preţul bunătăţii

Luni seară, la B1tv, s-au întâlnit doi mari comici ai micului ecran, Radu Moraru şi Gigi Becali. Din vorbă în vorbă, cei doi au ajuns la un moment dat cu discuţia la alţi comici vestiţi, şi anume Viorel Hrebenciuc şi Octav Cozmâncă, aceşti Stan şi Bran ai sforăriilor de odinioară.
Gigi a povestit cum se înţelegeau cei doi pe vremuri, în pofida disensiunilor. Lucru, nu-i aşa, explicabil, căci spiritele mari se înţeleg întotdeauna, chiar şi-atunci când idealure care îi animă sunt diferite. Trăsăturile caracteristice ale celor doi erau bunătatea la Cozmâncă şi respectiv deşteptăciunea la Hrebenciuc. Astfel, Cozmâncă, milos şi înţelegător din fire, îţi rezolva orice problemă dacă te duceai la el cu o biată sticlă de rachiu sau cu un kil beat de vin. Hrebenciuc însă, fiind un tip deştept, mă-nţelegi?, nu se mulţumea cu un tarif atât de mic. Cei doi îşi urmăreau interesele proprii şi de aceea, adeseori, intrau în conflict. Mărul discordiei îl reprezentau autorităţile locale, m-ai înţeles? Mai precis, Hrebenciuc vroia să pună anumiţi primari şi anumiţi prefecţi în teritoriu, iar Cozmâncă, alţi primari şi alţi prefecţi, la fel de anumiţi şi ei. Din cauza asta se mai certau; dar se şi împăcau de fiecare dată. Cum făceau cei doi să ajungă la un acord? Cozmâncă, fiind mai înţelept, ceda. Şi asta pentru că Hrebenciuc, ca un om inteligent şi dibaci ce este, venea la Cozmâncă şi-i zicea: na de-aici un kil de votcă! şi el - pac! mai punea un prefect de-al lui Hrebenciuc; sau: ia de dincoace o sticlă de whisky! şi el - pac! mai punea un primar. Şi astfel, pe tot cuprinsul ţării, se revărsa, pe de o parte, bunătatea lui Cozmâncă, şi pe de alta, deşteptăciunea lui Hrebenciuc.
Anii au trecut şi cei doi prieteni au rămas nedespărţiţi, atât sub intemperiile guvernărilor cederiste şi liberale, cât şi sub soarele ilustrisimului proprietar de ouă din Zambaccian. Bunătatea şi deşteptăciunea s-au completat reciproc, până zilele trecute, când bunătatea şi-a dat seama că deşteptăciunea îşi cam face de cap şi vrea să ocupe tot terenul numai ea. „Asta mă amărăşte destul de mult - s-a văitat bonomul Cozmâncă - pentru că eu consider că am făcut destul pentru partid şi pentru ţară. Nici măcar un telefon nu mai primesc“. Ce privelişte mai urâtă poate exista, pentru acest monument al mărinimiei, decât să vadă cum colegii de partid au părăsit barca bunătăţii pentru cea a deşteptăciunii, altfel spus, „au comportament de dreapta, dobândind, împreună cu familiile şi prietenii lor - pe căi ştiute de ei - averi imense, derulând afaceri dubioase, de regulă, pe seama banului public“?
Şi astfel, Cozmâncă cel bun şi Hrebenciuc cel isteţ s-au despărţit. Cozmâncă s-a autosuspendat din partid şi cine ştie, bietul de el, suspendat cum e, de ce mai atârnă în clipa de faţă. Însă ce ne interesează pe noi din toată afacerea asta e că mutarea e acum, în plic (sau în sacoşă), la amicul Hrebenciuc. Vremurile sunt altele, dar vinul ghiurghiuliu şi guzganul rozaliu par mereu la modă. Pe scenariul clasic, descris de Becali, nu ne rămâne decât să schimbăm cele de schimbat, adică să înlocuim primar cu preşedinte:
Turul I. Hrebenciuc vrea Geoană, Cozmâncă vrea Oprescu. Candidaţii nu trec amândoi, dar eroii noştri merg în
Turul II. Problema tarifului. Kil de whisky, sticlă de vin şi pac! Hrebenciuc câştigă.

Son de mar

- cronică incompetentă la Son de mar (Juan José Bigas Luna, 2001) -
Nota: 7 (şapte)

În cea de-a şaptea artă, spaniolii domină cu siguranţă Europa, din toate punctele de vedere: estetic, para-estetic, meta-estetic, ca să zic aşa, şi comercial. Chiar cinematografiile nordice, de la Bergman la Dogma'95 şi la ultimul film cu Mads Mikkelsen, par nişte babe încremenite în proiect în comparaţie cu fenomenul iberic. Regizorii spanioli au mereu vitalitate şi vervă şi poate de aceea îşi permit luxul de a nu recurge niciodată la şiretlicuri tehnice, de a nu trişa păcălindu-te cu pseudo-actori şi cu trucuri de imagine.
Bigas Luna este, alături de Julio Médem şi de Vicente Aranda (nu mai spun iarăşi de Almodóvar, c-o să credeţi că-s neam cu el), unul din cei mai interesanţi şi mai inteligenţi propunători ai acestui gen de cinema. Stau mărturie în acest sens mai ales Jamón, jamón (1992) sau Bámbola (1996). Son de mar (în traducere Sunetul mării) e o tentativă de a părăsi genul pentru un soi de manierism pe care ţi-l trânteşte şi Médem pe alocuri; însă, spre deosebire de manieratul Médem, Bigas Luna e mai bun când e măgar şi violent şi n-are... maneră.
Personajele principale ale filmului sunt Ulises (Jordi Mollà), un tânăr profesor de literatură, şi Martina (Leonor Watling). Ulises vine în portul în care locuieşte Martina. O vede de la depărtare, ascultând un rap la casetofon şi atârnând nişte chiloţi la uscat. Ea îl vede la rându-i şi-l întreabă ce citeşte. Ia, nişte Eneida de Virgiliu, răspunde el, şi-i recită: Iar zeiţa Iunona îi spuse: Am să vin la noapte în odaia unde tu faci dragoste. Promisiunea zeiţei către Ulises nu întârzie să devină realitate, deci vă închipuiţi cam ce urmează. După mai multe altele, bune şi nebune, se întâmplă ceva neobişnuit: Ulises merge la pescuit şi dispare. E găsită însă barca, de unde concluzia, logică doar în aparenţă, că pe Ulises îl ciugulesc nişte peştişori şi că ar fi creştineşte să se pună de-o înmormântare. Martina se recăsătoreşte cu un tip bogat, dar, după un timp, profesoraşul (cu care ea avea şi un copil, pe nume Abel) se iveşte iarăşi din spuma mării. Câteva stihuri din Vergiliu redeşteaptă patimile de odinioară. Dar datele obiective nu mai sunt aceleaşi. Martina are de ales între a fi mamă şi soţie responsabilă, opţiunea 1, şi opţiunea 2: a fi încarnarea erotismului vergilian. Trebuie să vedeţi filmul până la capăt dacă vreţi să aflaţi care a fost alegerea.
Cum scenariul îi dă destule motive să te ţină cu sufletul la gură, Bigas Luna a lăsat pe seama lui tot ce înseamnă surpriză şi suspans. Un lucru bun e că versurile lui Vergiliu, folosite ca preludii la scenele de sex, sunt în defavoarea scenelor de sex, dar în favoarea receptării lui Vergiliu, pentru simplul fapt că sunt rupte din context şi, nu ştiu, poate chiar trunchiate sau modificate (mie mi-e imposibil să le găsesc, dar am să mă mai documentez); din acest motiv ele trezesc o legitimă curiozitate. De altfel, filmul nu-ţi oferă altceva la care să te gândeşti. Imaginea mării, care de atâtea ori ţi se oferă ca ultim refugiu împotriva harababurii din lume şi din mintea ta, apare cam fugitiv şi cam naturalist, nu te înalţă deasupra nivelului ei. Prelude: Song of the Gulls, melodia celor de la King Crimson (în subtitrarea italiană: musica classica dello stereo), pare şi ea de umplutură. Ritmul general al filmului e bătrânesc şi dă uneori senzaţia de reportaj tv.
Actorii principali au şi ei partea lor de contribuţie la nereuşita filmului. În rolul profesorului poet şi armăsar, Jordi Mollà e interesant şi simpatic, are un look destul de arty, iar pletele îi dau o alură sălbatică. E o combinaţie între mine şi AprozarNet, dacă vreţi o descriere, cu menţiunea că AprozarNet e incomparabil mai frumos. Jordi al nostru e un actor bun. Dar în filmul ăsta, fiind chemat să lucreze la joncţiunea poezie-sex, nu reuşeşte să le lipească pe amândouă, ci doar le face loc pe rând. Atât el cât şi partenera, atunci când sunt îmbrăcaţi, sunt îmbrăcaţi ca de la second, nu înţeleg de ce. Leonor Watling are şi ea o faţă destul de intelectuală şi o fizionomie care contrastează cu cea a protagonistelor altor filme ale lui Bigas Luna, gen Penélope Cruz sau Valeria Marini. E o individă neplăcută şi placidă (e pe jumătate anglo-saxonă), care cu greu poate exprima ceva emoţionant. Eduard Fernández, soţul Martinei, nu există nici ca moş Martin, nici ca altceva.

primul şi ultimul meu reportaj

Tlaloc, zeul aztec al fertilităţii (Codex Magliabechianus, sec. XVI).

un mic apendice la leapşa premierelor. într-a noua, am învăţat la română diferitele genuri literare şi printre altele am avut de scris un reportaj. mi-am ales ca subiect campania agricolă a I.A.S. (=Întreprinderea Agricolă de Stat) Zăiceşti, unde făceam practica. orice asemănare cu realitatea e pură întâmplare!

Momente aprinse de... toamnă
Deşi mercurul termometrelor scade continuu, o atmosferă fierbinte însufleţeşte munca celor ce trudesc pe ogoarele satelor.
Fiecare zi, fiecare ceas, este hotărâtoare (aşa e în original, scuze - n.m.) pentru încheierea strângerii recoltei şi a însămânţărilor. Aşa cum e firesc să fie, în final de campanie agricolă, nu se îngăduie nici o relaxare, ci dimpotrivă, ritmul de lucru trebuie intensificat.
Tovarăşul Chelaru Ioan, preşedintele I.A.S. Zăiceşti, ne aduce unele date concrete despre activitatea din această importantă unitate agricolă:
„După ultimele calcule, porumbul a rămas de strâns de pe ultimele suprafeţe şi se prevede ca până la finele lunii (am scris lumii într-o fază iniţială - n.m.) să fie terminată întreaga cantitate de 6,4 tone la hectar. Sfecla a fost recoltată şi depozitată integral; de asemenea au fost recoltaţi şi trimişi la centrele de depozitare cartofii.
Totuşi, au mai rămas încă importante suprafeţe de semănat, deci se impune printr-un efort decisiv să se însămânţeze cu grâu întreaga suprafaţă până la finele lunii, respectându-se întocmai parametrii calitativi.“
Să nu uităm totuşi că şi liceenii noştri s-au simţit, pentru o vreme, ţărani, strângând în mâini acele rădăcini ce poartă cu ele aburul gros al pământului.
E bine ca, uneori, să resimţim acest suflu ciudat şi sănătos ce leagă fibrele noastre de ecourile primare ale existenţei.

leapşa premierelor

-primită de la Aladin-

Care a fost primul / prima?

1. maşină:
o Dacia 1100. naşii mei de botez veneau des cu o Dacia 1100, de la Iaşi la Botoşani, şi ne jucam de-a şoferii, eu cu surorile mele şi cu frate-meu. iar dacă ne referim la alea de jucărie, printre primele sunt cele roşii din poză.

2. călătorie în perimetrul ţării:
în mod sigur una în care s-a oprit maşina de 100 de ori ca să vomit şi să iau aer.

3. călătorie în afara ţării:
care a fost şi ultima. în gimnaziu, într-o excursie pionierească, am stat câteva zile la Bucureşti şi câteva ore la Ruse, în Bulgaria. mi-am luat de acolo alune (erau anii '80, nu exista aşa ceva în România) şi un disc de vinil cu Vasil Naidenov.

4. amintire:
asta chiar că nu mi-o amintesc!

5. animal de casă:
cred că nişte găini care umblau prin curte. şi un motan pe nume Filip.

6. îndrăgosteală:
la grădiniţă am avut două mari iubiri: o colegă Anamaria şi mai ales vecina mea Irina, cu care am făcut echipă bună şi la grădiniţă şi la şcoală şi la fotbal.

7. descoperire:
tre să fie una în legătură cu sexul, aşa că o păstrez pentru mine!

8. job:
fabrica de carneţele, la care lucram împreună cu surorile şi cu un vecin.

9. idol:
ştiu eu... poate Angela Similea sau Corina Chiriac. sau ABBA.

10. creaţie:
la capitolul pictură am început ca toată lumea: direct cu arta abstractă. cred că am făcut un pătrat şi un triunghi şi am zis că e o casă. iar la capitolul beletristică, ceva în Revista casei, vreo cretinătate despre toamnă sau primăvară.

leapşa merge mai departe către George, Marius, Speranţa, Răzvan şi Ştefan.

Umbra lui Panduru. La Steaua

Meciul Stelei cu Sheriff Tiraspol a semănat destul de bine cu discursul lui Băsescu din Parlament. Nu doar că a fost lung şi plictisitor, ci a mai şi trezit semne de întrebare: de ce aşa de lung? de ce aşa de plictisitor? Iar dacă enigmele în cazul Băsescu încă persistă, în cazul Becali (că Steaua şi Bergodi n-au existat) misterul pare rezolvat.
Am citit cu un zâmbet nostalgic declaraţiile lui Balint şi Belodedici dinaintea meciului; ei ziceau că Steaua trebuie s-o ia în serios pe Sheriff Tiraspol. Asemenea temeri n-aveau legătură cu meciul de ieri, ci cu unul jucat de cei doi imediat după ce au câştigat cupa şi au fost finalişti la Sevilla, un amical Nistru (sau poate Zimbrul) Chişinău - Steaua terminat 3-1. Întrucât asemenea sincope jenante au fost puţine, Belo şi Balint le ţin minte bine; însă în afara lor, generaţia '86 poate fredona cu mândrie:

Now there's revolution, but they don't know
What they're fighting.
Let us close our eyes;
Outside their lives go on much faster.
Oh, we won't give in,
Well keep living in the past.

Dar să revenim la revoluţia fără miză de pe Ghencea. De la venirea lui Bergodi pe banca Stelei, lucrurile păreau să se aşeze. O linişte firească pentru oamenii cuminţi, dar anormală pentru Becali, începuse să înstăpânească echipa. Care avea de jucat un meci simplu cu o trupă de mini-rakeţi fără tangenţe cu fotbalul.
În acea linişte, a apărut un agitat: Panduru. Tot meciul cu şerifii m-am gândit la Panduru. Mi-am dat seama de cum l-am văzut pe Panduru că Becali o să-i facă vânt cât se poate de repede lui Bergodi şi o să-l pună pe Pandi behăitor-şef la echipă. Şi pentru asta, Steaua trebuia să trântească un meci. Ceea ce a şi făcut. Explicaţiile lui Bergodi, că Sheriff s-a închis, că a fost un joc dificil, sunt pur diplomatice: nu-l cred aşa de chior încât să nu-şi dea seama că Bănel şi compania l-au trădat. Iar explicaţiile lui Becali, că a fost vorba de onoarea şi demnitatea lui, şi în general Becali pronunţând cuvintele onoare şi demnitate (ca şi Boc pronunţând cuvinte gen competenţă sau responsabilitate), sunt de domeniul comediilor cu proşti. O să vedem acum ce onoare şi ce demnitate o să aibe Stoichiţă, interimar până la viitoarea toană a oierului, al cărui plan este, aşa cum am spus, înscăunarea lui Panduru.

ce-i în mână e minciună

Aşa-zisa criză economică asupra căreia se tot... bate moneda ţine oarecum de spiritul epocii. Cred că atunci când vorbim de ea, trebuie să ne ridicăm cu mansarda la un etaj superior, nu să rămânem la discuţii despre creşterea sau descreşterea economică a unei ţări. Avem de-a face, zic eu, cu o reacţie a băncilor şi mediilor de afaceri la mentalitatea - mult diferită de cea de pe vremea crizei de acum opt decenii - a omului post-modern.
Reamintesc cititorilor blogului faptul banal că suntem (de) mult ieşiţi din modernitate şi trăim în post-modernitate. Ceea ce în sine nu e nici bine, nici rău; post-modernitatea e un dat, cum e starea vremii sau planiglobul sidebar-ului din stânga, n-are sens să ne apucăm s-o urechim sau s-o adulăm. Iar post-modernitatea are ca proprietăţi centrale dispariţia... centrului, triumful perifericului, al izolatului, al discontinuului, supremaţia micului asupra marelui, a puţinului în faţa multului, a simplului asupra complicatului ş.a.m.d.
Acest lucru se vede limpede la toate nivelurile. Politic, disoluţia statului este iminentă. Instituţiile îşi pierd utilitatea. Economic, corporaţiile se duc de-a berbeleacul. Liberalismul se stinge încet, dar sigur. Socialismul e deja o fantomă, că socialul însuşi nu mai există decât în abstract (sau în virtual). Etic, interlopul, perversul sau viciosul îşi afirmă îndreptăţirea asupra virtuosului tradiţional, care ţine nişte comandamente morale stricte; simplul amănunt că nu e plicticos e de-ajuns pentru a-şi susţine pledoaria. Psihanaliza e cap-coadă un basm dezlânat, sondarea opiniei publice - un nonsens. Religios, cele mai afectate credinţe sunt cele mai vechi: creştinismul ortodox şi cel catolic, budismul în vehiculele clasice, hinduismul. Cât despre iudaism, pare că nu mai există de multişor vreun evreu care să aparţină acestui cult. Cea mai rezistentă va fi lumea islamică, întrucât vine cu o teologie mult mai simplă decât a celorlalte două monoteisme şi cu o morală destul de maleabilă, în ciuda aparenţelor. Sigur că fenomenele cele mai dez-interesante (interesantul a murit) apar în artă; Haydn pe care-l ascult acuma ar fi mai trendy în contrapunct cu un număr de strip-tease al pianistului. Până şi în fotbal s-au mai tranşat un pic lucrurile; în contextul amintit, supremaţia perifericului bla-bla-bla, pare surprinzător nu că Urziceniul e campioană a României, ci că Barcelona e campioana Europei.
Criza noastră mondială este de fapt criza de nervi a economicului în faţa acestor realităţi. Brusc, agenţii economici şi financiari de pretutindeni şi-au dat în sfârşit seama pe ce lume trăiesc. Atenţie însă. Trebuie să fii pe altă planetă să susţii că e o criză legată de producţie sau de consum. Aşa cum s-a şi spus: e o criză a lichidităţilor: aşadar e limpede: banul s-a demonetizat. Banul şi-a pierdut o calitate esenţială, poate cea mai importantă: aceea de instrument de control. Banul nu mai poate controla astăzi nimic: nici informaţia, nici ierarhiile politice sau sociale, nici măcar şoubizu', nimic. Asta e esenţa crizei economice sau cum vreţi s-o numiţi. Legea unică a salarizării a guvernului nostru vine ca o acţiune disperată pentru reabilitarea sau, mai bine-zis, reanimarea banului. Statul, care simte şi el că e pe punctul să dispară, apelează la această soluţie neinspirată; în fond, a fi ordonator de credite presupune a ordona, măcar dintr-un punct de vedere, o parte a societăţii. Statul însă să facă bine şi să apeleze la guvernatorul Băncii să-i dea nişte rezerve valutare de hârtie igienică, că pentru el vin vremuri nasoale.

Czesław Niemen: Dziwny jest ten świat / Dida Drăgan: Rămâi

Czesław i Dziwny jest ten świat de Zebi_10

Dida Dragan - Ramii


Dziwny jest ten świat (Ciudată e această lume) este piesa titulară a albumului de debut (1967) al cântăreţului polonez Czesław Niemen (1939-2004). Versurile originale sunt:
Dziwny jest ten świat,
gdzie jeszcze wciąż
mieści się wiele zła.
I dziwne jest to,
że od tylu lat
człowiekiem gardzi człowiek.


Dziwny ten świat,
świat ludzkich spraw,
czasem aż wstyd przyznać się.
A jednak często jest,
że ktoś słowem złym
zabija tak, jak nożem.


Lecz ludzi dobrej woli jest więcej
i mocno wierzę w to,
że ten świat
nie zginie nigdy dzięki nim.
Nie! Nie! Nie!
Przyszedł już czas,
najwyższy czas,
nienawiść zniszczyć w sobie.

şi s-ar traduce cam aşa:

Ciudată e această lume
care încă mai păstrează
atât de mult rău în ea
şi ciudat e şi asta,
că de atâta amar de vreme
omul îl dispreţuieşte pe om.


Ciudată e această lume,
lumea afacerilor oamenilor,
uneori mi-e ruşine să trăiesc în ea.
Şi că adeseori,
cineva poate să omoare
cu un cuvânt rău ca şi cu-un cuţit.


Dar oamenii cumsecade sunt mai mulţi
şi datorită lor eu cred
că această lume nu va pieri.
Nu, nu, nu!
Acum e timpul,
timpul sfârşitului
urii ce pe sine se ucide.

Mă rog, asta cam din google translate, că eu nu ştiu poloneza. Dacă ştiţi careva dintre voi, mulţumesc anticipat pentru comentul corijator!
Dedicaţie către blog, la împlinirea a trei ani.