Teofil Părăian: Dumnezeu nu-i nici sponsor, nici terorist

Întrebări şi răspunsuri cu Părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus.
Câteva detalii biografice despre marele duhovnic, până la mutarea la cele veşnice (petrecută ieri), aici; iar pentru alte înregistrări, a se vedea şi auzi ce e pe OrthodoxMedia.

despre pecetea lui Antihrist

Adorarea fiarei şi a balaurului (Codex Urgellensis, sec. X).

Am revăzut, pe blogul lui Cristi, câteva pasaje dintr-un (nu preluaţi expresia, are cu totul alt înţeles) „horror religiosus” de mare succes, Îngerul digital. Una din temele filmului este pecetea lui Antihrist, numărul fiarei, 666, foarte la modă de la o vreme încoace, de când cu introducerea codurilor de bare şi cu paşapoartele biometrice. Personaje gen Victor Roncea par a-şi fi făcut un scop în viaţă din lupta împotriva acestora. Agitatul domn Roncea a străbătut ţara-n lung şi-n lat, informând toate mănăstirile asupra unui totalitarism care, cel puţin în momentul de faţă, nu există. Efectul operaţiunii a fost că persoane respectabile şi care chiar au suferit din pricina unei societăţi totalitare (de pildă, Părintele Iustin Pârvu) s-au speriat când au văzut iarăşi microfoane înaintea ochilor şi au subscris la îngrijorările ronceene. Asocierea dintre cipuri şi numărul fiarei este însă abuzivă şi am două argumente în acest sens: unul care ţine de literă şi unul care ţine de spirit.

Argumentul care ţine de literă.
Se spune aşa:

Şi ea (fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.
Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.
Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.
(Apocalipsa 13, 16-18)

Expresia numărul numelui (αριθμός τοῦ ὀνόματος) are o semnificaţie cât se poate de clară, ţinând cont mai ales de epoca în care Apostolul Ioan a scris cartea Apocalipsei. E vorba nu de număr, ci de numele pe care-l conspiră sau îl încifrează numărul. Iar aici sistemele numerologice şi gematrice variază: există asocieri între litere şi numere şi în alfabetul ebraic, şi în cel grec, şi în cel latin. נרון קסר (Neron Cesar) după gematria ebraică dă 666. Din VICARIVS FILII DEI (Locţiitorul Fiului lui Dumnezeu, înscris pe tiara papală) reţinem doar literele cu valoare numerică şi vedem cum, formând 666, răspunde Papa la celălalt capăt al firului. Şi răspunde chiar Papa Benedict, al cărui nume codificat numeric în greceşte - Βενεδικτος - e tot 666. Asemenea speculaţii, chiar dacă sunt şi ele doar speculaţii, respectă o cerinţă impusă de text, şi anume că numărul nu se referă la nişte cifre, ci la un nume, despre care Andrei al Cezareii Capadociei spune că a fost ocolit special de autorul Apocalipsei, fiindcă „n-a voit darul lui Dumnezeu să se scrie în dumnezeiasca carte numele lui cel pierzător”.

Argumentul care ţine de spirit.
Atât Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, cât şi Sfântul Ambrozie al Milanului, insistă asupra sensului figurat al locului peceţii. Iată ce spune Sfântul Andrei: că fiara va însemna mâinile drepte „ca să taie lucrarea celor drepte şi bune. Iar în frunţi, ca să înveţe întru înşelăciune şi întru întuneric pe cei amăgiţi să îndrăznească. Nu-l vor primi pe el cei însemnaţi în feţele lor cu dumnezeiască lumină.” Iar Sfântul Ambrozie: „Putem înţelege că, aşa cum noi ne avem caracterul lui Hristos, crucea adică, pentru a ne însemna, aşa va avea şi Antihristul propriul său caracter cu care se vor însemna cei ce vor crede în el. Putem să înţelegem şi aceasta. (...) Adeseori, prin mână, înţelegem lucrarea; deci vor avea semnul lui Antihrist în degetele mâinii; căci vor exercita lucrarea rea, potrivită doctrinei lui Antihrist; îl vor avea şi în frunte, prin care se înţelege mintea; căci lucrările de la cel rău se recunosc atunci când se pun la cale de către cele mai rele minţi.”
Pecetea lui Antihrist este aşadar un semn spiritual şi invizibil mai mult decât un semn material şi vizibil. Sau e vizibil cu ochiul spiritual sau cu discernământul nostru. Pecetea lui Antihrist este manipularea gândurilor oamenilor şi coruperea lor prin cele mai viclene mijloace de persuasiune. Chestiuni gen cipuri, paşapoarte biometrice, coduri de bare etc. devin în acest context diversioniste şi tabloidizează o importantă temă de reflecţie teologică.
În încheiere, un videoclip pe care l-am descoperit pe acelaşi blog al lui Cristi şi care mi-a plăcut foarte mult. Formaţia chineză 水木年华 (Shuimunianhua) ne invită în cea mai bună dintre lumile posibile, cum o numea un om mai deştept ca noi:

puncte de vedere

încă o dovadă că mărimea nu contează
Recordul deţinut de Taipei 101, până de curând cea mai înaltă construcţie din lume, a căzut. Taiwanezii mei au fost raşi de pe faţa Guiness Book-ului de arabii care au făurit Burj Dubai. Turnul din Emirate se laudă cu o erecţie de 818 metri, faţă de performanţa de doar 509 a celor din Taipei. Mie nici una din cele două construcţii nu mi se pare deosebită din punct de vedere arhitectonic. Cel puţin Burj Dubai arată de parcă ar fi făcut din boxele de la mai multe calculatoare. Mai simpatic e Burj Al Arab (Turnul Arabilor), un hotel în formă de bărcuţă, tot din Dubai. Poze aici, aici, aici. Ca să nu mai vorbim de interioare (vezi imaginea), care demonstrează clar că 1001 de metri nu fac cât 1001 de nopţi.

realismul ca iluzionism
Iluziile optice sunt de obicei puse în legătură cu Escher şi cu arta contemporană. Cred că se pleacă de la premiza greşită că arta este ulterioară descoperirilor ştiinţifice şi că trebuia să vină Möbius sau Felix Klein ca să ne dăm seama că ne putem abate de la principiile lui Euclid.
În realitate, iluzia optică, pe care am putea-o defini drept concomitenţa a două sau mai multe perspective, apare şi la renascentişti. Florenski comenta despre Şcoala din Atena, a lui Rafael:

Dacă ar fi să definesc din memorie impresia produsă de acele bolţi, aş înclina să le compar, de pildă, cu cele ale Catedralei Mântuitorului Hristos din Moscova; bolţile par să aibă aceeaşi înălţime. Dar dacă le măsurăm, putem constata că edificiul coloanelor este doar cu puţin mai mare decât de două ori talia personajelor, aşa încât întreg edificiul pare-se deosebit de impunător, ar arăta meschin, derizoriu, dacă s-ar pune problema să fie reconstruit.

Multiplicând punctele de vedere, Rafael face ca fresca să devină hiperplană şi să aibă mai multe dimensiuni. E acelaşi lucru ca la ridicarea cupolei pe pandantivi, în arhitectura bizantină: se dă senzaţia iluzorie a unei multitudini de cupole, care ridică bolta peste alte bolţi.

veşti bune pentru Dan Brown:
Leonardo da Vinci l-a pictat pe Hitchcock! Dacă nu credeţi, priviţi şi comparaţi:
a) ultimul da Vinci descoperit
b) Alfred Hitchcock în viziunea lui Matt Needle.

citate celebre

* Cele două doamne erau iubite şi cunoscute în tot oraşul.
Stendhal - Mănăstirea din Parma

* Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet.
Liviu Rebreanu - Ion

* Constat că aveţi o predilecţie deosebită pentru specificul naţional.
Thomas Mann - Muntele vrăjit

* Svidrigailov? Ce prostie! Nu se poate!
Dostoievski - Crimă şi pedeapsă

* „E nebun“, gândi studentul.
Balzac - Moş Goriot

* Aşadar, gazda mea avea musteţi.
Calistrat Hogaş - Pe drumuri de munte

* Să lămurim problema printr-un exemplu.
Kant - Critica raţiunii practice

* E colonelul.
Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

* Fetiţa are tot ce-i trebuie?
Victor Hugo - Mizerabilii

* Economii, Horatio, economii...
Shakespeare - Hamlet

* Află, dar, că tatăl meu era sultan.
O mie şi una de nopţi

* Ei? Tot varza acră de duminică?
Sartre - Greaţa

* Cred că s-ar putea.
Platon - Phaidon

* Vai de mine, domnule subprefect, se poate una ca asta?
Mihail Sadoveanu - Baltagul

* Iată hârtiile dumneavoastră, domnilor. Să vă fie de bine.
Gabriel García Márquez - Un veac de singurătate

Qi Xiaochun: Yuan

Qi Xiaochun (erhu) este şi compozitoarea piesei.
de ziua lui Takeshică.

vom fi iarăşi mai mult decât atât

desen de Tom of Finland. scuzaţi, e mai decent decât articolul de mai jos:

anunţându-şi aşa-zisa răspundere pe Legea pensiilor, Emil Boc a insistat în mod deosebit asupra pensiilor de lux, asupra pensionărilor pe caz de boală şi asupra pensionărilor anticipate, pe care el le găseşte în marea majoritate nejustificate. viziunea generală a lui Boc asupra Legii pensiilor pare deci focalizată pe ideea că toţi pensionarii sunt de fapt infractori deghizaţi în pensionari şi că statul ar trebui să stea cu ochii pe butelie ca nu cumva vreun babalâc piroman să pună mâna şi să incendieze construcţia bugetară a guvernului.
iată că până şi în tratarea pensionarilor, care impunea o fărâmă de gentileţe, fiind vorba totuşi de persoane în vârstă sau cu handicap, Boc nu s-a dezlipit de imaginea de jandarm la care el şi partidul lui ţin pesemne tare mult. la ea, de fapt, vroiam să şi ajung. avem pe de o parte acest partid (aproape declarat) poliţienesc, iar pe de altă parte, restul societăţii asupra căreia ei veghează (noi cu voi). e pentru binele psihologiei sociale, dacă nu pentru binele psihopatologiei sociale, ca moţiunea de mâine să pice, Boc să rămână în funcţie, iar Băsescu să fie reconfirmat ca preşedinte. altminteri, poporul român mai are posibilităţi de relansare spirituală şi economică, dar este pe cale să rateze şansa istorică de a fi cobaiul unui experiment ştiinţific important.
hai să ne imaginăm România cu încă cinci ani de tandem Băsescu-Boc. să presupunem şi ipoteza plauzibilă că alţi câţiva pesedişti de pripas vor trece la partidul-bulan şi că nu vor mai fi probleme cu opoziţia. atenţie însă: nu numărul de parlamentari aflaţi la putere va da legitimitate noului regim. legitimitatea puterii ce s-ar instala după noiembrie nu va fi una numerică sau cantitativă, ci una calitativă, bine fundamentată.
primul temei al unei asemenea legitimităţi e preşedintele, căruia i se spune, nu întâmplător, Zeus. citez aproape la întâmplare din René Girard: „Zeul care nu mai e ucis de colectivitate nu poate fi un zeu culpabil. E un zeu a cărui crimă e complet estompată, un zeu cu desăvârşire sublim, lipsit de orice păcat.“ în cazul nostru, zeul are atributele unui trickster, chiar profilul psihologic al tricksterului. prin tocmai şmecheriile, fărădelegile şi abuzurile pe care le face, zeul-trickster e un garant al liniştii şi ordinii. el ridică trangresarea legilor morale la rang de privilegiu; astfel, încălcarea acestor legi e identificare cu zeul, deci blasfemie. nu există abateri mari sau mici. orice crimă, oricât de mică, e crimă sacrilegială pentru că e identificare cu Zeus. în acest context, necesitatea unei jandarmerii cu puteri sporite e stringentă.
al doilea temei e tot de rezonanţă mitologică. alături de Zeus trebuie să stea Prostituata şi Sfânta. n-avem de-a face aici, cum s-ar părea, cu Elena Udrea, ci cu opoziţia politică şi mediatică a lui Zeus. aceasta, asemeni Sophiei gnostice, a greşit, pentru că a dat naştere la tot ce e rău în societatea noastră; asemeni Sophiei gnostice, ea e însăşi explicarea existenţei răului şi îndreptăţirea zeului. (deja în mediile pedeliste se vorbeşte despre partidul prezidenţial ca de singurul vector al reformei instituţiilor statului.) faza următoare însă e întoarcerea la Zeus. prostituata va lua calea sfinţeniei. ea se va căi şi va lucra la rându-i pentru jandarmeria preşedintelui.
al treilea temei puternic e criza, care nu e tratată la noi ca o criză de ordin economic şi nici măcar o criză de ordin politic. toţi comentatorii vorbesc despre criză ca şi cum ar fi una de ordin social sau moral, iar guvernanţii o tratează ca atare. mă mir că, de un an de zile, nimeni nu sesizează această absurditate. toată lumea caută vinovaţi ai crizei economice în zona infractorilor, a violenţei, a degradării morale ş.a.m.d. vor profesorii salarii? păi ei scot tâmpiţi şi filozofi pe bandă rulantă! vor medicii să fie plătiţi? păi suntem la coada Europei la serviciile medicale! vor judecătorii? păi... era să le adresez acuma o urare din patru litere! ş.a.m.d. cam aşa se tratează criza la noi. mutarea atenţiei dinspre criza economică spre o criză socială care nu ştiu şi nici nu mă interesează aici cât de reală e are ca pas următor transformarea societăţii româneşti într-un PRM de proporţii. discuţiile nesfârşite despre ce salariu de lux are ăla şi ce pensie nesimţită are celălalt şi despre cum trebuie să aibă toţi salarii egale sunt tradiţional peremiste şi nu rezolvă problemele economice ale unei ţări (pardon de expresie). dar atunci ce rezolvă? simplu. întreţinerea fantasmei pericolului pe care-l reprezintă cel de lângă tine, a neîncrederii în oamenii obişnuiţi, în oamenii de pe stradă, cum li se spune în media cu aroganţă.
reţineţi cele trei? tricksterul transgresor, cucoana nărăvaşă reîntoarsă la trompetă şi inculcarea sentimentului de neîncredere în oameni: acestea vor fi pilonii modelului de societate divizată în jandarmi şi infractori, model pe care l-ar putea aduce la desăvârşire un nou cincinal Băsescu-Boc şi care ar putea fi de un interes covârşitor pentru studii sociologice de amploare. votaţi-l pe Zeus şi veţi vedea!

Fritz Kreisler / Joshua Bell: Tambourin chinois

Maestrul Joshua Bell interpretând Tambourin chinois, piesă pentru vioară & pian de Fritz Kreisler. În onoarea Zilei internaţionale a muzicii, care cică a fost ieri.
Ascultând alte interpretări ale aceleiaşi piese (printre care cea a compozitorului însuşi, cea a lui Hagai Shaham şi transpunerea la xilofon a lui Christopher Clarino), mi s-a părut că, oarecum în contrast cu imaginea stas despre virtuozitate, piatra de încercare o reprezintă pasajele lente şi nu cele alerte. Dar, bineînţeles, n-am nici o competenţă să mă pronunţ.

bleah! postare despre pesedişti

întotdeauna am socotit că PSD e un partid de mafioţi şi de borfaşi şi impresia mea despre ei nu mi-a fost dezminţită niciodată. poate tocmai datorită acestor „calităţi“ incontestabile, pesediştii, strâns uniţi în jurul caşcavalului guvernării, păreau că vor reuşi, prin metodele lor tipice - dosare, şantaj, chestii-trestii, să-l dezumfle pe Mister Musculo de la Cotroceni.
cele nouă luni de câcâială guvernamentală ne-au arătat că a fi pesedist nu înseamnă numai a fi hoţ sau delabrat, ci înseamnă şi a fi bleg şi prost. să stai capră nouă luni, ca să fii regulat de cine?, de Boc?, iar după aceea, să te laşi dat afară în şuturi de micul Ştefan cel Mare, iată dovada celui mai kinky masochism. şi a unui succes orgasmic la care Băsescu, pe vremea petroliberalilor lui Tăriceanu, n-ar fi visat.
de-acum e sigur: Băsescu va ieşi din nou preşedinte, iar vina aparţine în primul rând Prostănacilor, care n-au făcut nimic să-l înfunde pe Întâiul Manelist al ţării; ba mai mult, au dat mereu impresia că cerşesc în patru labe firimiturile de la masa guvernului lui, lui-lui-lui. parcă-i văd, după fatidicul noiembrie, cum vor face orice la stă în putinţă şi, mai ales, în caracter, doar-doar or să revină în visul băsesc.

ps. a murit, deplâns de rudele sale şi de vecinii săi, pentru care a fost un om bun, cumsecade şi la locul lui (Doamne, ce popor!), generalul Pleşiţă. torţionarul lui Paul Goma, şeful securităţii ceauşiste, un ins scârbos din toate punctele de vedere, analfabet şi obraznic şi laş - ca tot românul -, a murit fără să fi făcut o secundă de penitenţă. putem conchide în acest mini-necrolog oribil că şi mai oribilul decedat s-a dus la dracu' şi e angrenat într-o încinsă... bhuh... ce să zic ca să fiu drăguţ... competiţie de cercuri cu Brucan şi Ceauşescu.