios al partidului şi al securităţii. Această situaţie nu ştiu dacă a fost dictată de undeva din afară, aşa cum se spune adeseori, ca scuză pentru laşitatea mioritică; dar cred că ea a fost cumva încurajată dinlăuntru, de atitudinea noastră, înrâurită de cei trei uriaşi ai lui Holofern cel spiritual.
Neştiinţa Românul poate fi bănuit de orice (inclusiv că s-a născut poet), numai de sete de cunoaştere nu. Ce-a dorit românul să cunoască din comunism şi ce-a cunoscut el cu adevărat? Multe, dar în nici un caz esenţialul. Ştia că se stă la coadă, dar nu ştia la ce. Ştia că nu are apă, lumină, gaz, dar nu ştia de ce. Ştia multe despre vecinul de bloc, dar nu ştia de ce trebuie să le ştie. Nu ştia pentru că nu-i spunea Ministerul Adevărului. Ministerul Adevărului îl punea să-i închine ode lui Ceauşescu, fără să-i spună cine e Ceauşescu. Nici măcar câţi ani avea nu se spunea. La 26 ianuarie se sărbătorea ziua de naştere a tovarăşului bla-bla-bla şi aniversarea a peste 50 de ani de luptă revoluţionară. Câţi ştiau că Nicolae Ceauşescu avea un frate pe care-l chema - culmea ridicolului - tot Nicolae Ceauşescu? Mai grav e că nu-şi punea nimeni problema asta: cum pot ajunge acolo sus un cizmar inept şi soţia lui analfabetă şi de ce li se permite să stea în fruntea ţării. Ministerul Adevărului nu voia să se ştie, iar românul nu întreba şi nici nu se interesa în vreun fel, deşi nu te omora nimeni dacă ascultai Europa Liberă şi Vocea Americii. Acelaşi Minister al Adevărului lucrează şi după '89. Ştie cineva ce-a făcut Băsescu la Anvers şi pe unde-a mai fost prin străinătăţuri? Îmi spune cineva de ce turnătoriile lui Voiculescu despre verişoara lui au fost socotite secret de stat până acum trei sau patru ani? Şi cum planificau Stolojan şi Văcăroiu economia lui Ceauşescu, din moment ce toată lumea avea loc de muncă, dar nu se găsea pâine în alimentară?
Uitarea Caracteristicele uitării la români sunt două. Prima e aceea că, spre deosebire de uitarea obişnuită, care e un accident, un punct de discontinuitate în curba memoriei, la români, uitarea e permanentă, iar amintirea e accident. Filmele lui Wajda îţi arată ce memorie bună au polonezii: imediat după război, a făcut filme despre război (între care Cenuşă şi diamant); imediat după perioada stalinistă, Omul de marmură; imediat după întemeierea Solidarność, Omul de fier; iar ultimul lui film e despre masacrul făcut de sovietici la Katyń! Asemenea mărturii arată rolul de mecanism de autoapărare pe care l-a avut memoria la popoarele polonez, ceh, maghiar. La noi, pe vremea lui Ceauşescu nu mai ştia nimeni ce-a fost în timpul lui Dej, după cum, acum, după Revoluţie, lumea nu-şi mai aduce aminte de epoca de aur. Asta n-ar fi grav dacă n-ar fi şi o a doua caracteristică. Uitarea e bună dacă vine pe fondul unei concilieri cu istoria. Frumos este nu să uiţi pur şi simplu, ci, după ce ai iertat, să uiţi cu bună intenţie. Altminteri, uitarea te face vulnerabil şi poţi fi mereu atacat exact în ceea ce ai uitat. Eu nu spun că istoria se repetă, ea nu se repetă pentru că nu se poate repeta, heraclitic vorbind; dar se pot repeta aceleaşi comportamente şi aceleaşi metehne.
Nepăsarea Parcă Paul Goma spunea că noi n-am fost interesaţi de ce se întâmplă cu celelalte surate est-europene ale României. Nu ne-a păsat nouă ce fac ungurii, ce fac cehii, ce fac polonezii, popoare reactive, care au dat mult mai mulţi dizidenţi decât noi. De aceea nu se cunoaşte un echivalent românesc la Budapesta '56, Praga '68, Gdańsk '70, Solidarność '80, şi nici un Havel sau un Wałęsa român. De aceea, chiar dacă a ridicat vreunul glasul, nu ne-am solidarizat cu el, ba mai mult, nici nu ne-am sinchisit de el. Pentru că tot am vorbit de Goma: faptul că nici unul dintre preşedinţii români de după Revoluţie nu s-a deranjat să-i înapoieze lui Goma cetăţenia luată de comunişti spune foarte multe despre indolenţa poporului român. E o indolenţă provenită dintr-un autism de prost gust. Noi ne batem cu cărămida în piept că am rezistat prin cultură. Ne-am dus, zice-se, la Păltiniş şi acolo eram întru, deveneam întru. Eram întru în particular, iar în public, acţionam neabătut. Asta sună cam aşa: ne desenam pe o fesă un râu şi pe cealaltă un ram şi ne contemplam apoi fundul în oglindă. Cam asta am făcut, noi, românii, în perioada comunistă.
Şi a intrat acolo într-o peşteră şi a rămas acolo. Şi iată cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: „Ce faci aici, Ilie?“ Iar Ilie a zis: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!“ A zis Domnul: „Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul“.
(III Regi XIX, 11-12)
Pasajul de mai sus are două interpretări patristice mai însemnate. Prima dintre ele se referă la relaţia lui Dumnezeu cu omenirea şi citeşte în aceste cuvinte o profeţie mesianică. Reprezentativ este comentariul Sfântului Irineu (Adversus Haereses, IV, XX, 10): „În acest fel, proorocul - indignat de fărădelegile poporului şi de uciderea proorocilor - a fost învăţat să acţioneze mai cu delicateţe; şi a fost arătată venirea Domnului ca om, care, urmând Legii date priun Moise, avea să fie blândă şi calmă, fără să zdrobească trestia frântă şi să stingă feştila fumegândă (Isaia XLII, 3). De asemeni, se arată şi popasul blând şi liniştit al Împărăţiei Sale. Căci, după vijelia ce despică munţii, după cutremur şi după foc, vine liniştita şi împăcata vreme a Împărăţiei Sale, în care Duhul lui Dumnezeu, în cea mai deplină blandeţe, va vivifica şi va creşte umanitatea.“ Întruparea lui Hristos arată un Dumnezeu al dragostei şi al blândeţii, diferit de acel Dumnezeu căreia omenirea i se închina cu teamă şi cu „tristă supunere“: „Aşadar, pe Dumnezeu (...) creatura nu putea să-L vadă, fiindcă era prinsă de o aspră sclavie, dovedind o tristă supunere faţă de nevăzuta majestate; o frică stăpânea toate, o teamă desfăcuse toate, o groază zguduise toate. În cer, măreţia divină aruncase la pământ pe îngeri; pe pământ, tunete şi fulgere făceau să tremure inimile muritorilor. Astfel, frica a dat afară din lume dragostea Celui ce stăpâneşte toate.“ - spune Petru Hrisologul în Omilia sa la Întrupare1. Hristos alungă vijelia, cutremurul şi focul, adică vălul fricii, care îi împiedica pe oameni să-L vadă şi să-L cunoască pe Dumnezeu. A doua interpretare e legată de relaţia dintre divinitate şi omul singur. Pentru Sf. Grigorie Palama, cutremurul şi focul sunt etape ale interiorizării Duhului Sfânt în rugăciune, premergătoare contopirii cu Dumnezeu. „Iar dacă i-ar întreba din nou cineva, de ce spuneţi că vă răsună rugăciunea tainic înlăuntru şi ce e aceea ce spuneţi că vă mişcă inima, vor aminti iarăşi de cutremurul lui Ilie, prin care s-a anunţat arătarea spirituală a lui Dumnezeu... Celui care ar adăuga să întrebe ce este căldura care provine din rugăciune, îi vor aminti de focul de care spune acelaşi Ilie că e semn al lui Dumnezeu până ce nu s-a arătat încă şi că acel foc trebuie să se schimbe într-un vânt subţire ca să primească în sine raza dumnezeiască şi astfel să poată arăta văzătorului pe cel nevăzut.“2. Textul evreiesc, cel grecesc şi cel latinesc ne oferă şi o mică surpriză de ordin poetic. Nu e vorba exact de adiere, ci de vocea sau sunetul unei adieri subţiri (φωνὴ αὔρας λεπτῆς), voce înceată, liniştită (קֹול דְּמָמָה דַקָּה) sau şuierul unei brize uşoare (sibilus aurae tenuis): ceea ce înseamnă o imagine sonoră.
Interpretează TRAFFIC STRINGS Persoanele: Vladislav Panush - nai, Gabriel Gheorghe - vioara I, Viorel Buştean - vioara II, Lucian Moraru - violă, Dan Joitoiu - violoncel, Săndel Smărăndescu - contrabas.
Imaginea de sub titlu: Sfântul Prooroc Ilie în deşert (frescă, Mănăstirea Morača, Muntenegru, sec. XIII).
1Petru Hrisologul, Omilii tematice, Traducere de Pr. Radu N. Vasile, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 68.
2Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, cu patru tratate traduse, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 194.
cronică incompetentă la filmul Boogie (Radu Muntean, 2008) Nota: 4 (patru)
Am făcut cunoştinţă cu capodopera Boogie atunci când i-a făcut Krossfire cronica. Citind-o, mi-am dat seama cam la ce nivel e filmul şi nu m-am înşelat. Într-un fel, Boogie e un film corect. Adică: autorul stoarce realitatea românească de secreţiile ei de prostie şi de neamprostie şi face din aceste secreţii un borş greţos. E, din acest punct de vedere, la fel ca 4, 3, 2. Doar că 4, 3, 2 te convinge că românii erau nişte nerozi şi nişte nemernici înainte de revoluţie, iar Boogie că nerozi şi nemernici sunt încă. Ăia erau votanţii lui Ceauşescu, ăştia sunt ai lui Băsescu. Ar mai fi totuşi o diferenţă. Mungiu avea un binemeritat dispreţ faţă de tembelismul comunist, în timp ce Muntean simpatizează realmente cu maneliştii lui. Aşa cum şi Ceauşescu era ales cu sila, iar Băsescu e ales cu mila. N-are rost să povestesc subiectul, îl găsiţi şi la Krossfire şi îl găsiţi, în linii mari, oriunde şi oricând. E vorba de aventură de o noapte a unui bărbat căsătorit; dar, repet, nu e important subiectul. Filmul n-are nici vreun mesaj etic. Despre scenariu, pot să vă spun că a luat un premiu la East Hampton, USA, şi că trei inşi şi-au bătut capetele să-l scrie. Cu toate astea, replicile nu ies în evidenţă prin nimic. Prima jumătate a filmului poate fi înregistrată în orice cârciumă, cu orice protagonişti. Sunt tipologii banale şi discuţii banale. Krossfire a reţinut o glumă din acea primă jumătate. Eu n-am reţinut nici una. Pe scurt, e un film cu nimeni, despre nimic. Am stat şi m-am întrebat: oamenii ăştia, Mungiu, Muntean, au terminat o facultate în care au mâncat dimineaţa Bergman, la amiază Tarkovski şi seara Kurosawa. Nu le e ruşine să vină cu asemenea mizerii? Juriile internaţionale cum de pun botul la asemenea escrocherii? Şi, agitându-mi-se gândurile-n creier ca profesorul Balthazar în laborator, am găsit un posibil răspuns. Tinerii cineaşti români au găsit o reţetă proprie şi nu e de mirare că i-au dat gata cu ea pe criticii de specialitate. Ei nu sunt minimalişti. Minimalismul l-a luat Tsai Ming-Liang şi s-a dus cu el pe o altă planetă. Ei sunt neminimalişti, adică mininemalişti sau minimanelişti. Asta presupune, aţi ghicit, să converteşti în limbajul peliculei spiritul şi litera manelei. Niciodată nu mi-aş fi imaginat că există, bunăoară, un echivalent cinematografic a ceea ce transmite olfactiv o pereche de ciorapi murdari. Ei bine, Boogie este un asemenea echivalent. Văzându-l, ai aceeaşi senzaţie că ţi-e greaţă şi trebuie să te duci la budă sau că te sufoci şi trebuie să deschizi geamul. Îmi pare rău că scriu aceste rânduri, nu numai pentru că ştiu că AprozarNet are o altă opinie, ci şi pentru că Dragoş Bucur îmi e simpatic. Impresia mea e că Dragoş Bucur e un tip agreabil în viaţa de toate zilele şi că în compania lui copilaşul din film s-a distrat de minune; dar am mari îndoieli în privinţa posibilităţilor sale artistice. E adevărat, asemenea roluri nu te pot pune în valoare; însă tare mi-e teamă că Dragoş Bucur nu e totuşi actor şi că într-o partitură cu adevărat serioasă ar eşua. Nu mi-l imaginez într-o piesă de teatru. Sau dacă mi-l imaginez, acea piesă ar fi o catastrofă. Anamaria Marinca, fiind constrânsă de rolul primit, are o apariţie mai discretă şi îmi place mai mult decât în 4, 3, 2... E şi mai umană decât în filmul lui Mungiu. Poate că, dacă Radu Muntean n-ar fi fost aşa de macho şi ar fi insistat mai mult pe drama ei, filmul ar fi crescut.
Dintre toţi preşedinţii pe care i-a avut România, cel mai român dintre toţi - o spun cu oarecare tristeţe - a fost Ceauşescu. Needucat, nedus la biserică, nătâng, venit de pe gârlă în toate domeniile, ţărănoi la caracter, în sensul ceapist al cuvântului, patriot de peluza a doua, când est, când vest, după cum bate vântul, umanist de cârciumă, cu un simţ al umorului destul de vag - pe scurt, un caracter pe care-l extragi aproape la întâmplare din orice bodegă mioritică. Faptul că el a fost primul preşedinte din istoria românilor oferă o enormă legitimitate sistemului republican, cu care Ceauşescu aproape că se identifică. Am putea să spunem chiar că el este arhetipul preşedintelui român, modelul totemic care stă la baza instituţiei prezidenţiale în România. Între preşedinte (recte Ceauşescu) şi popor există o legătură intimă şi indisolubilă. Astea nu sunt lozinci. Dacă ai să-i întrebi pe alegătorii român ce fel de preşedinte îşi doresc, ai să ajungi, făcând o medie a răspunsurilor, la profilul moral al geniului Carpaţilor, pe care l-am descris în paragraful anterior. Popularitatea la români e dată de gradul de indicatorii... indicaţi deja; să-i mai spun o dată? needucat, venit de pe gârlă, ţărănoi... Comportamentul lui Băsescu din ultima vreme arată clar că el a înţeles, ştie că demnitatea lui de preşedinte român ţine de raportarea lui la Preşedintele arhetipic. Iar pentru asta e nevoie de un fel de regressus ad Ceauşescum, în parte premeditat, în parte instinctiv, n-are sens să discutăm acuma cum se produce, un fel de recurs la modelul ceauşist, care să te crediteze ca preşedinte în faţa românilor.
Trifuncţionala ceauşistă Iată un amănunt aparent neînsemnat. Când eram copil, mă minunam de duméziliana trifuncţionalitate a lui Ceauşescu, menţionată sub portretele lui:
Tov. NICOLAE CEAUŞESCU Secretar general al Partidului Comunist Român Preşedintele Republicii Socialiste România Comandant suprem al Forţelor Armate
Ceea ce mă nedumerea era de ce se spune întâi că e secretar şi după aceea că e preşedinte; secretari erau şi la şcoală, dar preşedinţi nu mai erau nicăieri. Aveam să înţeleg mai târziu că, în acea ţară şi se pare că şi în asta de acum, a fi ceva la partid, prim-vice-prim-măturător al partidului, de exemplu, era, este mai important decât a fi şef peste un popor. A treia funcţie iarăşi mă nedumerea că nu reuşeam să mi-l imaginez pe Ceauşescu cu mitraliera în mână. Dar, erau cuvinte care indicau puterea efectivă, o posesie la nivel fizic, nu doar putere şi posesie simbolică. Acea matrice prezidenţială n-a dispărut, ci datele au fost aduse la zi; astfel:
Dl. TRAIAN BĂSESCU Secretar general al Partidului Democrat-Liberal Preşedintele Republicii Capitaliste România Preşedinte al CSAT
La fel ca la Ceauşescu, primează Partidul şi nu ţara. Funcţia de preşedinte e ouată, potenţată şi - dacă-mi permiteţi un cuvânt repetat prosteşte astăzi - girată de Partid. În privinţa CSAT, acolo sunt toţi cei presupuşi a avea putere de decizie pe chestiuni importante, de posesie efectivă (interesant e că, în acest moment, cei 13 membri sunt oameni de paie şi al căror cuvânt e egal cu zero).
La nivel de discurs Băsescu vorbeşte ca un bolşevic tipic. Tună şi fulgeră împotriva celor bogaţi, cu o aversiune pe care numai Lenin a avut-o în vremurile de glorie. Mogulii, oligarhii, petroliberalii, băncile, aceştia reprezintă de fapt răul de pe lume. Băsescu n-a înţeles mare lucru din capitalism şi nu-l interesează pe el economia de piaţă. Ieşirea lui cu privire la învăţământul românesc, care produce filozofi tâmpiţi în loc de tinichigii deştepţi, face parte din acelaşi registru. Nu discut cauzele; poate sunt reflexe ale educaţiei pe care cu toţii am primit-o în vechea orânduire; dar cauzele nu sunt relevante aici. Există patru nuanţe ceauşiste ale discursului de stânga şi toate patru se regăsesc la Băsescu. Prima este coordonata naţionalist-xenofobă. De la episodul prea ne-am ascuns în spatele lui Vadim până la ţigancă împuţită sau armean incompetent, regăsim această coordonată în ieşirile actualului preşedinte. A doua nuanţă este policalificarea şefului statului, care dă indicaţii preţioase truditorilor de pe şantierele patriei, intelectualilor, agricultorilor etc. A treia nuanţă este poziţia crucială a şefului statului în politica internaţională. Ceauşescu a reuşit să-şi formeze mitul unui diplomat cu abilităţi neobişnuite, care-i împăca pe evrei cu palestinienii şi pe ruşi cu americanii. Deşi departe de adevăr, acest mit e crezut şi propovăduit şi astăzi de unii dintre apropiaţii lui Ceauşescu, majoritatea peremişti. Cu axa Bucureşti - Londra - Washington, Băsescu a vrut să-şi creeze şi el o imagine de lider care contează cu adevărat în lume. Încă lucrează la o asemenea imagine. În sfârşit, a patra nuanţă este dimensiunea mesianică a şefului statului, supus pe nedrept unei victimizări. Acest lucru cere o îndreptare şi pentru aceasta sunt necesare nominalizarea publică a celor vinovaţi (în cazul lui Ceauşescu, agenturile străine, în cazul Băsescu, mogulii şi oligarhii) şi o eshatologie (societatea socialistă multilateral-dezvoltată a lui Ceauşescu s-a transformat, la Băsescu, într-un să trăiţi bine la fel de limpede programat în timp). Nu pot să trec cu vederea unele mici distorsiuni în vorbirea lui Băsescu, care contează pentru imaginea lui de Ceauşescu reîncărcat. Îmi imaginez un proces al lui Băsescu în care avocatul să-i zică (cu acel l rusesc al lui Băsescu): „nu vrei să răspunzi la întrebărle noastre, întrebărle, cum le ziceai dumneata.“ (Aluzie la o remarcă similară privind muncipiile lui Ceauşescu; asta pentru cei care nu cunosc procesul acestuia.)
Oamenii preşedintelui Ceauşescu s-a înconjurat de trei categorii de oameni. Prima era familia, în special Elena. Ceilalţi erau aranjaţi şi ei - Nicu era prim-secretar la Sibiu, Valentin avea echipa de fotbal Steaua, Zoia era şi ea nuş'ce şefă la un institut de matematică. Dar Elena avea o putere imensă. A doua categorie erau tâmpiţii. Cei din CC al PCR, miniştrii, oamenii de bază ai lui Ceauşescu erau tâmpiţi ca şi el. Bobu, Teleagă, Postelnicu, cu ei juca cercuri şi tot cu ei guverna ţara. În fine, a treia categorie o formau cei care-i dădeau lui Ceauşescu o atenţie deosebită, dar pe care Ceauşescu îi înlătura dacă mişcau în front: erau pupincuriştii de serviciu, Păuneştii şi Vadimii, cărora le datorăm acea greţoasă revărsare de osanale pe care tot românul era chemat să o aducă unui cizmar idiot. Aceste trei categorii pot fi desluşite uşor în cazul Băsescu. Cu EBA, nimeni zdravăn la cap nu se mai îndoieşte de traficul de influenţă pe care-l face Băsescu în favoarea propriei familii. Pe post de Elena Ceauşescu e însă o Elenă softcore, potrivită pentru democraţie, Elena Udrea. În privinţa tâmpiţilor: Emil Boc e de fapt Emil Bobul băsesc; şi nu uitaţi că Teleagă e socrul lui Popoviciu, oligarhul bun al lui Băsescu. Cât despre Păuneşti şi Vadimi, rolul lor e jucat azi de Patapievici şi Liiceanu, al căror derapaj moral mi se pare îngrijorător.
O ultimă precizare Nu vreau să afirm că există o asemănare congenitală între Ceauşescu şi Băsescu. E vorba de cu totul altceva: că Băsescu, simţind că a fi Ceauşescu înseamnă cu adevărat a fi puternic în România, vrea să fie Ceauşescu, în sens noicaesc: Băsescu devine întru Ceauşescu. Bătălia pentru fotoliul prezidenţial, din 2004, l-a costat un efort enorm, întrucât avea de înfruntat un contracandidat cu un coeficient de ceauşism mult mai mare decât el. Băsescu a recuperat şi a câştigat; partea proastă pentru noi ca popor şi bună pentru el şi udrele lui e că n-a fost doar o strategie de campanie. Băsescu nu s-a oprit şi a punctat înainte, iar ceauşizarea lui e un proces în plină desfăşurare. Ţineţi minte ce vă spun: trifuncţionala, discursul şi oamenii, toate pe model ceauşist, vor alimenta campania lui Băsescu din 2009. Oamenii îl vor recunoaşte în el pe preşedintele arhetipic, pe Ceauşescul lor drag, şi îl vor vota ca imbecilii la toamnă.
⚑ Nebunii arată un interes constant pentru logică! La fel şi francezii. (Henry Miller) ⚐ În anumite indecenţe publice, diferenţa dintre un câine şi un francez nu e perceptibilă. (Mark Twain) ⚑ Franţa nu are nici iarnă, nici vară, nici morală - în afară de aceste neajunsuri, e o ţară frumoasă. (Mark Twain)
Oh Voltaire! Oh Humanität! Oh Blödsinn! ⚑ Franceza e limba care traduce rahatul în romanţă. (Stephen King) ⚐ O Voltaire! O, umanitate! O, prostie! E ceva şi cu adevărul ăsta, cu căutarea adevărului; iar dacă omul o ia cumva prea omeneşte - il ne cherche le vrai que pour faire le bien - pariez că nu găseşte nimic! (Friedrich Nietzsche) ⚑ Datorită profundei lor mediocrităţi, englezii au mai provocat o dată o depresiune generală a spiritului european: ceea ce se cunoaşte sub numele de „ideile moderne“ sau „ideile franceze“... Francezii nu au fost decât maimuţele şi actorii acestor idei, soldaţii lor cei mai buni, din păcate, însă, şi cele dintâi şi cele mai condamnabile victime ale lor. (Friedrich Nietzsche)
Wenn andere Teile der Welt die Affen haben, haben die Europäer die Franzosen ⚑ Aşa cum în alte părţi ale lumii sunt maimuţe, europenii îi au pe francezi. (Arthur Schopenhauer) ⚐ Franţa are oroare de poezie, de poezia adevărată; nu-i plac decât canaliile (saligauds), precum Béranger şi Musset. (Charles Baudelaire) ⚑ Francezii, un popor distrus de alcool, de sifilis şi de jurnalişti. (Benito Mussolini)
salut cam cu întârziere un articol foarte interesant al lui Ştefan despre... Ştefan şi, neavând un răspuns la întrebările lui, adaug totuşi, şi eu, o mică reflecţie despre îndrăgitul nostru voievod. primul lucru care îmi vine în cap ori de câte ori mă gândesc la Ştefan cel Mare este o istorisire a cronicarului polonez Jan Długosz (despre care se ştie că îl admira enorm pe domnitorul moldovean). zice deci Długosz în Historia Polonica despre bătălia de la Lipnic (Lipinţi):
Ceilalţi tătari, îndreptându-se către Moldova, fură alungaţi de moldoveni, care erau ajutaţi şi de dificultatea terenului. La a treia bătălie, câştigând, tătarii au omorât mulţi oameni. Totuşi, l-au pierdut pe fiul hanului Manyak, luat ostatec de către moldoveni. Manyak s-a gândit, trecând un timp, că ar putea mai uşor să-şi răscumpere fiul. Trimiţând 100 de soli la Ştefan, voievodul Moldovei, l-a anunţat cu mare îndrăzneală că, dacă el [Ştefan] nu va reda libertatea fiului său, sau dacă-i va face vreun rău, va trebui să-i dea o pedeapsă cruntă. Dar Ştefan, om cu suflet prietenos, a fost înfuriat de acest mesaj, care pe alţii i-ar fi înfricoşat, şi fără a ţine seama de ameninţările lui Manyak l-a tăiat pe fiu în patru bucăţi înaintea solilor şi i-a tras în ţeapă pe toţi solii, în afară de unul pe care, după ce i-a tăiat nasul, l-a trimis înapoi pentru a-l înştiinţa pe Manyak despre cele întâmplate.
o asemenea povestire horror (puteam să citez în loc Stejarul din Borzeşti) nu e demnă de Minei, după cum multe din faptele vitejeşti ale lui Ştefan par să nu aibă legătură cu sfinţenia cu care Biserica l-a socotit a fi învestit. supranumele de atlet al creştinătăţii (formula făcea parte dintr-o retorică obişnuită la acea vreme; Skanderbeg, eroul naţional albanez, a avut un supranume similar) pare să fie legat mai curând de opoziţia armată faţă de islam decât de o opoziţie spirituală. şi totuşi, importanţa lui Ştefan cel Mare în istoria Bisericii Române este capitală şi iată de ce. citez dintr-o intervenţie a lui Tudor Arghezi relativă la disputele interbelice pro şi contra ortodoxism (Ancheta revistei Calende, Nr. 2/1928):
Nu-mi vine să cred că ortodoxia poate să fie steaua de navigaţie a culturii româneşti cu începere din anul 1928, din pricină că până la această dată, destul de recentă, ea nu s-a putut lipi, în mai multe veacuri, de mintea poporului românesc... Nici un basm şi nici un cântec n-a făcut aluzie la o sensibilitate ortodoxă. Săteanul îşi părăseşte ortodoxia îndată ce un protestant vine să stea de vorbă cu el, iar clerul s-a remarcat încă mai de mai mult că lichidează forma ortodoxă, în favoarea unui gen de viaţă, de port şi de anti-fervenţe laic. Detaliu în aparenţă insignifiant, Mitropolitul Primat de după război a tuns radical pe preoţi şi pe călugări, le-a permis să se radă între urechi şi beregată, să fumeze pe stradă, să ia parte la spectacole şi să petreacă sau să fie solemni şi gravi în costume de simpli cetăţeni. Dacă examinăm doleanţele preoţilor, exprimate în massă, la congresele lor, aflăm câte zile mai are de trăit o aparentă ortodoxie. De bună seamă îmi ziceam şi eu, odată, ca un prost: Biserica ortodoxă e grecească şi Românii nu i-au dat sufleteşte nimic de-al lor, neputând primi de la dânsa nimic. Vă rog să remarcaţi, clerul nu ia câtuşi de puţină parte la „punctul cardinal” [discuţiile vremii despre ortodoxie], comportându-se ca un cofetar îngreţoşat de caidafurile pe care le prepară mâinile lui. Ortodoxismul, ca justificare filosofică a Bisericii greceşti din România, aparţine câtorva civili, care nu se pot plânge că le-a mers prea rău, de când au introdus anafura la aperitiv. Unui civil întâi şi apoi unui rând întreg de civili, mai nou, care imitează pilda, cu mai puţină slavă şi cu abilităţi de stângăcie.
deşi textul are format de ghiveci (mai mult sau mai puţin călugăresc), iar detaliul cu tunsul nu e numai în aparenţă, ci în esenţă nesemnificativ, trebuie să recunoaştem că Arghezi a pus degetul pe rană. care e, totuşi, culoarea locală a ortodoxiei româneşti? creştinismul cosmic, pe care Eliade îl atribuia poporului român şi care, în bună parte, e un soi de upgrade la păgânism? la care biserică slujesc ca preoţi munţii mari din Mioriţa? există vreun Dostoievski mai mititel în vreun cotlon al istoriei literaturii române? care e contribuţia poporului român la muzica eclezială? ş.a.m.d.: sunt nişte întrebări pur retorice. un posibil contraargument la demonstraţia lui Arghezi îl constituie persoana lui Ştefan cel Mare, dar şi persoana fiului său Petru Rareş, cel care a pictat în cer constelat de sfinţi zidurile exterioare ale mănăstirilor bucovinene şi pe care nu înţeleg de ce Biserica ezită să-l canonizeze. când ne gândim la ortodoxia românească, prima imagine care ne răsare în minte e cea a ctitoriilor lor. cei doi Muşatini au retălmăcit ortodoxia pentru uzul localnicilor şi au rebrănduit-o, ca să zicem aşa. paralelele cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu Sfinţii Chiril şi Metodie se impun oarecum de la sine. Biserica a căpătat o altă anvergură odată cu Constantin cel Mare, iar Sfinţii Chiril şi Metodie nu doar că i-au încreştinat pe slavi, dar au făcut-o în limba lor, şi în duh şi în literă. de aceea, li se spune celor trei: întocmai cu Apostolii, cognomen pe care, într-un anumit sens, l-ar merita şi Ştefan cel Mare şi Petru Rareş.
Obama + Putin = perestroika Vizita lui Obama la Moscova îmi stârneşte bănuieli dintre cele mai sumbre. Când aud de contacte între preşedinţi ruşi şi americani mă gândesc la Yalta şi la împărţirea caşcavalului planetar. Un singur tandem face excepţie, Reagan - Gorbaciov, cuplul ce a killărit comunismul. Interesant e că s-a făcut comparaţia între Obama şi Gorbaciov, şi pe bună dreptate. Putin şi Obama sunt un fel de negative ale celor doi. Putin joacă însă rol de Reagan, iar Obama rol de Gorbaciov. Ceea ce e sinistru. Am să revin într-o zi şi am să spun de ce. Până atunci, recomand puhoaielor de vizitatori ai blogului discursul lui Obama la Moscova, numai pe blogul lui dadatroll. L-am lecturat de zece ori cu aceeaşi înfiorare şi cu aceeaşi indignare şi cred că e cel mai bun comentariu care se poate face grandiosului eveniment. Citez:
Rusia a trecut prin istorie ca un elefant imens care iti darama casa si apoi face caca pe masa. Si apoi te pune sal mananci. Si apoi iti ia masa si o duce cu el. Si iti fura totul. Resurse, industrie, aur, ceas, ceai si tu acolo. Ceva extraordinar de frumos! Si le violeaza pe femei. Castai soarta tarilor marete ca Rusia care nau nimic sasi reproseze si nici noi Barack Obama nu avem.
Scânteile crizei La Tiberiu Lovin apar zi de zi ştiri despre reducerile de salarii şi de personal de la realitatea. Ziarul Cotidianul, de exemplu, o să apară în opt pagini, după care o să se mute pe net. Să fie trustul Realitatea-Caţavencu un FNI al mass-mediei? Nu vreau să cobesc, dar... Probabil că aşa-zisa criză care e de fapt întoarcerea noastră la mizerie cu Băsescu pe post de Ceauşescu o să afecteze cumva şi media. Rând pe rând văd închizându-se prima, NaţionalTv (astea ar fi normal să cadă întâi), ProTv. Liiceanu, Patapievici, Toader Paleologu ar trebui solicitaţi de pe-acuma pentru nişte eseuri şi ode omagiale conducătorului iubit, ca să aibă televiziunea română b1tv cu ce să umple cele două ore de emisie. Iar Rebengiuc să-şi cumpere hârtie igienică, pentru că nu se ştie niciodată ce vremuri or să vină (după).
Steaua, egală cu zero Am văzut repriza a doua din Steaua - Gençlerbirliği, amical, 0-0. Mă întreb dacă Steaua e mai bună sau mai proastă decât sezonul trecut. Au plecat Ogăraru, care măcar bătea auturile, şi Tiago, care era închizător şi nu era rău. Au venit un polonez, nu mă puneţi acuma să-i scriu numele, şi un bulgar, pe nume Bibişkov, a cărui ceafă groasă va face pereche în atac cu nasul subţire al lui Kapetanos. Cu bibicu ăsta bulgăresc nici nu mă mir că ai noştri n-au fost în stare să înfrunte Aliotmanul de catifea numit Gençlerbirliği. În ce-i priveşte pe tinerii noi pe care i-a băgat Bergodi, vâzându-i cum aleargă în pas vioi de babă, m-am simţit şi eu un pic mai moşneag ca de obicei. Ooof... Ce mi-e dor de Lovin. Lovin Florin.
Jumătate de cronică incompetentă la filmul Teorema (Pier Paolo Pasolini, 1968). Nota: 8 (opt)
Nu mi s-a părut niciodată că Teorema se numără printre capodoperele lui Pasolini; totuşi, n-aş fi putut argumenta de ce. Credeam că e vorba doar de alergia mea la discursul stângist, care mi-a sunat mereu fals, ţipător, cacofonic şi pe care, în cel mai bun caz, l-am socotit drept fandoseală; aşa că, din raţiuni estetice, a trebui să trec cu vederea, fiind vorba de Pasolini, prostioarele ideologice şi să mă gândesc că e un film pe care nu l-am înţeles. Citind romanul omonim, scris de regizor însuşi, am realizat unde e buba. Subiectul e în felul următor: avem de-a face cu „o familie mic-burgheză, în sens ideologic, nu economic. Este, de fapt, cazul unor persoane foarte bogate, care locuiesc la Milano“. Fiind nişte burghezi în care n-a băgat spaima cine trebuia, sunt cu toţii nişte monştri. În această familie apare un oaspete neaşteptat: „s-ar spune că e un străin, nu doar pentru statura sa înaltă şi culoarea albastră a ochilor, cât pentru faptul că e atât de lipsit de mediocritate, de comun şi de vulgaritate, încât nici măcar nu te-ai putea gândi că ar fi un bărbat ce aparţine unei familii mic-burgheze italiene. Şi, pe de altă parte, nici nu s-ar putea spune că ar avea senzualitatea şi graţia unui băiat din popor“. Oaspetele îi seduce şi (hai să n-o mai dăm cotită) se culcă pe rând cu toţi membrii familiei: mai întâi cu slujnica, apoi cu băiatul, cu mama băiatului, cu fata şi cu tatăl ei. Apoi pleacă. Toţi cei cinci (astea sunt corolarele teoremei) sunt scoşi de pe direcţie de această vizită-plecare, de această, kierkegaardian vorbind, ocazie. Slujnica are accese mistice şi capătă chiar puteri paranormale, băiatul începe să picteze tot felul de ciudăţenii, mama se culcă cu puştani, sora devine catatonică, tatăl îşi donează muncitorilor fabrica şi se dezbracă într-o gară. La sfârşit îl vedem mergând gol prin deşert, ca un Francisc de Assisi în mizerie. Kaneţ filma. Şi cartea, şi filmul sunt neîmplinite din pricină că nu sunt împreună. Dincolo de suferinţele provocate de stupida ideologie care împarte lumea în proletari buni şi burghezi (sau, cum se spune azi: moguli, oligarhi, petroliberali etc.) ticăloşi, cartea suferă că nu e film; aşa se explică puzderia de propoziţii descriptive: „apare Emilia şi îi deschide uşa; poştaşul îi dă corespondenţa de dimineaţă, ea o primeşte“ etc. S-ar putea ca romanul să fi fost în bună parte doar un copy-paste al scenariului, pe care Pasolini l-a pigmentat apoi cu câteva poeme, care nu sunt rele şi au un ton profetic aşa, dar pe care le viciază proletcultismele ieftine gen: „învăţăcei ai lui Fidel Castro ce mănâncă alandala în Monza“ sau „soseşte Hitler, iar Burghezia e fericită“. Filmul suferă la rândul lui că nu e carte şi că nu reuşeşte să te convingă de demonstraţia teoremei din carte şi de corolarele ei. Trei sunt motivele eşecului. Primul ar fi acela că, Pasolini fiind un artist, ştie foarte bine că adevărul nu e în sex, ci în artă. Iar imaginea şi caracterele din film spun alte lucruri decât năzbâtiile lui Marx. Stupiditatea lui Marx care reducea lumea la una, maxim două dimensiuni, şi care socotea că roşul e alb, iar celelalte culori sunt negru, are probleme existenţiale grave atunci când se întâlneşte cu pistruii lui Andrès José Cruz Soublette (interpretul lui Pietro), care, culmea obrăzniciei, nu sunt nici albi, nici negri, după cum nici burghezi, nici proletari nu vor să fie; asta ca să nu mai vorbim de lacrimile de creion dermatograf de pe obrajii Silvanei Mangano, una din marile dive autentice ale cinemaului, sau de ceilalţi actori, sau de figuranţii mai vârstnici şi mai tinerei. Al doilea motiv al eşecului e Terence Stamp, interpretul Oaspetelui, cel ce ar trebui să fie personajul-cheie al întregului film. Nu pricep de ce Pasolini a apelat la serviciile acestui actor, zero ca senzualitate, zero ca expresivitate. Pierre Clémenti şi Jean-Pierre Léaud, pe care Pasolini i-a convocat, la un an după Teorema, pentru Il Porcile, ar fi putut face oricând un Oaspete mai seducător, mai misterios şi mai versatil. În fine, al treilea motiv e soundtrack-ul. Tot respectul pentru Requiem-ul lui Mozart, dar nu mi se pare că are prea mare legătură cu tot ce se petrece în film. În plus, acordurile Requiem-ului au o picturalitate a lor, după cum şi cadrul pasolinian are o anumită sonoritate. E greu pentru spectator să le perceapă concomitent pe amândouă.
PS. Momentan, filmul se găseşte integral pe youtube: Playlist Teorema. Citatele sunt din cartea apărută în 2007 la Polirom, traducere Alexandra-Maria Cheşcu.
zi de zi apare la televizor, în boxa acuzaţilor, o doamnă pe nume Monica (era să scriu Elena; de ce oare?), iar analiştii abonaţi la tocşouri trăncănesc fără contenire despre ea şi despre faptele incriminatorii pe care le-a săvârşit: ba că a închiriat o scenă, ba că n-a închiriat-o ea, ba că a făcut, ba că a dres, ba că a aruncat pe fereastră două sute de mii de euro, ba că trebuie să-şi dea demisia, ba că nu că ea nu o să şi-o dea, ba că partidul o susţine, ba că n-ar susţine-o şi tot aşa. evident că lumea s-a plictisit de această Elodie guvernamentală şi, drept urmare, o s-o voteze pe ea şi pe partidul pe care-l reprezintă şi pe mama partidului şi mai ales pe tatăl partidului până o să crăpe. nu ştiu cât de vinovată sau nevinovată e doamna Ridzi. la urma urmei, ce s-a întâmplat? băieţii (şi fetele) care au pus-o acolo la minister i-au adus la semnat nişte facturi, nişte hârtii fără importanţă, iar ea, neavând noţiunea banului, le-a semnat. că s-a nimerit să nu fie vorba despre banii ei sau ai soţului ei, ci despre banii cetăţenilor români, care sunt săraci - asta e altă discuţie. o fi. revoltător nu mi se pare nici că partidul ei o susţine. e normal ca găştile de borfaşi din PD-L să aibă ca interfaţă către electorat o iresponsabilă faţă de bani şi acte ca doamna Ridzi. ceea ce mă deranjează însă pe mine e faptul că doamna Ridzi este singură. de parcă nici soţ n-ar avea. de parcă ea ar fi centrat, ar fi dat şi cu capul şi ar trebui acum să şi pareze tentativa de gol (în bugetul naţional) prin reflexe de felină ageră. e doamna Ridzi singura vinovată? iar ziaristul Bogdan Chirieac, care o anchetează, cu ce e mai breaz?... sprijinul de care se bucură - momentan - doamna Ridzi s-ar putea însă transfera asupra magistraţilor, dacă aceştia ar renunţa la proteste şi s-ar pune pe treabă. gândiţi-vă la următorul scenariu: magistraţii, în loc să facă grevă ca proştii şi în loc să se certe cu Predoiu la televizor, o bagă la mititica pe Monica, laolaltă cu toată caracuda din spatele ei şi cu un bonus de Nemirschi şi alţi câţiva puşcăriabili de la vârful fiecăruia din cele două feseneuri. sutele de mii de euro, pe care Predoiu se vaită, în numele guvernului, că nu le are, s-ar ivi din neant printr-un hocus-Bocus aiuritor şi ar intra, a doua zi după, în buzunarele magistraţilor.
←Vertumnus şi Pomona (detaliu, frescă, Jacopo Pontormo, c. 1520).
A de la Ardei Umplut, B de la Badea, C de la Cristoiu Mircea Badea şi Ion Cristoiu s-au certat. disputa a plecat de la nişte emisiuni în care cel autoporeclit Un-român-rupt-în-fund s-a umilit în faţa Elenelor prezidenţiale. cum Mircea Badea l-a luat la mişto în urma unor asemenea „demersuri jurnalistice“ penibile, Cristoiu a contraatacat:
PS. Am auzit că duminică seară, Mircea Badea m-a înjurat pentru interviul luat Elenei Udrea. Mă miră. Când am ieşit din studio, Mircea Badea nu asculta, ca de obicei, la telefon indicaţiile pe cine să înjure şi pe cine nu. Şedea pe canapea şi-şi mirosea subţiorile, convins că, de când trăncăneşte de unul singur la televizor, subţiorile lui nu put ca la toţi oamenii, ci miros a Sfântul Mir. Mai mult ca sigur a fost sunat după ce am plecat eu!
sigur, ca exerciţiu de stil, Cristoiu a scos şi el ce-a putut, aţi ghicit, fraza cu „subţiorile“. îmi ridică însă întrebări reacţia lui Mircea Badea, care a zis la el pe blog că afirmaţia e „oribilă şi golănească“. ce l-a enervat pe Badea? varianta 1: gândul că un bărbat care îşi miroase „subţiorile“ e un ţărănoi? deci e şi ăsta un gest interzis în societate (societatea-foştilor-rupţi-în-fund-care-s-au-cusut-între-timp-cu-aţă-albă)? sau 2: posibilitatea să nu existe sudoripare cu parfum plăcut, sudoripare erogene, fatale? că adolescentul din fresca lui Pontormo nu pare deranjat de emanaţiile „subţiorilor“, ba din contră. în fine, 3: s-ar putea ca Mircea Badea să fi fost deranjat de faptul că nările lui Ion Cristoiu i-au sorbit „subţiorile“ prea îndeaproape. ceea ce e cam greţos, într-adevăr.
[puncte-puncte: aici vin alte litere şi alte nedumeriri]
X de la Xoopit şi Y de la Yahoo a apărut o chestie numită xoopit, care mi s-a băgat aproape pe gât de către yahoo şi care se pretinde un fel de aplicaţie menită să îţi caute ataşamentele. mi-a creat un folder în mail care conţine toate pozele pe care le-am primit şi cele pe care le-am trimis. odată cu albumul xoopit îţi apar şi nişte linkuri care te trimit la flickr şi la photobucket, ca să iei poze de acolo şi să le dai mai departe pe mail la diverşi indivizi. drăguţ din partea lor, mi-am zis, dar mi-am schimbat opinia când am dat gugăleală la împricinatul xoopit. iată ce-am găsit: xoopit nu e numai pentru yahoo, ci şi pentru gmail, iar mozilla firefox îţi oferă un add-on care să-ţi bage xoopitu-n gmail. nu sună ciudat? e ca şi cum l-ai vedea pe Radu Moraru şi pe realitatea, şi pe antena 1, în acelaşi timp. unde mai pui că la adresa xoopit.com trebuie să-ţi dai parola de gmail. mie personal mi se pare dubioasă o asemenea năzbâtie şi nu numai mie. Sounds like an idea from one of those spy agencies or government contractors.
Z de la Zulawski am descoperit un interviu foarte interesant al regizorului polonez (trebuie să fi văzut măcar Possession, cu Isabelle Adjani). el zice: nu e de mirare că Mungiu a luat Palme d'Or-ul, Cannes-ul e bun pentru industria cinematografică, nu şi pentru gândire. şi continuă, dureros pentru fanii lui Mungiu:
De-asta m-a şi deranjat „4, 3, 2“: e neplăcut, nu vreau să văd aşa ceva cum nu vreau să mănînc mîncare proastă sau să vorbesc cu proşti. Nu pot vedea diferenţa dintre cel mai prost film hollywoodian şi filmele astea, „de artă“. Viaţa e prea scurtă pentru aşa ceva.
deci, pane Andrzeju, n-am înţeles, 4-3-2 e un film cu proşti?
Dans la festivalul Bon (Kunisada I Utagawa, sec. XVIII).
Una dintre cele mai nostime lepşe pe care le-am primit vine de la AprozarNet:
1. Vezi cine-i la mijlocu` blogrolului tau. 2. Spune cine este, si mai mult…ce rol i-ai da intr-un film, dac-ar fi dupa tine. In ce fel de film vrei tu. :) (genul de film spus, sau numele filmelor daca sunt deja existente) 3. Trimite leapsa asta celui(celor) din mijloc, cat si inca altor doi oameni de deasupra lui si la alti doi de dedesubt, din blogroll. Daca nu este clar unul singur la mijlocu blogrolului, inseamna ca sunt doi; Asa ca daca ai(iti vin) doua “roluri” sa le dai, spune-i pe amandoi iar daca nu…alege doar unul, care vrei din ei si da-i un rol. :) Leapsa poate sa fie preluata desigur, de oricine mai vrea.
Partea care mă încurcă este punctul 1. Am blogroll-ul în mai multe secţiuni şi fiecare, după cum postează, poate să ajungă la cap, la coadă sau la mijloc. Ca în vorba aia a maică-mii: „mă duc până la capătul centrului“. Aşa că ar trebui să dau câte un rol la fiecare. Pe AprozarNet însuşi l-aş distribui în aproape orice rol pozitiv, de la Prinţul Mâşkin la Dorian Gray (eu chiar cred că Dorian Gray e un personaj pozitiv). Poate că împreună cu Link, cu George şi cu încă vreo doi am face o echipă bună dacă s-ar pune problema unui remake la serialul That '70s Show. Sau o Fefeleaga în varianta kabuki! Nu pot însă să uit că pe Luci l-am poreclit Aladin. Pe Faringomeron l-aş pune Don Quixote, că tot e el mare scriitor de poveşti cu cavaleri. Spera trebuie să-şi aleagă singură rolul, dată fiind experienţa regizorală. Cu siguranţă însă, trebuie să fie un rol comic şi să nu intre prea adânc în el. Pe Filonous l-aş face Vlad Ţepeş în filmul Cum de vii tu Ţepeş Doamne?, film în care i-am vedea în sfârşit pe acei smintiţi şi mişei care ne conduc vărsând sânge pentru binele patriei. La final, ar veni Ştefan (în rolul lui Ştefan cel Mare) să-l felicite pe verişor pentru acţiunea de epurare a clasei politice româneşti. Nu prea ştiu cum e Ovi, ca să-mi dau seama, în cazul Copchilului, ce partitură i se potriveşte. Oscilez între Ofelia şi Julieta, două roluri care-mi par aşa de complicate, încât nici nu m-aş încumeta vreodată să le joc! Pentru Romeo însă, îi mai iau în calcul pe Golby şi Dragoş. Dacă aş fi fost regizor, m-ar fi interesat să fac un film ca lumea despre viaţa marii poetese Emily Dickinson. Poate că Anielle sau Eye-contact m-ar fi ajutat la rolul principal. Sau un film despre viaţa lui Kierkegaard, cu domnul de la sugar and ask for life, în cazul în care Răzvan n-ar fi potrivit. Răzvan ar putea face însă şi un Josef K bun în Procesul, după Kafka (aici ar putea fi mobilizat tot blogroll-ul). Tot posesorul blogului sugar and ask for life - al cărui nume nu-l divulg! - ar fi singurul în stare să-l încarneze pe Harap-Alb. Un Făt-Frumos minunat din toate punctele de vedere ar fi Liviu. Eu aş putea fi Balaurul - hain, urât şi plin de bube, vorba unui clasic în viaţă; deşi trecutul scenic mă recomandă şi pentru o Scorpie sau o Gheonoaie. Pentru Krossfire ar trebui să concep un film întreg, un Matrix al blogosferei, în care Neo ar fi el însuşi. Iar pentru Dida, Bogdan şi Andrei vreau să-l cooptez pe Gus Van Sant, poate punem de un Elephant 2. În ce-l priveşte pe Mihai, mi se pare mie sau a terminat şcoala cu o restanţă, că nu l-a jucat pe Caligula. Timpul nu-i nici acum pierdut. Toţi cei nominalizaţi aici sunt invitaţi să ia leapşa. Dacă au chef!
Great American Nude No. 48 (ulei + colaj pe pânză, Tom Wesselmann, 1963).
7. dEUS - Great American Nude
She had this thing about allistair crawlin', it was like a fascination
She had this thing about allistair crawlin', it was like a fascination
I don't mean to be rude
Hey, I wanna
I wanna testify hey
I wanna
Burton in a salad bar sweet like a candy bar
No more sugar for a clean genius in quarantine
I mean where's the love, where's the hate
What's a smiling face and a sunburned prostate for a man that great
Richard there, richard here, richard quoting shakespeare
Back and forth and back again, to be or not to be the man.
Lizzy's getting dizzy, she should've known it from the start
Being rich is just a lifestyle being alive is just a part
That's what makes a kilo heavier than a gram, mam
That's what makes a kilo heavier than a gram, mam
I don't mean to be rude
Great american nude
I got a gift from my mother, she got it for a dime
She got it from someone and I also don't mind
But it's just a phase, when I get graced
Can't tell the picture from a sound
I thought we would just call here:
Great american brown, great american brown
Fool smart, move fashion and the crowning on a brown man
Black is butter count the shaky hands
You see, I got it from my mother, she got it for a pop
Get the gallery connected, get the clientele to form
Suck a demon for a duck
I didn't mean to be rude, great american nude
Hey, I didn't mean to be rude, great american nude
Walk that walk, I'm looking for my pop
Burton in a salad bar sweet like a candy bar
No more sugar for a clean genius in quarantine
I mean where's the love, where's the hate
What's a smiling face and a sunburned prostate for a man that great
Great american nude, take american express
Walk that walk, walk that walk
That's what makes a kilo heavier than a gram, mam
That's what makes a kilo heavier than a gram, mam
That's what makes a kilo heavier than a gram, mam
That's what does it
.jpg)
