despre tânărul bogat

Narcis (detaliu din Echo and Narcissus, 
ulei pe pânză, John William Waterhouse, 1903).

...venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?
Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.
El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.
Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.
Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
(Matei XIX, 16-26)

Prin tânăr, înţelegem sufletul omului. Sufletul nu cunoaşte ridul, nu surzeşte, nu orbeşte. Anii lui nu se împuţinează şi zilele lui nu se apropie niciodată de sfârşit, pentru că sufletul nu moare niciodată. El este bogat, pentru că a primit de la Dumnezeu daruri minunate: dragostea, bucuria, pacea şi celelalte (Galateni V, 22-23), pe care le-a înmulţit păzind poruncile. Înainte să ajungă la Dumnezeu, el a ocolit uciderea, adulterul, furtul şi mărturisirea strâmbă, adică, în ordine, mânia (Matei V, 21-22), slujirea lui Mamona (Matei VI, 26), răpirea comorilor altor suflete (Matei VI, 19) şi făţărnicia celor la care S-a referit Mântuitorul când a spus: Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei VII, 21). Şi tot înainte să vină la Dumnezeu, se mai spune despre suflet că şi-a cinstit tatăl şi mama, arătându-i pe Creatorul veşnic şi pe lumina originată de harul dumnezeiesc, şi, prin urmare, s-a făcut pe sine fratele bun al întregii umanităţi, iubindu-şi aproapele ca pe sine însuşi, adică la modul absolut, narcisist, aşa cum se iubeşte orice tânăr pe sine.
Şi-L întreabă pe Bunul Învăţător ce să facă, iar Învăţătorul îi răspunde cu întrebare: oare de ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că sufletul se cerceta pe sine: dacă în sine găsea binele, clar că în suflet era Dumnezeu, că sufletul era, cum îl numim pe Ioan Botezătorul în Acatistul său, loc de Dumnezeu umblat.
Aflând deci Iisus despre suflet că era bogat şi împodobit cu virtuţi felurite, ca o casă pregătită să întâmpine un oaspete de seamă, i-a spus că un singur lucru mai trebuie împlinit şi acela nu depinde de sufletul-gazdă, ci de Oaspetele ce urmează să vină: iar acest lucru ni-l arată cuvintele La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă (Matei XIX, 26).
Schimbarea cea mare care se petrece cu tânărul este anticipată de Mântuitorul cu cuvintele: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi - lucrul care, repet, aşa cum rezultă evident din citirea atentă a textului, este cu putinţă doar la Dumnezeu. De ce?
Atotbogăţia lui Dumnezeu Îl face pe El, de fapt, Atotsărac faţă de orice bogăţie. Bogăţiile lumii, cele care sunt şi cele care pot fi închipuite şi cele de neînchipuit, nu îi sunt proprii lui Dumnezeu pentru că altfel, Dumnezeu ar fi circumscris de ele, iar ele ar fi mai mari decât Dumnezeu. Sărăcia lui Dumnezeu este libertatea Sa faţă de tot ceea ce se poate cunoaşte şi gândi.
Prin îndemnul adresat tânărului, deci sufletului, ni se arată starea la care suntem noi chemaţi să ajungem în veşnicie. Cel dintâi dar este numit vinderea averii; el e darul despovărării şi al eliberării de orice, chiar şi de poruncile lui Dumnezeu, condiţie necesară pentru a deveni săraci de legăturile lumii, deci liberi, deci asemeni lui Dumnezeu. Săracii despre care se vorbeşte apoi sunt sfinţii, a căror sărăcie adâncă a sporit în bogăţia dărniciei lor (II Corinteni VIII, 2). Al doilea dar e aşadar, fericirea de care avem parte în compania sfinţilor. În fine, darul ultim şi cel mai important promis este darul cunoaşterii, pe care-l primim dacă primim invitaţia: vino şi urmează-Mi, Hristos oferindu-ni-se ghid pe poteci neumblate şi către comori misterioase şi nearătate.
Închei cu un videoclip care sper să vă placă (mai ales lui Aladin).

달마가 동쪽으로 간 까닭은?
Uploaded by radugo. - Full seasons and entire episodes online.

realitate vs virtualitate

Train wreck at Montparnasse, 1895 (via Elvis Depressley).

Despărţirea temporară a lui Filonous de spaţiul virtual mi-a adus aminte de despărţirile mele de blog. În special de prima, pe care am simţit-o ca pe o eliberare. Mi se părea şi mie, atunci, că „scrisul are ca efect pervers pierderea contactului cu realitatea” şi că îmi pierdusem prea multă energie cu ficţiunile, fricţiunile şi frecţiunile blogosferei. Drept aceea, îmi ştersesem nu numai blogul, ci şi conturile de pe myspace şi facebook şi plănuiam clipa izbăvitoare când îmi voi lichida adresele de mail. N-am avut tăria de caracter să îmi duc marele proiect până la capăt şi m-am întors într-un târziu la jucăria de odinioară. Motivul era de data as'laltă contraefectul, la fel de pervers, al recuperării „contactului cu realitatea”.
Am înţeles. Te întorci la lumea aşa-zis reală. Şi? Ce capeţi? Nişte indivizi pe care - spre deosebire de ăia virtuali, la care dai ignore sau delete şi-ai scăpat - nu poţi să-i elimini din viaţa ta. Care-i avantajul? Că simţi în nări mirosul ciorapilor murdari, al deodoranţilor, al usturoiului? Că-i asculţi flecărind pe toţi care mai de care în timp ce tu, nu-i aşa, te-ai întors la realitate tocmai cu obiectivul să auzi cum iarba creşte? Cu ce te alegi dacă tot inhalezi fel de fel de energii negative de la unul şi altul? Dacă îmbrăţişezi fie şi cu ochii o lume pe care n-o doreşti? Cu ce te alegi de pe urma hărmălaiei sistematice, a bramburelii metodice? „Contactul cu realitatea” îi satisface numai pe trântori, bezmetici şi delabraţi. Pentru ceilalţi, e doar un filtru obscur al adevăratei realităţi, filtru care te „ajută” să nu mai distingi raiul de iad (am încheiat citatul, e din 달마가 동쪽으로 간 까닭은?).
Blogul e o soluţie cât se poate de imperfectă pentru cei care pur şi simplu simt că n-au altă (uite ce cuvânt la modă) muniţie, în afară de gloanţele ieşite din tastatură. Pentru cei ce au cu realitatea o relaţie firească, adică una de respingere reciprocă. N-ai nevoie să ştii ce e realitatea, la ce-ţi foloseşte să ştii. Realitatea nu te face fericit. Cum de altfel nici virtualul. Mai ales virtualul blogosferei, care te ţine şi el în contact cu realitatea. Şi care e plin de predicatori isterici care te tot zgudură şi te tot zgândără să lupţi pentru fel de fel de cauze imaginare. Fericirea, dacă există, e în altă parte; de exemplu:

e-o mare fericire
să nu cunoşti exact
pe ce lume te afli

(Wisława Szymborska).

deochiul lui Patapievici

În ultimele articole ale lui Horia-Roman Patapievici putem citi, relative la Băsescu, o dezamăgire, o deconcertare şi o disperare oarecum explicabile. Să le luăm pe rând, metodic, aşa cum le-ar analiza şi cunoscutul filozof român.
1. Dezamăgirea.
După '90, în laboratoarele revistei 22 şi ale Alianţei Civice, s-a creat profilul moral al unui nou arhetip de politician român, şi anume arhetipul Coposu. Acest profil îngloba trăsături precum cinstea, loialitatea, consecvenţa faţă de propriile principii, refuzul compromisurilor şi, bineînţeles, anticomunismul, antisecurismul şi antifesenismul. Murind seniorul care a inspirat toată această construcţie ideală, intelectualii români au vrut să creadă că există cineva pe lumea asta care încarnează în continuare arhetipul (cum se întâmpla cu duhul lui Ilie), astfel că s-a ajuns la Emil Constantinescu, într-o primă fază, iar acum, într-o fază pe care am putea-o numi terminală, la Băsescu. În mod normal, numai un ţicnit sau un răuvoitor ar putea face apropieri între Băsescu şi Coposu. Şi cu toate astea, doi dintre intelectualii lui Băsescu (Traian Ungureanu şi Cristian Preda) au exersat la mandolina apologiei băsesciene şi această maneluţă chinuită, pe motiv că atât Băsescu, cât şi Coposu, ar fi fost persecutaţi şi calomniaţi de mediile politice şi de mediile mediatice, ca să le zic aşa.
Acelaşi gen de exerciţiu apare şi în ultimele editoriale patapieviciene, în care Băsescu şi compania sunt asemănaţi cu nişte evrei persecutaţi de nazişti. Mă rog, se folosesc cuvinte precum cecitate, energumen, mistificare, dar ideea de bază e că noi, petroliberalii şi oligarhii şi vai de capul nostru ce mai suntem, funcţionăm când auzim de Băsescu aşa cum funcţionau naziştii când era vorba de evrei. Era mai simplu, încaltea, să fi spus: Patriciu e Hitler, Radu Gonciar, temutul blogăr botoşănean, e Goebbels şi din pricina lor Băsescu suferă la Cotroceni mai ceva ca la Auschwitz; dar, sigur, nişte cuvinte mai frumoase contează la anvergura receptării unei idei.
Mi se pare clar că asemenea comparaţii sunt deplasate (dacă nu chiar paranoice) şi vin pe un fond de dezamăgire. Gândiţi-vă că, acum, după palma bătută cu Hrebenciuc, după rateul total care e guvernul Boc, după EBA, Ridzi şi Udrea, a apărut şi dobitocul de Mircea Băsescu. Poate se aştepta Patapievici ca fratele Cârmaciului să fi sărit mai departe de trunchi, dar e clar că nu se aştepta să fie aşa un tălâmb.
2. Deconcertarea.
Dacă urmăreşti stilul ultimelor articole, vezi că Patapievici şi-a pierdut coerenţa. Ca tematică, se învârte în jurul cozii; iată cum se numesc ultimele trei articole:
- Cultura democratică şi consensul urii
- Despre ura care s-a încetăţenit printre noi (1)
- Ţintă Traian Băsescu - să-l urâm!
Ideea centrală e aceeaşi: societatea română e una care ghettoizează prin mecanismele urii şi, mai particular, anti-Băsescu e echivalent cu anti-semit. (O idee absurdă, dar, în fond, de ce m-ar interesa, că doar nu e localizată în capul meu. Şi-aşa sunt de partea cealaltă, unde sunt ăia răi, cu conspirativita morală avansată.) Repetiţia ideilor acestora merge până la literă: o parte dintre afirmaţiile din Despre ura care s-a încetăţenit printre noi (1) se regăsesc cuvânt cu cuvânt în Ţintă Traian Băsescu - să-l urâm!, de parcă un şcolar leneş ar fi luat cu copy-paste un referat de pe wikipedia.
Sursa acestei palifrazii este deruta lui Patapievici, care uită mereu că Băsescu e departe de a fi vreun Soljeniţân sau Havel sau, mai nou, vreun Benjamin Fondane şi simte, aşa cum simţim cu toţii, că şefu' e doar o combinaţie jalnică de Hrebenciuc, Becali şi Talpeş. Aşa că apare firesc
3. Disperarea.
Spunea Goma mai demult: Ce te faci când epuizezi argumentele, când nu mai ai cu ce să mai vii? Vii cu ştampila: antisemitule!, supra-argumentul care taie dreptul la cuvânt opozantului tău. Pe vremuri, Patapievici a numit inspirat acest procedeu: deochiul antisemit. Iată că, după ce a experimentat pe propria piele procedeul, îl foloseşte acum pe pielea altora.

leapşa cărţilor

← Libro que se transforma en una mujer desnuda (ulei pe pânză, Salvador Dalí, 1940).

Luată cu j'apca de la Krossfire. Zece întrebări-recomandări-justificări:

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Ori o culegere de probleme de matematică, ori atlasul botanic sau zoologic. Dacă e musai să fie beletristică, atunci Daniil Harms sau Cântăreaţa cheală a lui Ionesco. Asta în caz că nu scot eu o carte cu poveşti reîncărcate...:D
Trebuie să uiţi, n-ai ce să faci în situaţii dintr-astea.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Din fericire, nu pot personaliza întrebarea! Cred că Mad about the boy, de Emmanuel Adely. Ca să văd până unde merge cu dragostea. Sunt convins că nu prea departe.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
Narcis şi Gură-de-Aur, de Hermann Hesse. Dintr-un motiv cam asemănător.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Nu prea mă pricep la copii, de zece ani mai ales... Legendele Olimpului sau Epopeea lui Ghilgameş sau altă capodoperă a istoriei literaturii universale repovestită pentru copii.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier călător?
Biblia... pentru că... nu se ştie niciodată. Cu semnul pus la Cartea lui Iona sau la Psalmi sau la începutul Noului Testament.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu văd de ce aş sta la taclale cu un duşman... O carte proastă. Capitalul lui Marx, de exemplu. Sau Revoluţie şi Reformă a lui Iliescu.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
Un album de artă... Salvador Dalí, de exemplu, e imposibil să nu trezească interesul cuiva.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu nasul pe sus?
Omagiu. Pentru că ...merită.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
La mine primul în lista de bloguri se schimbă mereu, în ordinea în care postează. Aş recomanda tuturor poemele Wisławei Szymborska şi ale lui T. S. Eliot.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Păi dacă le-a văzut pe toate, atunci... Repetarea, de Søren Kierkegaard. Sau Dincolo de bine şi de rău, a lui Nietzsche.

Leapşa merge mai departe către Aladin, Speranţa, George, Ciprian, Răzvan, Răzvan şi Ştefan.

bucurie vs înţelepciune

experienţa umanităţii nu cunoaşte înţelepciune mai mare decât cea a pesimismului şi a resemnării, vestita înţelepciune care prooroceşte falimentul tuturor, la capătul unui proces ineluctabil de degradare. cu un cuvânt consacrat, culmea înţelepciunii omeneşti este să constaţi că toate sunt deşertăciuni şi să te conciliezi pentru totdeauna cu destinul implacabil, ba mai mult, să refuzi să mai vezi binele din pricina răului, să refuzi să vezi frumuseţea din pricină că e, nu-i aşa, trecătoare, să refuzi să mai cauţi adevărul din pricină că, oricum, mintea omenească se împotmoleşte în erori. culmea înţelepciunii omeneşti este să declari că răul, urâtul şi prostia sunt triumfătoare într-un asemenea hal, încât n-are sens nici să te opinteşti să schimbi câtuşi de puţin starea de lucruri.
o asemenea perspectivă nu-ţi oferă motive de bucurie. pe faţa nimănui, dacă e să te iei după înţelepciune, n-ar trebui să afli vreun zâmbet. potrivit înţelepciunii (mai bine i-am zice sterpiciune sau chiar stârpiciune sau urâciune), sictirul e cea mai justificată atitudine. noroc că omul nu e prin fire înţelept, căci altminteri n-ar fi creat nimic în veci, iar singura alchimie cunoscută ar fi prefăcut aurul în cenuşă.
contrariul înţelepciunii nu e nebunia. nebunia nu-şi poate pune mintea cu înţelepciunea, căci înţelepciunea a cercetat-o şi a clasat-o drept ceea ce este. înţelepciunea a definit-o, a lansat-o pe piaţa conceptelor, ca să zicem aşa, şi, ca atare, nebuniei i se circumscrie înţelepciunea. la fel se întâmplă şi cu prostia, de mare folos înţelepciunii atunci când e să se fudulească şi să se arate destulă. contrariul înţelepciunii e însă bucuria, pe care înţelepciunea n-o poate înţelege şi n-o poate încadra în planurile ei.
cum am putea defini bucuria, decât ca pe o consemnare a unui mini-eşec al înţelepciunii, a unui nod în papura deasă a înţelepciunii? o consemnare a încălcării acelei legi care spune că toate sunt deşertăciuni, că peste toate domină moartea şi bătrâneţea? a te bucura înseamnă a râde de înţelepciune, de nebunia şi de prostia înţelepciunii. a te bucura înseamnă a îndrepta ceea ce e strâmb, a număra (precum Petru colibele) ceea ce lipseşte. a te bucura înseamnă a ieşi ca Arhimede gol din baie, după ce te-ai despurecat de gărgăunii înţelepciunii, ca lumea, văzându-te gol, să se facă de râs râzând de tine, de învelişul tău de piele, mai bine-zis, sub care se ascund piercing-uri şi tatuaje secrete. a te bucura înseamnă a afirma că geometriile neeuclidiene există, pentru că există, în afara înţelepciunii, şi Dumnezeu. a te bucura înseamnă a uita câţi ani ai, a avea de fapt, din proprie iniţiativă, altă vârstă, alt sex şi altă culoare a părului, a fi altcineva decât eşti. înseamnă a avea alte raţiuni decât raţiunea, altă viaţă decât viaţa, a trăi într-un altfel de absurd decât absurdul cotidian.

Antonie de Suroj: Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului (Domenikos Theotokopoulos aka El Greco, sec. XVI, Catedrala Adormirii, Ermoupolis).

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului - care combină două evenimente: moartea sa şi învierea sa cu trupul, în a treia zi - a fost realmente, vreme de secole, încă de la începutul existenţei Bisericii Ortodoxe Ruse, sărbătoarea ei, bucuria ei, gloria ei.
Maica Domnului n-a fost un instrument pasiv al Întrupării; fără Amin-ul ei, Întruparea ar fi fost la fel de imposibilă cum ar fi fost fără voia lui Dumnezeu. Ea este răspunsul întregii creaţii la dragostea lui Dumnezeu şi la dăruirea de sine a lui Dumnezeu, nu numai către omenire, ci către întregul cosmos pe care El l-a creat. Şi de aceea ne bucurăm, întrucât cuvântul său este cuvântul nostru. Cuvântul său a fost desăvârşit, aşa cum i-au fost încrederea, credinţa, devoţiunea. Al nostru e imperfect, şi înseşi vocile noastre răsună în cuvântul său slab, ezitant uneori, dar cu credinta şi, de asemeni, cu dragoste.
Ea este gloria întregii Creaţii; Maica lui Dumnezeu: ne-am fi aşteptat ca moartea să nu o poată atinge; dar, dacă moartea şi o moarte atât de crudă L-a putut atinge pe Fiul său divin, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui Mariei, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului - desigur, ea a trebuit să plătească datoria întregului pământ din pricina păcatului omului şi să moară şi ea. Dar, după tradiţia ortodoxă, moartea nu a putut s-o ţină captivă. Ea s-a dat fără rezerve, în chip desăvârşit, lui Dumnezeu, şi lui Dumnezeu, iar nu pământului i-a aparţinut. Şi a treia zi, când Apostolii au venit şi i-au redeschis mormântul, pentru ca unul dintre ei, care n-au fost prezent la înmormântarea ei, să-i poată aduce omagiul, mormântul a fost găsit gol: Ea înviase, pentru că legăturile morţii nu puteau s-o ţină şi stricăciunea nu putea atinge un trup ce a fost trup al Întrupării. Ce minunată bucurie să te gândeşti că acum, alături de Hristos Cel Înviat şi Înălţat, se aşează pe tronul ceresc cineva din rândul nostru, al oamenilor, o femeie din carne şi sânge, şi că în ea putem vedea slava care va fi, după cum credem, a noastră dacă suntem credincioşi lui Dumnezeu, astfel cum ea a fost.
Să ne bucurăm aşadar şi nu numai aici, în biserica noastră închinată de la începutul secolului al optsprezecelea Adormirii Maicii Domnului, ci în toată Biserica Rusă şi cu toţi cei care îi aparţin şi sunt împrăştiaţi pe faţă pământului, împreună cu Biserica mamă şi cu Născătoarea de Dumnezeu, slăvindu-L pe Dumnezeu cu toate cele dinlăuntrul nostru şi contemplând în ea icoana întregii Creaţii în adorare către Dumnezeul cel Viu. Amin.

- traducere din engleză -

Mazăre

Radu Mazăre mi se părea acum vreo lună cel mai puternic om din România. financiar, Patriciu stătea în aparenţă peste el, dar Mazăre avea la discreţie un judeţ întreg şi o influenţă mult mai mare prin partidul său. politic, Băsescu era deasupra, dar ia gândiţi-vă ce şouri am fi avut dacă pesediştii n-ar fi fost prostănacii care este şi l-ar fi propulsat pe Mazăre în locul lui Geoană la preşedinţie. făcea Băsescu pe măscăriciul, Mazăre făcea şi el, mai cu naturaleţe. zicea Băsescu: mogulii, oligarhii, 322, Mazăre îi răspundea: mogul e mă-ta, oligarh e tac-tu, iar 322 formezi tu când o suni pe Udrea. dansa Băsescu un vals cu „tâmpito-filozoful“ Liiceanu, dansa şi Mazăre o samba cu nişte brazilience. şi tot aşa. în ritmul ăsta, nu mai pupa Băsescu turul doi, căci turul întâi al ţării era acontat de turul pantalonilor lui Mazăre.
în momentul în care Mazăre a îmbrăcat uniforma de ofiţer nazist, imaginea în sine a avut un efect devastator, însă nu aşa cum a fost cazul la Cioroianu. fostul ministru de externe, atunci când a pomenit de deportări şi alte lucruri de gen, a adus în ochii oamenilor o imagistică pe care ei o repudiază pe bună dreptate, o iconografie a urii şi a răului, ca să zic aşa. cam la fel e şi cu uniforma de ofiţer nazist, dacă o poartă altcineva fără „prestanţa“ lui Mazăre. poate că totuşi cele două cazuri au fost privite de unii la fel şi de aceea nu e exclus ca personaje de vază ale comunităţii evreieşti să fi cerut la micul dejun de a doua zi colivă de Mazăre (aşa cum un alt personaj de vază al aceleiaşi comunităţi, îngrijorat de scăderea propriilor venituri, vrea neapărat colivă de Briliant).
dincolo de asta însă, Mazăre general nazist e o imagine terifiantă pentru inşi ca Băsescu, care n-au un asemenea grad, care n-au parte de respectul pe care îl impunea la nemţi o asemenea uniformă şi care tânjesc de o viaţă după un asemenea respect. greşeala primarului Constanţei (care-l va costa multe anchete DNA şi poate însăşi funcţia de întâi-stătător între edilii municipiului, scuzaţi expresia) a fost că mai degrabă s-a dezbrăcat decât s-a îmbrăcat în uniforma aceea de temut, oferind pe tavă reprezentarea perfectă a potenţialului său de a manipula şi de a câştiga popularitate. sistemul însuşi, ticăloşit şi paraticăloşit, s-a speriat, căci Mazăre e prin natură un antisistem. nici Becali nu e atât de incontrolabil.
şi ce înseamnă simbolic Mazăre general SS vs Băsescu comandant de navă? chin şi umilinţă pentru bietul preşedinte, pus la colţ de un pierde-vară care n-a fost nici măcar membru PCR şi care n-a muncit deloc pentru serviciile secrete de dinainte şi de după '89. şi mai înseamnă asta, că numele Mazăre e pentru cartea de istorie, iar numele Băsescu nu e nici pentru cartea de telefon. stau de aceea şi mă întreb când vor trece intelectualii lui Băsescu în tabăra lui Mazăre.

kill m all

Harap-Alb şedea întins pe pat şi cu pixul în gură, căutând să mai dreagă, pe ici, pe colo, ultimul său poem. Era însă fără chef şi ieşit din mâna care odinioară scotea instantaneu versuri nemuritoare şi cu care îşi crease un prestigiu neegalat până astăzi de vreunul dintre barzii Ţării poveştilor. Exilul său pe Saturn părea să nu-i aducă prea multă inspiraţie, aşa cum se întâmplase, anterior, unor pământeni renumiţi, ca Trakl sau Nerval.
Poemul pe care-l compusese avea titlul destul de convenţional Preistorie şi suna cam aşa:

înainte să te fi (ilizibil)
oriunde te întâlneam
pe mâneca de la geaca ta
ţin minte erau fluturi şi
pe ei picături de cafea

nici o poveste vai tristă
mai era lumea înainte să te (ilizibil)
mă retrăgeam mahmur în mine
visând ori că te piepten când eşti
zburlit ori că-ţi iau temperatura când eşti
bolnav până ce
odată cu muzica lui Sakamoto
se stingea computerul
datorită vreunei pene de curent
căzute desigur din aripa unei vrăbii
sau poate şi mai desigur din chitara mea
chestii dintr-astea

în cap mi se refăceau
depopulate şi pustii
străzile pe care le vizitam
şi înveşmântat în pijamaua unei întristări
cumplite intram în
castelul meu părăsit

iar timpul ondulându-şi pletele
în acel castel te-am întâlnit
înainte să mă despart de tine
înainte să părăsesc eu însumi
castelul şi să facă ei din el
parc pizzerie supermarket
sau semafor sau scară de incendiu
a castelului părăsit

sau alte locuri
în care să pot să te întâlnesc
cum ar fi de pildă grădină
zoologică în timp ce vizităm
ce coincidenţă acelaşi tigru bengalez
sau insectar volatil de albine
în timp ce culegem polenul
aceleiaşi flori

Aceleiaşi flori... cum să scrii: aceleiaşi flori, de parcă toate florile ar fi la fel... ar trebui spus şi ce floare, nu... se gândea Harap-Alb, prea plictisit, însă, ca să mai schimbe ceva din ultimul vers. Închise ochii ca să asculte tăcerea şi auzi dinspre livadă un ţârâit de greiere. Era ţârâitul greierelui-telefon.
Tre să fie nătărăul ăla de blogăr botoşănean, îşi zise, nu m-a mai convocat de mult la vreo poveste reîncărcată; şi şopti (căci era noapte, iar narcisul dormea): da. Greierele îi răspunse cu glasul lui Făt-Frumos.
- Ştii cât e ceasul? îl întrebă Harap-Alb.
- Da, e trecut de sfârşitul istoriei. E ora când Fukuyama se duce să închidă pentru totdeauna porţile şandramalei istoriei.
- Lasă gluma. De ce mă suni acum, în puterea nopţii?
Făt-Frumos închise. Înfuriat de această atitudine fandosită, Harap-Alb îşi vărsă năduful pe poemul citat mai sus, pe care-l rupse în patru şi-l aruncă în punctele cardinale. Îşi puse pijamaua întristării cumplite şi se întinse iarăşi în pat, ca să adoarmă şi să pătrundă prin vis în viaţa lui Făt-Frumos, iar el să-i comunice astfel ceea ce n-a reuşit să-i spună prin greierele-telefon.
Îl găsi pe Făt-Frumos printre eprubete şi cărţi, în laboratorul de onirologie. Voia să descopere o formulă de vis care să anihileze declanşarea dorinţelor erotice.
- Bine, dar... la ce-ţi foloseşte asta? îl întrebă Harap-Alb, uşor amuzat.
- Îmi foloseşte, răspunse Făt-Frumos, continuând apoi pe un ton conspirativ: Ascultă, sunt băgat în o mie şi una de poveşti poliţiste. O mie şi una de muieri - că altfel nu pot să le spun zânelor ăstora idioate - s-au îndrăgostit de mine şi mă urmăresc peste tot, ca pe un hoţ sau un criminal. Trebuie să scap de ele, să le creez un vis care să le transforme din detective în femei normale.
- Sunt detective?
- Cine?
- Zânele care s-au îndrăgostit de tine.
- A, nu, nu sunt detective, sunt îndrăgostite. Ceea ce e acelaşi lucru. Uite, zise Făt-Frumos şi trase obloanele ferestrei.
Într-adevăr, dovada era irefutabilă. Cu nasurile lipite de geam stăteau grămadă o puzderie întreagă de femei fatale din Ţara poveştilor. Surprinse în flagrant, o zbughiră care încotro, ţipând şi lăsând în urmă-le, involuntar, mici suveniruri de ruj pe fereastra lui Făt-Frumos.
- Or fi paparazzi, de la vreun ziar de scandal, zise Harap-Alb, care murea şi învia de râs.
- Paparaţe, vrei să spui. Sau papagâşte. Spune şi tu: nu trebuie să pun capăt la circul ăsta? I-aş împuşca în cap pe toţi îndrăgostiţii în general şi în particular pe îndrăgostitele astea de doi lei şi cincizeci de bani.
Şi alergă la geam strigând:
- La Auschwitz cu voi! Freiheit macht frei!
- Uşurel, că sperii vecinii... Totuşi... să ştii că şi eu am fost îndrăgostit de tine, îşi aminti Harap-Alb cu nostalgie.
- Ai fost şi mai eşti, îi spuse Făt-Frumos, fără să-l privească. Dar tu, spre cinstea ta, nu te-ai comportat aşa.
Aceste cuvinte declanşară pe obrajii lui Harap-Alb un slide ce conţinea culorile mai multor flori de mac. Inima i se auzea suspinând albastră şi cu glas de delphinium. Capul lui se pleca uşor, în aşteptarea ghilotinei, înspre covorul de magnolii ofilite de pe podeaua laboratorului.
- Şi pe mine? M-ai împuşca şi pe mine în cap?
- Pe tine te-aş lăsa în viaţă, ca să povesteşti la alţii cum a fost.
- Dar tu... tu n-ai ţinut deloc la mine, niciodată?
- Eu?... Păi... bâigui Făt-Frumos neatent şi prefăcându-se că are de căutat ceva într-o enciclopedie.
Harap-Alb începu să înţeleagă: mesajul era: nu şi plus de asta eşti fraier. Un sughiţ neaşteptat îl trezi din starea emo care tocmai începuse să-l înstăpânească. Era confuz şi ameţit, ca după o cădere epileptică. Făt-Frumos îl dezbrăcase de pijamaua întristării cumplite şi îi ţinea capul în palme, lipit de cureaua pantalonilor lui.
- Îmbrăţişează-mă, ca să nu cazi. Şi ia pastila asta.
- Lasă-mă, strigă Harap-Alb speriat. Ce pastilă? Pentru ce?
- E pastila de memorie care te va ajuta să-ţi aduci aminte de toate momentele petrecute împreună. Precum cel de acum, de care deja nu mai ştii. Şi bea paharul ăsta, poftim, conţine licoarea uitării.
- Şi pentru ce să iau paharul uitării, după pastila memoriei?
- Ca să uiţi durerea pe care ţi-o lasă amintirea.
Harap-Alb făcu aşa cum îi poruncise Făt-Frumos, iar după aceea, nu mă puneţi să spun că, uite, chiar nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat. Ştiu doar că dimineaţa, când se trezi, patul lui strălucea de nisip auriu şi de scoici fosforescente.

Seraphim Rose: Schimbarea la Faţă

Cu patruzeci de zile înainte să fi fost dat unei morţi umilitoare pentru păcatele noastre, Mântuitorul Şi-a arătat slava dumnezeirii Sale către trei dintre ucenici.
Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (Matei XVII, 1-2). Acesta e evenimentul la care S-a referit Domnul când a spus: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa (Matei XVI, 28). Prin acest mod, credinţa ucenicilor a fost întărită şi pregătită pentru încercarea apropiatelor Patimi şi morţii Domnului; iar ei au putut vedea în acelea nu pe un simplu om care suferă, ci suferinţa cu totul voluntară a Fiului lui Dumnezeu.
Ucenicii i-au văzut de asemeni şi pe Moise şi Ilie vorbind cu Domnul şi, prin urmare, au înţeles că El nu era însuşi Ilie sau vreunul dintre prooroci, cum credeau unii, ci cineva mult mai mare: Acel Care a chemat Legea şi Profeţii să-L mărturisească, deoarece El era împlinirea amândurora.
Cele trei paremii ale sărbătorii [n. tr: fragmentele Ieşirea XXIV, 12-18, Ieşirea XXXIII, 11-33, XXXIV, 4, 6, 8; III Regi XIX, 3, 9, 11-13, 15-16] se referă la epifania lui Dumnezeu către Moise şi Ilie pe muntele Sinai şi este într-adevăr potrivit ca cei mai mari văzători de Dumnezeu din Vechiul Testament să fie prezenţi la glorificarea Domnului în Noul Testament, văzând pentru prima dată umanitatea Lui, în condiţiile în care ucenicii I-au văzut pentru prima oară divinitatea.
Schimbarea la Faţă, numărată de Biserică printre cele douăsprezece sărbători împărăteşti, a ocupat un loc important în calendarul eclezial încă din veacul al patrulea, după cum atestă omiliile şi predicile unor Părinţi importanţi ca Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Syrul, Sfântul Chiril al Alexandriei; originile sale coboară către primele veacuri creştine. Tot în secolul al patrulea, Sfânta Elena a înălţat o biserică pe Muntele Tabor, pe locul tradiţional al Transfigurării, închinată sărbătorii. Deşi evenimentul prăznuit a avut loc în luna februarie, la patruzeci de zile înainte de răstignire, sărbătoarea a fost transferată la începutul lunii august, pentru că toată măreţia şi toată bucuria ei nu pot fi omeneşte celebrate în răstimpul durerii şi pocăinţei Postului Mare. A şasea zi a lunii august a fost aleasă pentru că e cu patruzeci de zile înainte de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie, stil vechi), atunci când rememorăm din nou Patimile lui Hristos.
Teologia ortodoxă vede în Schimbarea la Faţă o preînchipuire a Învierii Domnului nostru şi a Celei de-a doua Veniri a Sa, şi mai mult decât atât - deoarece fiecare eveniment din calendarul bisericesc are o aplicare la viaţa spirituală individuală - o preînchipuire a stării transfigurate în care creştinii vor apărea la sfârşitul lumii şi, într-o anumită măsură, chiar înainte de sfârşit. În aşteptarea slavei viitoare care este celebrată în această sărbătoare, Biserica îşi mângâie copiii arătându-le cum, după temporarele tristeţi şi privaţiuni de care e plină viaţa aceasta pământească, va străluci măreţia veşnicei fericiri şi la ea chiar şi trupurile drepţilor vor lua parte.
Este un obicei ortodox pios să se aducă fructe spre binecuvântare la această sărbătoare; iar această ofrandă de mulţumire către Dumnezeu conţine şi ea un semn spiritual. La fel cum fructele dau în pârg şi se transformă sub acţiunea soarelui de vară, tot astfel şi omul este chemat la o transfigurare spirituală sub lumina Cuvântului lui Dumnezeu, prin intermediul Tainelor. Unii sfinţi (cum ar fi Sfântul Serafim de Sarov), sub acţiunea acestui har dătător de viaţă, au strălucit trupeşte în faţa oamenilor, încă în această viaţă, cu aceeaşi lumină necreată a slavei lui Dumnezeu; iar aici e un alt semn pentru noi, al înălţimii la care noi, în calitate de creştini, suntem chemaţi şi al stării care ne aşteaptă [şi pe care o vom atinge când] vom fi preschimbaţi în chipuri ale Celui ce S-a schimbat la Faţă pe muntele Tabor.

Imaginea: Schimbarea la Faţă, autor Andrei Rublev, Catedrala Buneivestiri din Moscova, 1405.
Textul după care am făcut traducerea: aici.
Citiţi pe aceeaşi temă:
* interpretarea Sf. Maxim Mărturisitorul (din Ambigua, trad. Dumitru Stăniloae, IBMBOR, 1983, p. 125-127) şi
* omilia Sfântului Grigore Palama

despre plictiseală

Melankoli (ulei pe pânză, Edvard Munch, 1892).

omul e o trestie plictisitoare. cred că e o definiţie la fel de bună precum originala. ea scoate în evidenţă, pe de o parte, substanţa fluşturatică a omului, acest vântură-lume prin excelenţă, veşnic excitat de impulsurile forţei de frecare cu aerul; pe de altă parte, ea arată faptul că această fiinţă este incapabilă de profunzime şi cu totul superficială, asemeni unei trestii mişcate de orice boare infimă, dar nu din cauza vreunei fragilităţi intelectuale, ci din pricina plictiselii.
observaţi însă că n-am folosit participiul pasiv. omul nu e o trestie plictisită. a fi plictisit e, ca să zic aşa, ceva omenesc, ba chiar ceva care îl face pe om mai uman. plictiseala, într-o primă instanţă, e doar lipsă de chef, doar negativă sau privativă; e un fenomen obiectiv binevenit care are darul de a-ţi cenzura pornirea de a face ceva şi de a-ţi conserva energiile pe care erai gata să le iroseşti pe fleacuri.
dar verbul a (se) plictisi nu e negativ sau privativ: plictisitor nu începe cu ne-, ca nepieritor, nelucrător, necugetător. ceea ce înseamnă că e un verb pozitiv şi implică o acţiune. ce fac cei din jur dacă te văd cumva plictisit? nu te lasă în plictiseala ta (ca şi cum ea nu ţi-e de ajuns), ci vin să-ţi facă atmosferă şi să trăncănească despre diverse nimicuri, ca în acest mod, chipurile, să-ţi alunge plictiseala. asta se traduce cam aşa: eşti plictisit? las că-ţi arăt eu ce-i aia plictiseală! şi astfel îşi arată colţii latura pozitivă, ofensivă a plictiselii. n-are omul ce face, vine să te tolocănească la cap, ca, auzindu-se vorbind, să nu se plictisească. destinul victimei e să devină călău, iar al plictisitului, să ajungă să plictisească pe alţi plictisiţi.
avem aşadar două componente ale plictiselii. o latură defensivă, care e rezistenţa la vreun agent nedorit (am putea s-o definim chiar: rezistenţa la toţi agenţii), şi o latură ofensivă, în care plictiseala devine ea însăşi agent, cea mai bună apărare fiind - nu-i aşa - atacul. există şi o reţetă simplă pentru a scăpa de amândouă: muncă (împotriva plictiselii defensive) plus distracţie (împotriva plictiselii ofensive), altfel spus: pâine şi circ. cele două funcţionează cam la fel, doar că munca este femininul distracţiei. o femeie nu ştie să se distreze decât muncind, în timp ce bărbatul munceşte de zor doar atunci când se distrează.
forma cea mai agresivă şi mai acută a plictiselii este îndrăgostirea. grija despre care vorbeam, aceea ca icsulescu să nu să plictisească - echivalentă în fapt cu dorinţa de a-l plictisi pe numitul icsulescu - se transformă la amorez (-ă) în obsesie. dorinţa cea mai aprinsă a îndrăgostitului nu e să facă sex cu persoana iubită (sexul e un anti-plictisitor puternic, e cât toate muncile şi distracţiile lui Hercule la un loc), ci să-l facă să nu mai ştie unde să se ascundă de atâta plictiseală. teroriştii plictiselii sunt îndrăgostiţii. ei mutilează plictiseala de componenta ei pasivă şi o convertesc cu totul în atac.
n-am însă poftă să dezvolt mai pe larg un asemenea subiect. hai, gata cu plictiseala, că m-am plictisit de ea!