ultimele zile de hăhăieli şi umbreluţe portocalii

să ne bucurăm de aceste zile, până n-or trece. fiindcă, după 6 decembrie, vai, nimeni n-o să ne mai scape de moguli şi oligarhi. poşta o s-o ia vântu, iar minele de sare or să se îndulcească... parcă-l vedem deja pe voiculescu stând în capu mesii, şi pe patriciu, pe iliescu, pe hrebenciuc şi pe vanghele în aia mă-sii.
de-acum, nici un alt băsesc n-o să se mai bată, vai, cu o cărămidă atât de mare în piept ce-a mai condamnat el comunismul. de-acum, nici o altă nutzi n-o să mai scoată din poşetă demascatoarele, vai, bileţele şi listing-uri de telefoane. iar pe micuţul nostru bocuşor, vai, nimeni n-o să-l mai întoarcă cu cheiţa, să-i mai ameninţe măcar o dată pe pensionarii şi salariaţii nesimţiţi.
ce crudă iRealitate tv, când preşedintele-jucător vorbeşte de sine la trecut şi când majoretele lui, neţoi şi cristoi, berceni şi ungureni, voineşti şi avrameşti, se sparg în figuri dar degeaba.
weh weh weh unser guter kaspar ist tot.

Emil Constantinescu despre mitul Băsescu

Mizeria morală actuală a societăţii româneşti s-a propagat astfel de sus în jos si ea pleacă de la faptul că o mare parte a opiniei publice a acceptat cu ani în urmă o neruşinată manipulare pentru promovarea unor personalităţi compromise în prim planul vieţii politice.
La două decenii de la prăbuşirea dictaturii comuniste plătită cu sacrificiul vieţii de mii de români numai printr-o manipulare susţinută şi tenace s-a putut ajunge la situaţia în care:
- un personaj care în decembrie 1989 era un nomenclaturist comunist de rangul doi şi colaborator pe termen lung al Securităţii ceauşiste să fie prezentat ca un luptător împotriva comunismului şi al Securităţii pe care el însuşi le reprezintă şi să fie susţinut politic şi moral prin invocarea condamnării comunismului printr-un show parlamentar, în condiţiile în care dacă Parlamentul ar fi votat legea lustraţiei promisă cu acel prilej, Preşedintele însuşi ar fi fost singurul candidat lustrabil
- un personaj inculpat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cel mai mare proces de corupţie din România, proces suspendat cu tertipuri juridice şi presiuni în considerarea calităţii sale de preşedinte, să fie prezentat ca un luptător împotriva corupţiei
- un personaj produs şi finanţat copios de cercurile de interese cărora le este îndatorat şi care a încălcat sau care a tolerat încălcarea repetată a legii în folosul său personal, al familiei sau al clanului pe care îl patronează să poată vorbi de respectarea legalităţii
- un personaj cu educaţie precară să se poată pronunţa, într-un moment în care lumea intră în societatea cunoaşterii, asupra unor probleme de educaţie şi cercetare ştiinţifică pentru care nu are nici un fel de pregătire şi înţelegere
- un personaj care şi-a probat incompetenţa într-o îndelungată carieră ministerială prin distrugerea flotei şi blocarea construcţiei autostrăzilor sau în calitate de primar general al Capitalei prin lipsa oricăror realizări edilitare de-a lungul unui întreg mandat să poată acuza pe alţii de incompetenţă şi lipsă de profesionalism
- un personaj permanent conflictual şi intrigant să poată fi acceptat ca un moderator valabil între puterile statului
- un personaj grobian, mincinos, cu manifestări imorale şi care proferează permanent insulte la adresa unor persoane sau categorii sociale să fie prezentat ca un model de comportament popular demn de urmat.
La limită putem accepta existenţa în peisajul politic a diferite personaje care să se regăsesască într-una sau chiar în mai multe din situaţiile incriminate. Dar ca o singură persoană întrunind toate aceste incompatibilităţi să fie aleasă în cea mai înaltă funcţie în stat şi apoi să fie răsplătită cu încrederea unei părţi a elitei intelectuale şi a populaţiei precum şi cu susţinerea electorală pentru a continua cu un nou mandat pare ceva ireal.

- Din Scrisoarea de susţinere a lui Crin Antonescu -

Sf. Grigore Palama: Cuvânt la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Dacă pomul se cunoaşte după roade, iar pomul bun face roade bune (Matei VII, 17; Luca VI, 44), atunci Maica Bunătăţii Înseşi, cea care a purtat Frumuseţea veşnică, nu e oare incomparabil mai presus de orice bine, fie în această lume, fie în lumea de sus? Prin urmare, Icoana coeternă şi deofiinţă a Bunătăţii, Cel mai înainte de veac, Cel ce depăşeşte toate cele ce sunt, Cel care e Cuvântul preexistent şi bun al Tatălui, mişcat de dragostea Lui nespusă pentru omenire şi de milă pentru noi, a luat chipul nostru, ca să poată răscumpăra firea noastră cea trasă în jos către iadul cumplit şi să reînnoiască această natură coruptă şi să o ridice la înălţimile raiului. Pentru aceea, El Şi-a asumat un trup care a fost şi nou şi al nostru, ca să ne poată remodela din afara noastră. Astăzi El a găsit o slujnică potrivită întocmai acestor trebuinţe, cea care I-a dăruit natura ei neatinsă, Pururea Fecioara cântată de noi astăzi şi a cărei minunată Intrare în templu, în Sfânta Sfintelor, astăzi o sărbătorim. Dumnezeu a predestinat-o mai înaintea veacurilor pentru mântuirea şi răscumpărarea noastră. Ea a fost aleasă, nu doar din mulţime, ci din rândurile aleşilor din toate timpurile, renumiţi pentru evlavie şi înţelegere, precum şi pentru cuvintele şi faptele de Dumnezeu mulţumitoare.
La început, a fost unul care s-a ridicat împotriva noastră: autorul răului, şarpele, care ne-a târât în abis. Multe motive l-au făcut să se ridice împotriva noastră şi multe sunt şi modurile prin care a înrobit natura noastră: invidia, adversitatea, ura, nedreptatea, trădarea, viclenia etc. În plus faţă de toate acestea, el are în el şi puterea de a aduce moarte, pe care însuşi a zămislit-o, fiind primul care a căzut departe de viaţa adevărată.
Autorul răului a fost gelos pe Adam, atunci când l-a văzut condus de pe pământ la cerul de unde a fost aruncat pe bună dreptate. Plin de invidie, a sărit pe Adam cu o ferocitate teribilă şi chiar a dorit să-l îmbrace cu straiele morţii. Invidia este nu numai născătoare de ură, ci şi de ucidere, pe care acest şarpe cu adevărat urâtor de oameni a adus-o în noi. Căci a vrut să fie stăpân peste cei născuţi din pământ pentru ruina celor creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nefiind destul de îndrăzneţ ca să atace faţă către faţă, a recurs la viclenie şi înşelăciune. Acest uneltitor cu adevărat teribil şi răuvoitor s-a pretins a fi prieten şi sfetnic folositor, înfăţişându-se sub forma fizică a unui şarpe şi pe furiş luând poziţia lor. Prin sfatul său potrivnic lui Dumnezeu, el a a picurat în om puterea sa purtătoare de moarte, ca o otravă veninoasă.
Dacă Adam ar fi fost suficient de puternic să păzească porunca lui Dumnezeu, atunci s-ar fi arătat însuşi învingător al duşmanului său şi ar fi rezistat atacului mortal. Dar cum s-a dat cu propria voie păcatului, a fost înfrânt şi a devenit păcătos. Fiind rădăcina rasei noastre, ne-a produs ca descendenţi purtători de moarte. De aceea a trebuit pentru noi ca el să lupte iarăşi împotriva acestei înfrângeri şi să-şi revendice victoria, să scape de veninul purtător de moarte din sufletul şi trupul său şi să absoarbă viaţa, viaţa veşnică şi nestricăcioasă.
Trebuia să avem o rădăcină nouă pentru neamul nostru, un nou Adam, nu doar unul care să fie fără de păcat şi de neînvins, ci unul care să şi poată să ierte păcatele şi să elibereze de pedeapsă pe păcătoşi. Şi nu numai să aibă viaţă în Sine Însuşi, ci să poată şi readuce la viaţă, astfel încât să le poată oferi celor lipiţi de El şi legaţi de El prin rasă atât viaţa cât şi iertarea păcatelor, readucându-i la viaţă nu numai pe cei care vin după el, ci şi pe cei care au murit înaintea Lui. De aceea, Sfântul Pavel, marea trâmbiţă a Duhului Sfânt, exclamă Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă (I Corinteni XV, 45).
În afara lui Dumnezeu, nu există nimeni fără păcat sau făcător de viaţă sau în măsură să şteargă păcatele. Prin urmare, noul Adam trebuia să fie nu numai Om, ci şi Dumnezeu. El este în acelaşi timp viaţă, înţelepciune, adevăr, dragoste şi milă şi orice alt lucru bun, astfel că îl poate reînnoi pe Adam cel vechi şi îl poate readuce la viaţă, prin milă, înţelepciune şi dreptate. Acestea sunt opuse lucrurilor pe care autorul răului le-a folosit pentru a ne aduce îmbătrânirea şi moartea.
Dacă ucigaşul omenirii s-a ridicat asupra noastră cu invidie şi ură, Izvorul vieţii S-a ridicat pe Sine [pe Cruce], pentru bunătatea Lui nemăsurată şi pentru dragostea de oameni. El a dorit intens mântuirea făpturii Sale, adică, să restaureze prin Sine făptura Sa. În schimb, autorul răului a vrut să aducă făptura lui Dumnezeu în ruină şi, prin aceasta, să-şi supună omenirea sieşi şi să o lovească prin tiranie. Şi, aşa cum el a realizat cucerirea şi căderea omenirii prin nedreptate şi viclenie, prin înşelăciune şi şiretlic, tot astfel Eliberatorul a adus înfrângerea autorului răului şi restaurarea creaturii Lui cu adevăr, dreptate şi înţelepciune.
apasă pentru continuare

A fost un act de dreptate desăvârşită ca natura noastră, de voie înrobită şi doborâtă, să intre din nou în lupta pentru victorie şi să arunce robia sa voluntară. Aşadar, Dumnezeu a binevoit să primească de la noi natura noastră, unindu-se ipostatic cu ea în chip minunat. Dar era imposibil să se unească Firea Preaînaltă, a Cărei puritate este de neînţeles pentru raţiunea umană, cu o natură păcătoasă înainte ca ea să fie purificată. Prin urmare, pentru zămislirea şi naşterea Celui ce împarte puritatea, era nevoie de o Fecioară cu totul neîntinată şi Preacurată.
Astăzi sărbătorim memoria acelor lucruri care au contribuit odinioară la Întrupare. El, Care e Dumnezeu prin fire, Cuvântul împreună neoriginat şi împreună veşnic şi Fiul Tatălui Celui mai presus de toate, devine Fiul Omului, Fiul Pururea-Fecioarei. Iisus Hristos, acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei XIII, 8), neschimbat în divinitate şi fără prihană în umanitate, El singur, cum a proorocit profetul Isaia, nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui (Isaia LIII, 9). Doar El nu a fost adus pe lume în nelegiuire, nici nu a fost zămislit în păcat, în contrast cu ceea ce Proorocul David spune cu privire la sine însuşi şi la fiecare alt om (Psalmul L, 5). Chiar şi în ceea ce El îşi asumă, El este cu desăvârşire curat şi nu are nevoie să fie Însuşi purificat. Dar, de dragul nostru, El a acceptat curăţirea, suferinţa, moartea şi învierea, ca să ni le poată transmite.
Dumnezeu S-a născut din neîntinata şi Sfânta Fecioară, sau mai bine să spun, din Preacurata şi Preasfânta Fecioară. Ea este mai presus de orice pângărire trupească şi chiar mai presus de orice gând impur. Zămislirea ei nu a rezultat din pofta trupească, ci din adumbrirea Preasfântului Duh. Acea dorinţă fiindu-i cu totul străină, prin rugăciune şi de pregătire spirituală i-a spus îngerului: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca I, 38) şi a zămislit şi a dat naştere. Deci, pentru a o face pe Fecioara demnă de acest scop măreţ, Dumnezeu a însemnat-o pe această fiică pururea-fecioară pe care astăzi o lăudăm din toate timpurile şi din eternitate, alegând dintre aleşii Lui.
Îndreptaţi-vă atenţia, de unde vine această alegere. Dintre fiii lui Adam, Dumnezeu l-a ales pe minunatul Set, care s-a arătat pe sine cer viu, prin purtarea lui potrivită şi prin frumuseţea virtuţilor sale. De aceea a fost ales şi din el Maica Domnului s-a ivit ca o trăsură divină meşteşugită de Dumnezeu. De ea a fost nevoie spre a da naştere şi spre a-i chema pe cei născuţi din pământ la înfierea cerească. Din acest motiv, şi spiţa lui Set s-a numite fii ai lui Dumnezeu, pentru că din această seminţie un fiu al omului s-a născut Fiu al lui Dumnezeu. Numele Set înseamnă o ridicare sau înviere, sau mai exact, îl arată pe Domnul, Cel ce făgăduieşte şi dă viaţă fără de moarte tuturor celor ce cred în El.
Şi cât de exactă este paralela! Set s-a născut din Eva, după cum ea însăşi a spus, în locul lui Abel, cel ucis de Cain din gelozie (Geneza IV, 25); iar Hristos, Fiul Fecioarei, S-a născut pentru noi în locul lui Adam, cel pe care autorul răului l-a ucis prin gelozie. Dar, Set nu l-a înviat pe Abel, din moment ce el a fost doar o preînchipuire a învierii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos l-a înviat pe Adam, deoarece El este însăşi viaţa şi învierea celor din pământ născuţi, de dragul Căruia urmaşii lui Set au primit adopţia divină prin nădejde şi sunt numiţi copii ai lui Dumnezeu. Datorită acestei nădejdi ei au fost numiţi fii ai lui Dumnezeu, aşa cum a fost evident cel dintâi care s-a numit aşa, succesorul în alegere. Acesta a fost Enos, fiul lui Set, care, aşa cum Moise a scris, a fost primul care a nădăjduit să se cheme cu numele Domnului (Geneza IV, 26).
Astfel, alegerea viitoarei Maici a lui Dumnezeu, începând chiar cu fiii lui Adam şi mergând prin toate generaţiile de-a lungul timpului, prin Pronia lui Dumnezeu, trece la regele-profet David şi la succesorii regatului şi neamului său. Când a venit vremea, din casa şi moştenirea lui David, Ioachim şi Ana au fost aleşi de Dumnezeu. Deşi erau fără copii, erau prin viaţa lor virtuoasă şi dispoziţia lor bună cei mai desăvârşiţi dintre toţi cei descinşi din neamul lui David. Iar când în rugăciune îl implorau pe Dumnezeu să le dăruiască un copil, îi promiteau să-l închine lui Dumnezeu încă din copilărie. Dumnezeu Însuşi a proclamat-o pe Maica Domnului şi le-a dat-o ca pe un copil, pentru ca din astfel de părinţi virtuoşi să se ridice atotvirtuoasa copilă. În acest fel, fecioria şi rugăciunea unite au rodit făcând-şo pe Maica fecioriei, dându-i naştere întrup Celui născut din Dumnezeu Tatăl mai înainte de veac.
Iar când Drepţii Ioachim şi Ana au văzut că li s-a împlinit dorinţa şi că promisiunea divină s-a fost realizat în fapt, la rându-le, ca iubitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, s-au grăbit să-şi împlinească jurământul dat lui Dumnezeu cât mai curând încă de când copila fu înţărcată. Ei au dus acum acest copil cu adevărat sfinţit al lui Dumnezeu, pe Maica lui Dumnezeu şi Fecioara, în Templul lui Dumnezeu. Iar ea, fiind plină de daruri divine chiar şi la o astfel de vârstă atât de fragedă ... Ea, mai mult decât alţii, a hotărât ce se va face cu ea. În felul acesta, a arătat nu doar că a intrat în templu, ci că însăşi a pătruns în slujirea lui Dumnezeu de bunăvoie, ca înaripată, străduindu-se spre această dragoste sfântă şi divină. Ea a considerat că este de dorit şi potrivit să intre în Templu şi să locuiască în Sfânta Sfintelor.
De aceea, marele preot, văzând că acest copil, mai mult decât oricine altcineva, a avut harul divin în ea, a dorit să o aducă în Sfânta Sfintelor. El a convins pe toţi cei prezenţă să o întâmpine cu bun venit, întrucât Dumnezeu a propus şi a dispus aceasta. Prin îngerul Lui, Dumnezeu a asistat-o pe Fecioară şi i-a trimis hrană mistică, cu care firea ei s-a întărit, iar trupul ajungând la maturitate a fost făcut mai curat şi mai mărit decât îngerii, având duhurile cereşti ca slujitori. Nu doar că a fost o dată condusă în Sfânta Sfintelor, ci a fost primită de Dumnezeu să locuiască acolo cu El în tinereţea ei, pentru ca prin ea, cereştile lăcaşuri să se deschidă şi să se dea spre veşnică locuire celor ce cred in miraculoasa ei naştere.
De aceea ea, de la începutul veacurilor, a fost aleasă dintre aleşi. Ea care se arată ca Sfânta Sfintelor, cu trupul mai curat chiar decât duhurile curăţite prin virtute, este capabilă să primească ... pe Cuvântul ipostatic al Tatălui Neoriginat. Astăzi Pururea Fecioara Maria, ca o comoară a lui Dumnezeu, se depune în Sfânta Sfintelor, astfel încât, la plinirea vremii, să servească drept bogăţie şi podoabă a toată lumea. De aceea, Hristos Dumnezeu o slăveşte pe Maica sa, atât înainte de naştere, cât şi după naştere.
Noi care înţelegem mântuirea, începută pentru noi prin Preasfânta Fecioară, îi dăm mulţumire şi laudă după puterile noastre. Şi într-adevăr, dacă femeia recunoscătoare (despre care Evanghelia ne spune), după ascultarea cuvintelor mântuitoare ale Domnului, a binecuvântat-o şi i-a mulţumit Maicii Lui, ridicând vocea deasupra mulţimii şi spunând lui Hristos Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! (Luca XI, 27), atunci noi, care avem cuvintele vieţii veşnice scrise pentru noi, şi nu numai cuvintele, ci şi minunile şi Patimile, şi ridicarea din morţi a firii noastre, şi de înălţarea de pe pământ la cer, şi făgăduinţa vieţii fără de moarte şi certitudinea mântuirii, noi cum să nu o lăudăm şi să nu o binecuvântăm neîncetat pe Maica mântuirii şi de viaţă dătătoarea, sărbătorind zămislirea ei şi naşterea şi Intrarea ei în Sfânta Sfintelor?
Acum, fraţilor, să ne mutăm de la cele pământeşti la cele cereşti. Să ne schimbăm calea de la trup la spirit. Să ne schimba dorinţa de la cele trecătoare la cele vecuitoare. Să dispreţuim plăcerile trupeşti, care servesc drept ispite pentru suflet şi care lesne se sting. Să ne dorim darurile spirituale, care rămân nemicşorate. Să ne întoarcem mintea şi atenţia de la preocupările pământeşti şi să le ridicăm la locurile neumblate ale raiului, la Sfânta Sfintelor, unde locuieşte acum Maica lui Dumnezeu.
Astfel cântările şi rugăcviunile către ea îşi vor atinge ţinta şi, prin mijlocirea ei, vom moşteni binecuvântările veşnice ce vor veni, prin harul şi dragostea de oameni a Celui ce pentru noi S-a născut din ea, a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava, cinstea şi închinăciunea, împreună şi Tatălui Său Celui fără început şi împreună veşnicului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

- traducere şi adaptare de radugo, după traducerea în engleză -

vom fi iarăşi mai mult decât atât se întoarce

Ieri, tvr1 şi mai apoi realitatea ne-au oferit momente de vibrant patriotism şi aleasă simţire, fiind vorba de un invitat de seamă şi anume marele om de cultură şi marele europarlamentar şi iubitor de neam şi ţară şi tribun şi săptămânist şi în acelaşi timp candidat Corneliu Vadim Tudor.
Toate problemele care îi frământă pe alegători şi-au aflat în sfârşit un răspuns. Dosarul Flota e în integralitatea lui pe mâini bune, aceleaşi mâini care odinioară scriau la lumina lămpii lui Ilici imnuri de dragoste către academiciana de la Cimitirul Ghencea. În baza numitului dosar, dacă Moş Nicolae îi va aduce lui Vadim sceptrul prezidenţial, Băsescu va primi în schimb o pereche de cătuşe şi o pijama cu nişte dungi speciale. Antonescu stă şi mai nasol. E homosexual (lucru atestat de oamenii de bine de la Miliţia Capitalei), ba chiar travestit, de vreme ce în prima tinereţe semăna aşa de mult cu Mireille Mathieu. E găgăuz (adică găgăuţă), nu e român, ceea ce înseamnă implicit că doreşte independenţa Transnistriei. E spion german, la fel ca şi Klaus Johannis, premierul lui. Nici nu trebuie să ne mire de aceea faptul că virgulă colac peste pupăză acest Klaus Johannis e traficant de copii şi că Laura Codruţa Kövesi are probe concrete în acest sens şi, deşi e sibiancă de-a lui, n-are ce face şi urmează să-i orchestreze un proces. Ceva mai bine stă Geoană, care nu s-a temut să aibă o confruntare televizată cu Vadim şi cu Becali şi care, în consecinţă, a dovedit că are onoare.
Dar marele patriot şi europarlamentar nu s-a limitat la aceste demascări, ci a venit şi cu o soluţie concretă: Ghiţă Funar premier. Probabil logica a fost ca astfel să se încheie un ciclu, al primarilor de Cluj ajunşi prim-miniştri, deşi mă îndoiesc că revărsarea căruţei de clujeni la Palatul Victoria se va opri aici. Echipa marelui om cu o mare nu va ferici doar Românica noastră, ci un continent întreg, care se va putea bucura de multiplele competenţe ale inteligenţelor peremiste. Astfel, Anca Petrescu, arhitecta Casei Poporului, va deveni un foarte bun comisar european, uite că nu mai ţin minte pe ce domeniu. La fel, Marcu Tudor, fratele lui Vadim, doctorul Dan Claudiu Tănăsescu, care ar putea fi ministrul sănătăţii pe Europa, un gradat pe nume Berceanu care a fost campion la lupte, Marinescu-Bideu, Codrin Ştefănescu etc. - aceştia şi alţii vor deţine practic toate posturile-cheie la Bruxelles. Parlamentul Europei şi Guvernul României se vor peremiza aşadar complet, într-o foarte scurtă perioadă de timp. Singura problemă e aplicarea şi numărarea ştampilelor la scrutinul de duminică: sondajele însă arată de pe-acum o victorie la scor a Tribunului.

PS. Dacă te mai îndoieşti, stimate alegător, că Băsescu luptă pentru tine, află că pe meleagurile judeţului Botoşani, colorat în portocaliu, sunt gata să vină 25 de mii de luptători alegători din toate colţurile ţării, conştienţi că nu pot alţii să fure cât pot ei vota. Oştirea lui Băse vrea să le facă de petrecanie irascibililor moguli şi oligarhi din Crasnaleuca şi Curteşti. De ce le e frică nu vor scăpa!

despre parlament

Pe când se îngâna mileniul al doilea cu al treilea şi pe când cineva ajuns între timp preşedinte se juca cu ministerul transporturilor sau cu primăria, nu mai ţin minte, în nisip, am semnat şi am strâns semnături (un formular de zece, parcă) pentru o iniţiativă civică, pardon de expresie, a asociaţiei ProDemocraţia. Iniţiativa respectivă... iniţia chestii precum votul uninominal, parlamentul unicameral, reducerea numărului parlamentarilor şi alte mizilicuri dintr-astea.
Au trecut nişte ani, puţini pentru omenire, dar mulţi pentru mine, şi, revizitând aceste teme, încerc un sentiment de repulsie. Mai întâi, moda asta uni, sau topless, am putea să-i spunem, dacă privim parlamentul de azi ca fiind un costum de baie deux-pieces, care, urmând logica strip-tease-ului promovat de Cotroceni, urmează să rămână fără Sutien Senat. O asemenea modă nu mi se pare atât de apetisantă, fie şi pentru simplul motiv că s-a mai purtat înainte de '89. Marea Adunare Naţională a fost un parlament unicameral, cu deputaţi aleşi uninominal. Apoi, chestiunea reducerii de cheltuieli e o demagogie ieftină, de ameţit mai tare nişte inşi care de regulă sunt ameţiţi. Nu scrie nicăieri în Constituţie cât cheltuie sau cât trebuie să o cameră a parlamentului pe cap de parlamentar. Apoi, faptul că cel care propune o asemenea iniţiativă e preşedintele şi nu un grup de parlamentari nu mi se pare fair. Preşedintele dacă vrea să reducă ceva n-are decât să-şi reducă propriile beneficii, propriul grup de interese şi propriul câmp de iniţiativă. În fine, multe alte motive dintr-astea mă determină să votez pentru contra la referendumul lui Băsescu.
Dar problema principală pe care un asemenea referendum n-o rezolvă, ba dimpotrivă, o complică, este de fapt şi problema principală pe care o are Parlamentul nostru în acest moment şi anume problema reprezentativităţii. Putem calcula câţi oameni reprezintă un parlamentar împărţind numărul parlamentarilor la numărul votanţilor şi atunci mai puţini parlamenari ar avea o reprezentativitate mai mare; e însă un calcul fals. Parlamentarii nu-şi reprezintă alegătorii, ci propriul lor partid. Care e unul din trei. De un an de zile, la toate emisiunile, sunt prezente în dezbatere trei puncte de vedere, nu ale alegătorilor, ci ale unor partide. Cineva din partidul prezidenţial propunea să se reducă aceste puncte de vedere la două, unul care să fie al partidului de dreapta, altul al partidului de stânga. Or, e absurd să îţi imaginezi că societatea românească se împarte în trei. Sau în două. De ce să nu fie şi un partid de înainte şi unul de înapoi, unul de în-sus şi altul de în-jos? Nici în box nu sunt numai croşee de stânga şi de dreapta, există uppercut şi alte asemenea, deşi boxerul are în mod evident două mâini.
În locul preşedintelui, aş fi propus mai degrabă reducerea pragului electoral. În nici o democraţie europeană nu există patru partide parlamentare mari şi late. Hai să ne uităm la candidaţii la prezidenţiale, la ceilalţi candidaţi.
- Remus Cernea: mie mi se pare uşor vetust deoarece vine cu secularismul, evoluţionismul şi altele de gen într-o lume post-seculară (de la Jürgen Habermas citire), dar el pune o problemă care se pune în toate ţările, cu sau fără temei. În orice parlament din Europa există şi e nevoie de un partid ecologist; în România nu.
- Gigi Becali şi Vadim Tudor: reprezintă curente de gândire larg răspândite în societatea românească, curentul naţionalist şi curentul naţional-comunist. O consecinţă nefastă a faptului că PRM nu mai e în Parlament e aceea că discursul peremist s-a transferat la cele trei partide de stânga-dreapta rămase; astfel, avem, paradoxal, mai mulţi peremişti decât înainte.
- Eduard Manole: om de afaceri relativ tânăr, propune taxe şi impozite zero, TVA zero. Şi libertarianismul, în opinia mea, merită să aibă un purtător de cuvânt în Parlament.
- Avem şi un candidat „rom“ la aceste alegeri, nu i-am reţinut numele. Întreb şi eu: oare n-ar trebui să existe cineva care să reprezinte şi comunitatea ţiganilor, cu problemele ei, în forul legislativ al ţării?
Deci, şi aici, cheia nu stă în unificare, ci mai ales în diversificare.

CORECTARE.
Am scris în necunoştinţă de cauză despre Eduard Manole. Evident, un ins care vrea să înfiinţeze Comitetul de Stat al Planificării şi să etatizeze tot ce mişcă-n ţara asta nu e libertarian. Mulţumiri lui Machiavellian şi lui Mihai. Mea culpa. Rămâne însă valabilă necesitatea unui partid ceva mai la dreapta celor existente în Parlament.

Kureţii şi românii

Strabon (Geographia, X, 3) povesteşte o legendă despre nişte zei minori ale Greciei, numiţi kureţi (κουρήτες), cărora li se atribuie un rol protector la naşterea lui Zeus.

În Creta, nu numai aceste rituri, dar mai ales cele consacrate lui Zeus, erau însoţite de un cult orgiastic şi de feluriţi oficianţi care erau în slujba lui Dionysos, vreau sa spun satiri. Aceşti oficianţi erau numiţi kureţi (κουρήτες), tineri care executau mişcări în armură acompaniate de dans, deoarece ele trimiteau la povestea mitică a naşterii lui Zeus; în acestea, ei îl prezentau pe Kronos, care obişnuia să-şi înghită copiii imediat după naştere, şi pe Rhea, care încerca să păstreze secretul sarcinii şi, din moment ce copilul s-a născut, să-l ferească şi să-i salveze viaţa prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie; iar pentru a împlini aceasta, se spune că ea i-a avut ca ajutoare pe kureţi, care, înconjurând-o pe zeiţă cu tamburine şi alte asemenea instrumente zgomotoase şi cu dansuri războinice şi vacarm, ar fi stârnit groaza în Kronos şi fără vestea sa i-ar fi furat copilul ducându-l departe; şi, potrivit tradiţiei, Zeus a fost de fapt crescut de ei cu aceeaşi grijă.

În alte variante, amintite de René Girard şi interpretate în cheia sa preferată, care nu face obiectul a ceea ce vreau să zic în postul ăsta, „zeul Kronos se află în căutarea ultimului născut, Zeus, ascuns de mama sa, Rhea. Nişte răboinici cumpliţi, Kureţii, îl disimulează pe copilaş făcând cerc în jurul lui. Înspăimântat, micul Zeus scoate ţipete ascuţite, ce i-ar putea descoperi tatălui său locul unde se află. Ca să-i acopere vocea şi să-l păcălească pe căpcăunul devorator, Kureţii îşi zăngănesc armele lovindu-le unele de altele şi purtându-se în cel mai zgomotos şi ameninţător mod cu putinţă.“ [Ţapul ispăşitor, traducere Teodor Rogin, Nemira, 2000, p. 93.]
Mi-am amintit de kureţi privind la meciul Polonia - România, încheiat 0-1. Premizele erau pe placul tricolorilor: jucam în bălţi, cu o naţională care n-a putut fi pusă pe picioare nici de un antrenor olandez şi care într-o zi mai bună ar fi scos poate un egal de la Insulele Feroe. Ceea ce însemna o victorie cu 1-0. Cu o selecţionată ceva mai de soi, Lucescu Jr şi compania ar fi pierdut, dar numai cu 0-1. De ce? Pentru că, de ani de zile dacă nu cumva dintotdeauna, strategia naţionalei României e strategia kureţilor.
Pe post de Zeus, e portarul echipei - în cazul de faţă, longilinul Pantilimon. Mama lui Zeus e poarta. Jocul de fotbal e căutarea lui Zeus de către Kronos, adică echipa adversă. Pentru ca Zeus să nu fie găsit de Kronos, kureţii, adică jucătorii de câmp ai echipei României (Strabon îi numeşte pe kureţi φιλοπαίγμονες, iubitori ai jocurilor), îl acoperă pe Zeus, executând diverse mişcări, derutante pentru adversar: grupaţi pe două semicercuri, aleargă (iar unii doar merg) când înainte, când înapoi, fără dorinţa de a avea vreo întâlnire cu mingea; iar dacă mingea însăşi îşi doreşte această întâlnire, urmează două pase de-a latul între kureţi şi balonul revine la un Kronos derutat; care, zăpăcit de agitaţia fără rost şi fără tangenţe cu fotbalul a kureţilor, scapă balonul şi, mai rău: uită că la fotbal trebuie să faci şi faza defensivă. Apare un contraatac mortal, în care mingea deviată de doi kureţi şi trei bălţi ajunge la kuretul atacant, iar acesta, din altă băltoacă, împinge balonul în plasă.
Asta e reţeta câştigului la români. Aş fi putut face paralela şi cu Zeus ăla din politică, dar sunt sick & tired of it. Aşa că mă limitez la fotbal. M-am săturat de genul ăsta de joc, la derută, la cacealma, la ciupeală, pe care-l practică naţionala. Nu ştiu cât de mult îmi iubesc ţara, dar se pare că fotbalul îl iubesc mai mult; şi îi doresc de aceea lui Lucescu Jr cât mai multe meciuri ca cel de la Belgrad şi cât mai puţine ca acesta, de la Varşovia.

Ionesco: Avangarda este libertate

Mesaj de Ziua Mondială a Teatrului, 27 martie 1976

Când, în 1959, Institutul Internaţional de Teatru mi-a făcut onoarea şi bucuria de a mă invita să particip la conferinţa de la Helsinki, reprezentam teatrul nou, astăzi mai puţin nou, ce pe atunci se numea teatru de avangardă. Mesajul meu s-a încheiat cu următoarea concluzie: avangarda este libertate. Această definiţie sau proclamaţie a fost considerată de majoritatea reprezentanţilor tuturor ţărilor, de la vest la est, drept subversivă, periculoasă. De atunci s-au schimbat multe. Cantonaţi în acea epocă fie în realismul burghez, fie în realismul mai mult sau mai puţin socialist, oamenilor de teatru le era frică de imaginaţie. Realismele continuă să subziste în teatrul de bulevard sau în teatrul ideologic, dar tot ce s-a făcut nou, interesant, de mai bine de cincisprezece ani încoace, tot ce este viu depăşeşte realismele şi constrângerile. Ne-am ridicat adeseori împotriva realismului pentru simpla raţiune că realitatea nu este realistă şi că realismul este o şcoală, un stil, o convenţie ca atâtea altele şi a devenit academism, adică mort. Ne-am ridicat şi împotriva teatrului ideologic deoarece teatrul ideologic este el însuşi constrângere, închisoare, prizonier al tezelor, doctrinelor, postulatelor pe care dramaturgul este împiedicat să le repună sub semnul întrebării.
Adevărul este în imaginar. Teatrul de imaginaţie este un teatru al adevărului autentic, documentar în mod autentic. Documentul nu este niciodată liber pentru simplul motiv că este a priori orientat. Imaginaţia nu poate minţi. Ea e revelatoarea psihologiei noastre, a neliniştilor noastre permanente sau de moment, a preocupărilor omului dintotdeauna şi de astăzi, a profunzimilor sufletului. Un om care nu visează e un om bolnav. Funcţia visului e indispensabilă, la fel cum funcţia imaginaţiei este indispensabilă. Un artist căruia vrei să-i răpeşti libertatea imaginativă, adică libertatea spiritului, devine un om alienat. Marii revoluţionari sau precursorii acestora au fost visători - vreau să zic, utopişti. Dar, atunci când utopia devine stat, obligaţie, lege, ea e un coşmar. Visul, spunea un mare psiholog, este o dramă căreia îi suntem şi autor, şi actor, şi spectator. Teatrul este o construcţie a imaginaţiei în libertate. Fiecare dintre noi simte nevoia să inventeze. Din bucuria de a inventa, însumi am scris piese de teatru. A imagina, a inventa nu e o activitate aristocratică. Suntem cu toţii potenţiali artişti. Teatrul popular angajat, orientat, dirijat, dictat de reprezentanţii statului, de politicieni, nu e un teatru popular, ci un teatru concentraţionar, impopular. Teatrul popular este teatrul imaginaţiei, adevăratul teatru liber. Ideologii politicii au vrut să pună mâna pe teatru şi să-l folosească în avantajul lor ca pe un instrument. Dar arta nu este sau nu trebuie să fie o problemă a statului. Este un păcat împotriva spiritului să împiedici spontaneitatea creatoare. Statul nu e decât o suprastructură artificială a societăţii. Statul nu e societatea, dar politicienii vor să utilizeze, să controleze creaţia dramatică pentru propaganda lor. Teatrul poate fi într-adevăr unul din instrumentele visate de orice propagandă pentru ceea ce se numeşte "educaţie politică", adică pentru deturnări şi pentru spălarea creierului (bourrage de crâne). Oamenii politici nu trebuie să fie decât slujitorii artei şi în special ai artei dramatice. Ei nu trebuie să fie ocârmuitorii ei şi mai ales cenzorii ei. Toată munca lor trebuie să consiste în a permite dezvoltarea liberă a artei şi îndeosebi a artei dramatice. Dar imaginaţia îi sperie.
Vedem astfel în unele ţări răspândite cenzurile guvernelor. Vai de guvernele care se tem de opoziţie. Înseamnă că nu sunt sigure de ele. În alte ţări, în Occident mai ales, unele guverne sunt mai liberale decât opoziţia. Iar opoziţia e cea care exercită cenzura. Reprezentanţi ai acestui gen de opoziţie au gustul puterii, pasiunea dictaturii, vor să facă ordine. Ei exercită o veritabilă presiune morală, un şantaj ideologic şi moral. Ei, aceşti maeştri în gândit (maîtres à penser), sunt adeseori mai stricţi, mai intoleranţi decât guvernele lor, astfel încât artiştii din aceste ţări sunt obligaţi să se autocenzureze. Vai de opoziţiile care se tem de anti-opoziţii şi vai de artiştii care, în numele ideologiilor pretins revoluţionare sau contrarevoluţionare, pun piedici libertăţii creatoare, dezvoltării libere a imaginaţiei. Nimic nu-l împiedică pe cetăţean să se implice politic cum pofteşte. Dar, ca artist care pune totul sub semnul întrebării, el trebuie să fie liber. De aceea, sarcina urgentă a artiştilor şi autorilor dramatici din toate ţările este să depolitizeze teatrul, sau mai degrabă să nu ţină cont nici de stat, nici de maeştrii în gândit care vor să-i angajeze.
Se zice că arta nu are frontiere. Teatrul nu trebuie să aibă. Dincolo de diferenţele ideologice, de caste, rase, naţionalisme, patrii locale, el trebuie să fie patria universală, locul de întâlnire al tuturor celor cei care împărtăşesc aceleaşi nelinişti şi aceleaşi speranţe pe care le dezvăluie imaginaţia, nu o expresie arbitrară sau realistă, ci una a identităţii noastre, a continuităţii noastre, a unităţii noastre.
Nici un ordin către creatori! Nici o instrucţiune de la guverne!

La centenarul Eugen Ionescu (pe vechi).

Gheorghe Dinică: M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea

Debutul
Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa „Titanic vals” de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea.

Influenţe
Toţi cei pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii mi-au schimbat, într-un fel, cursul existenţei. Ştefan Iordache, cel care mi-a fost prieten o viaţă, a fost pentru mine un exemplu. Un om de o forţă incredibilă, un artist complet, un bărbat de la care am învăţat ce înseamnă prietenia. De la Maria Tănase am învăţat ce înseamnă sa cânţi cu sufletul, de la Marin Moraru sa fiu răbdător. Şi acum învăţ de la colegii mei mai tineri de platou.

Rolurile negative
N-am crezut niciodată în personajul pozitiv şi în cel negativ. Scenariile erau proaste, după părerea mea şi dezvoltau un mod liniar de gândi personajele. Ăla rău era rău de la început şi până la sfârşit şi nu se mai schimba, iar cel bun rămânea bun, de ţi se facea şi greaţă de atâta frumos şi bunătate. Unii actori au reuşit doar prin ei inşişi să facă ceva. Eu sunt, poate, unul dintre ei, pentru că rolurile negative au fost mai degrabă un obicei de-al regizorilor de a mă distribui. Eu, ca fire, nu am nici o legătură cu aceste personaje. Sunt actor şi le creez, asta e meseria mea, le dau din umorul meu, poate le arunc chiar o privire de sus în timp ce le joc; modul meu de a fi, personalitatea mea, le-a dat poate o culoare în plus.
(...)Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ. Ei, asemenea personaje sunt cele mai interesante. Sunt roluri colorate, ai posibilităţi. La rolul pozitiv e foarte clar ce ai de făcut. Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.

Actoria şi viaţa particulară
Nu se poate confunda viaţa ta cu viaţa personajului. Dacă nu poţi face această separare, n-ai ce căuta în meserie. Foarte mulţi s-au luat după anumite roluri şi au ajuns penibili pe stradă, pentru că rolul i-a copleşit. Dacă nu ai forţă, mai bine te ocupi de altceva. Iar forţa asta vine şi prin antrenament, dar o ai din naştere de cele mai multe ori.

Punctualitatea
S-a întâmplat de vreo doua ori să întârzii, dar stăteam chiar lângă teatru, nu doresc nimănui sa i se întâmple aşa ceva. Îţi vine sa te omori, se dărâmă clădirea pe tine. Ca să nu te duci la ora fixă, să se suspende vreun spectacol, astea sunt nişte lucruri pe care un om din alt domeniu de activitate nu le înţelege. Se dărâmă teatrul pe tine. „Cum am putut sa întârzii?!“ La teatru trebuie sa fii cu o oră înainte de începerea spectacolului, ca sa poţi să-ţi laşi la uşă toate celelalte gânduri, e o treabă de lux ce facem noi.

Teatru vs film
Sunt două lucruri diferite, dar pe care trebuie să le faci ca să fii un actor complet. Scena unui teatru scoate dintr-un actor ce este mai bun, îl face să uite de trac, de emoţii, să-şi dorească să ajungă la sufletul spectatorului, să îi vadă reacţia imediată. Teatrul înseamnă emoţie imediată, pe când la film e altceva. Reacţia publicului vine la mult timp după ce tu ţi-ai terminat munca, abia când filmul rulează în cinematograf. În film ai timp să corectezi, să reiei, pe când în teatru eşti bun sau nu, pe moment! În film, dacă eşti răcit sau îţi e rău, e mai simplu să disimulezi, mai tragi o dublă, pe când pe scena teatrului nu trebuie să se vadă nimic, pentru ca, din sală, mii de perechi de ochi îţi urmăresc fiecare reacţie, fiecare grimasă.

Teatrul românesc de astăzi
Sunt mulţi mari regizori buni care deja au plecat în străinătate să lucreze acolo. E un moment foarte complicat, pe care nu ştiu cum putem să-l numim, fiindcă nu se rezolvă nimic, nicicum. Noi talente în ţară avem, cu carul. Românului i-a plăcut dintotdeauna teatrul. S-a dăruit teatrului, şi ca interpret, şi ca public spectator. Actualmente în teatru valoarea e mai redusă. Televiziunea probabil că a cucerit publicul care stă acasă şi se uită la televizor. Însă spectacole mari nu se prea montează, mă refer la marile capodopere universale, fiindcă acolo se poate face cu adevărat teatru. Iar actorii, doar acolo, au posibilitatea să se afirme, în roluri mari şi nu tot felul de can-can-uri şi fleacuri.

Filmul românesc de astăzi
Mă aşteptam ca după '89 să fie o declanşare nebună de fantezie, de talent. Nu să arate ce văd eu în documentare sau pe stradă. Filmele lui Pintilie şi ale lui Caranfil sunt cele mai interesante pentru că au ceva de spus. Restul sunt ori îmbătrâniţi, ori acriţi de viaţă. Şi fac un fel de film de serviciu. (...) În filmele româneşti e o boală acum să arăţi multe. Şi că aia e lesbiană, şi că ăla e pederast, şi că ăla îşi bate mama, şi că ăla îşi strânge copilul de gât, şi că sunt gropi pe stradă. Ce-ţi mai trebuie să mai bagi banii în filmele astea? Fă o poveste, n-avem poveşti! Scenariile sunt cauza principală a nenorocirii actuale a cinematografiei române.

Înjurăturile din filme
Marfa şi banii. M-am îngrozit. Mai înjur şi eu, dar înjur două minute, mă răcoresc şi gata. Aici, o oră şi jumate, tot felul de organe feminine şi masculine. Eram la ţară, la Câmpulung Muscel. Am o casă ţărănească şi mă duc vara acolo. Şi am pus caseta asta. Linişte, se aude şi pasărea... Am dat tare să înţeleg textul şi, când a început, un ţăran cu vaca s-a oprit. A zis: "Domne, cine se înjură la ăla în casă?". Şi vine: "Dom' Dinică, ce faci, domne, ce-i acolo, domne?" "E un film".

Noroc şi sănătate...
Meseria noastră depinde foarte mult de noroc şi de conjunctură. Şi de sănă­tate! Actoria e o meserie pentru oa­meni sănătoşi. Am avut în Institut colegi foarte talentaţi, care promiteau fabulos, dar care s-au pierdut, n-au mai făcut nimic, soarta i-a nedreptăţit.

... şi libertate
Cea mai mare parte a vieţii mele am fost liber ca pasărea cerului, liber, liber, liber! Şi n-am simţit niciodată singurătatea, pentru că meseria m-a absorbit... Poate că volumul imens de muncă pe care l-am realizat a fost posibil tocmai pentru că n-am avut alte obligaţii, în afară de obligaţia profesională.

douăzeci de ani de la sfârşitul istoriei

Philip Kariatlis: Despre îngeri

Arhanghelul Mihail (Andrei Rubliov, tempera pe lemn, c. 1410-1420).

Dumnezeu nu este numai Creatorul lumii materiale, ci şi Creatorul lumii spirituale sau nevăzute. În plus faţă de lumea văzută Dumnezeu pe care a creat-o, Scriptura afirmă că Dumnezeu a creat şi o lume nevăzută sau cerească formată din „cereştile netrupeşti puteri“, numite generic îngeri. Chiar dacă această realitate invizibilă creată nu este parte a universului fizic sau material şi, prin urmare, nu poate fi localizată concret deoarece nu ocupă nici un „loc geografic“, existenţa ei nu este mai puţin adevărată sau reală decât cea a lumii noastre. Tradiţia creştină ortodoxă pretinde că lumea nevăzută este compusă din nouă ordine ale puterilor cereşti mediatoare între voinţa lui Dumnezeu şi lume. Acestea îi includ pe îngeri, arhangheli, începătorii (principate), puteri, stăpânii, domnii, tronuri, heruvimi şi serafimi. De aici putem vedea că îngerii sunt, strict vorbind, doar una din cetele puterilor cereşti. Scripturile oferă numele a trei îngeri: Mihail, conducătorul poporului lui Israel, Gavriil şi Rafail, primii doi fiind numiţi arhangheli.

Despre începutul lor

Scriptura nu lasă loc de îndoială asupra faptului că Dumnezeu a creat aceste fiinţe cereşti aşa cum a creat întregul univers, ex nihilo, din nimic. Vrând să sublinieze supremaţia lui Cristos asupra întregii lumi, Sfântul Pavel scrie clar Colosenilor că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii (Coloseni I, 16).
Totuşi, Scriptura nu dă informaţii explicite asupra momentului în care îngerii au fost aduşi la existenţă. Din acest motiv, tradiţia patristică propune interpretări diferite. De exemplu, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Damaschinul cred că lumea angelică a fost creată înaintea lumii materiale. Ei îşi întemeiază afirmaţia pe cartea lui Iov din Vechiul Testament, care redă o conversaţie a lui Dumnezeu cu Iov având ca subiect crearea lumii: Unde erai tu, când am întemeiat pământul? ... În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau? (Iov XXXVIII, 4, 6-7).
Din acest pasaj, anumiţi Părinţi au conchis că îngerii au precedat crearea lumii vizibile. Alţii, cum ar fi Fericitul Augustin, susţin că lumea nevăzută a fost creată în cursul creării primei zile, când Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi a zis: Să fie lumină! şi a fost lumină. Acastă opinie are la bază faptul că îngerii sunt descrişi ca lumină. Ceea ce este totuşi important e că întregul Corpus patristic e de acord că lumea nevăzută a fost creată înaintea omenirii.

Katyń

Cronică incompetentă la filmul Katyń (Andrzej Wajda, 2007).
Nota: 10 (zece)

Una din tragediile celui de-al doilea război mondial, alea despre care nu se vorbeşte, este masacrul de la Katyń, în care ruşii au ucis peste 20 de mii de prizonieri polonezi, majoritatea dintre aceştia fiind ofiţeri ai armatei şi intelectuali. Acest carnagiu este singular în istorie, întrucât a fost vizată cât se poate de clar elita unei naţiuni. Pus o vreme pe seama nemţilor, bagatelizat cu iresponsabilitate şi cinism de Churchill şi Roosevelt, trecut sub tăcere în Polonia vasală Kremlinului până acum un sfert de veac, dar recunoscut în cele din urmă de Gorbaciov şi chiar de un nesimţit ca Putin, masacrul de la Katyń nu este nici astăzi privit cu toată gravitatea.
De aceea, filmul lui Wajda a întâmpinat reacţii ostile din partea mediilor de stânga, ruseşti şi franţuzeşti. Uitaţi-vă şi voi în ce lume absurdă trăim: la Katyń, Wajda şi-a pierdut tatăl, pe când avea treisprezece ani; deci tragedia aceasta face parte din biografia sa. Apoi, criminalii au recunoscut - după o jumătate de veac, ce-i drept, dar au recunoscut. Avem aşadar mărturii şi din zona victimei şi din cea a călăului. Ei bine, în pofida acestor probe, ziarul l'Humanité, par exemple, nu se sfieşte, în anul de graţie 2009, să meargă înainte cu minciuna şi să susţină în continuare că masacrul de la Katyń e opera barbariei naziste, iar Wajda un fel de manipulator. Însă chiar acest tip de absurd validează autenticitatea absurdului descris de Wajda în film: polonezii au ştiut întotdeauna adevărul despre criminali, dar nu l-au spus niciodată. Diferenţa faţă de trompetistul de la l'Humanité e doar aceea că, pentru polonezi, a spune adevărul era acelaşi lucru cu a lua un glonte în tâmplă, ca să citez o replică din film.
Katyń te sperie puţin, prin faptul că Wajda e aici extrem de monumental şi de impecabil. Şi serios, mai ales serios. Mai serios decât în toate filmele lui, începând cu miraculosul Popiół i diament (Cenuşă şi diamant) şi continuând cu Peisaj după bătălie, Omul de marmură sau Omul de fier. Am dat fix aceste titluri deoarece ele conturează şi un anumit parcurs al atitudinilor exprimate de venerabilul regizor, atitudini tot mai în acord cu realitatea şi, evident, tot mai în dezacord cu propaganda roşie.
Descriind una din ororile cele mai mari ale istoriei, Wajda apelează la câteva comparaţii cu nazismul, poate pentru că e singurul reper al răului pe care lumea-l mai admite. În acest sens, situaţiile absurde se ţin lanţ şi te trimit cu gândul la Hitlerjunge Salomon. La începutul filmului, polonezii care fug de nemţi se întâlnesc cu polonezii care fug de ruşi şi cele două tabere se avertizează reciproc: fugiţi că vin ruşii, fugiţi că vin nemţii. Într-o altă secvenţă, cei doi ocupanţi îşi dau mâna pentru o colaborare privită ca trainică („Hitler a proclamat un imperiu de o mie de ani, iar Stalin un comunism nemuritor“). Ruşii îşi marchează teritoriul ocupat folosind chiar drapelul alb-roşu al Poloniei: rup albul de la steag şi-şi fac cizmele cu el, iar roşul îl arborează pe clădiri pe post de drapel sovietic. Piesele de rezistenţă ale filmului sunt însă scenele care îi despart pe bolşevici de nazişti: pe de o parte, avem oroarea de la Katyń, descrisă într-un final apoteotic, în care ne lămurim ce caută roşul pe amintitul drapel sovietic; pe de altă parte, transformarea masacrului în instrument de propagandă în folosul criminalului, ceea ce te convinge că regimul bolşevic a fost mai diabolic chiar decât cel nazist.
Caracterologic, Wajda insistă în acest film pe personajele feminine (Maja Komorowska şi Maja Ostaszewska, soacră şi noră în film), pe copii, pe tineri ca interpretul lui Tadeusz (Antoni Pawlicki), într-o distribuţie care arată limpede la ce nivel e şcoala actoricească poloneză. Această insistenţă are, cred, şi o referinţă religioasă, întrucât asuprirea văduvelor şi a orfanilor e considerată strigătoare la cer. Cei trei actori pe care i-am citat cu numele spun ceva în plus, împreună cu personajele pe care le încarnează, ceva despre bizara îngemănare de fragilitate şi de curaj a acestei naţii martire.

sex, călugări şi casete video

Văd că de la o vreme încoace încep să apară fel de fel de casete cu feţe bisericeşti în ipostaze, să le zic aşa, intime. Mai întâi (sau mai pe urmă, nu ştiu, poate au mai fost ştiri dintr-astea) a fost cazul lui Laurenţiu Andreescu, duhovnicul jucătorilor de la Dinamo, pe care l-a dat în gât un anume Bogdan Enescu, individ care „se jură că nu are înclinaţii homosexuale, dar că ar fi acceptat situaţia doar ca să nu ajungă iar pe stradă. Tânărul mai dă de înţeles că l-ar fi plăcut şi alţi slujitori ai bisericii“. De curând, Preacuviosul Teoctist Nichitean a fost prezentat la rândul lui într-un filmuleţ şi mai explicit, pe care l-a oferit presei însuşi fostul său amant.
Nu cred că avem de-a face cu o acţiune coerentă, închegată, orchestrată într-o anumită direcţie, deoarece nu pot merge cu absurdul până acolo încât să asociez un ziar aşa de serios cum e Libertatea cu o campanie de presă. Dar, hai să lipim cele două filmuleţe şi să vedem ce rezultă de aici.
Pare-se că cele două informaţii la un loc indică 1) o creştere a ratei homosexualităţii în rândul clerului ortodox, mai cu seamă în mediul monahal şi 2) demascarea punctuală a doi dintre cei ce se dedau la viciul sodomiei şi avertizarea publicului în legătură cu potenţialul pericol pe care-l reprezintă doi călugări păcătoşi. Am să încep cu punctul 2).
Ambele filme provin de la inşii care s-au culcat cu călugării, scuzaţi brutalitatea expresiei. N-aş plânge de mila lui Bogdan Enescu, care zice că a ajuns în patul Preacuviosului Laurenţiu pentru că nu avea în altă parte unde să stea. Nu mai exista alt locşor pe lume decât acela? Iar dacă nu-i plăcea, de ce zice c-a făcut-o de aşa de multe ori? Şi după ce s-a culcat omul cu omul de atâtea ori (cu de-a sila, bineînţeles) râde de el ba că o are mică, ba că nu ştiu mai ce. Amantul lui Nichitean e oleacă mai simpatic şi recunoaşte măcar că a făcut-o din plăcere. Dar nici unul n-a fost violat. Nichitean şi Andreescu ar fi reprezentat un pericol real pentru enoriaşi doar dacă ar fi abuzat de vreunul dintre tineri. Doar atunci, publicul ar fi trebuit pus în gardă în legătură cu cei doi şi poate ar fi trebuit semnalate eventual şi nişte instanţe, nu le zic competente că m-am săturat de cuvântul ăsta.
Apoi, punctul 1), cu proliferarea. Iată ce scrie în Pateric la Avva Ioan Persul:

A venit odată un copil să fie lecuit de demon; şi au venit fraţi dintr-o chinovie din Egipt. Atunci bătrânul a ieşit, văzând un frate păcătuind cu copilul, şi nu l-a mustrat, zicând: dacă Dumnezeu cel care l-a plăsmuit vede şi nu-l arde, cine sunt eu să-l mustru?

Ceea ce ne spune Patericul despre fratele ăla păcătos bate la fund - ca să rămân în registrul de specialitate (nu ştiu ce mi-a venit să juxtapun Patericul şi ziarul Libertatea) - filmuleţele noastre. Şi aşa cum pedofilia n-a caracterizat viaţa monahală egipteană, s-ar putea ca nici homosexualitatea să nu fie nota dominantă în mănăstirile noastre.
Dincolo de aceste aspecte, m-au enervat două lucruri, pur lumeşti. Am înţeles că părintele Teoctist trăia la maxim clipele intense ale unui amor nebun, dar nu şi-a găsit alt fundal muzical decât o manea nenorocită? Asta-i una; iar cealaltă chestie e şi mai gravă. Am ajuns ziua în care oricine are ceva cu tine te filmează, se duce la ziar şi te toarnă. Sau te pune pe hi5 şi pe youtube. Întreb şi eu: oare nu e şi asta o formă de securism? Oare rostul pentru care există youtube, presa scrisă şi audiovizualul e delaţiunea generalizată?

alegeri pe mutuo fulcimur

pe blogul simpaticului domn Mihnea am găsit o trimitere la un chestionar care îţi spune care ar fi rezultatele alegerilor prezidenţiale, dacă ar trebui să votezi numai tu. mi-am făcut şi eu testul şi mi-a ieşit acest tabel cu două turnuleţe şi câteva tomberoane de gunoi. pe post de Burj Dubai şi de Taipei 101, Crin Antonescu şi Kelemen Hunor, care, după capul meu, ar trebui să-şi dispute turul doi. aleşii poporului, Geoană şi Băsescu, sunt în coada clasamentului şi îi retrogradez într-o divizie inferioară (nu pot să-i spun Divizia B, că în A n-au fost nici unul vreodată).
cred că testul are şi câteva omisiuni regretabile. întrebări precum „Credeţi că putem redresa sistemul financiar bancar trăgând nişte bani la imprimantă?“, „Ce-am înnebunit să mă intereseze Cupa României?“ sau deja clasicul „De ce ţi-e frică, păsărică?“ ar fi reflectat mai bine proiectele politice ale unora dintre candidaţi. ca să nu mai zicem de întrebarea „Ce se întâmplă, doctore?“, pe cât de retorică, pe atât de elocventă, şi pentru candidatul-medic, şi pentru candidatul-pacient.

porcine

Girl with Pigs (Thomas Gainsborough, ulei pe pânză, 1782).

Ultimul bau-bau care bântuie pe ecranele televizoarelor este gripa porcină, din pricina căreia, printre altele, se închid şcolile. Acest ultim fenomen, închiderea şcolilor, şi în general legarea gripei porcine de şcoli (a se vedea ştirea despre 20 de inspectori suspecţi a poseda teribila maladie), mi-a amintit de o remarcă a lui René Girard. Vorbind despre mentalitatea persecutorie şi despre clişeele ei, Girard arăta că un sine qua non al persecuţiilor a fost confiscarea elementului cultural, în lipsa căruia orice comunitate se simte ameninţată. Terorizarea prin obturarea acestui element e cea mai cumplită, pentru că ţi-e cel mai teamă nu atunci când eşti în pericol, ci când vezi că nu mai ai în preajmă ceea ce altădată îţi era de ajutor.
Printr-o astfel de încercare, a confiscării elementului cultural, trece sau poate de-abia urmează să treacă lumea noastră. Nu gripa porcină este problema numărul unu a umanităţii, după cum nici criza economică nu e, ci epidemia de tâmpenie care face ravagii pe întreg mapamondul. Un simptom cât se poate de evident este ăsta: ia proştii din România, da ăia bâtă, cei cărora trebuie să le explici o chestie de o sută de ori ca să o priceapă şi când să i-o explici a o sută una oară, observi că n-ai cu cine discuta şi pleci. Există proşti mai mari sau mai mici, dar cei ce pot fi descrişi astfel sunt relativ puţini şi alcătuiesc o contraelită a inteligenţei. Ei bine, nouă din zece asemenea bătuţi cu leuca în cap deţin funcţii, sunt preşedinţi, manageri, directori, inspectori ş.a.m.d.
În orice ţară normală şi într-o lume normală alde Vanghelie, Becali, Voiculescu, Mitică Dragomir, Boc, Talpeş sau Mihai Tănăsescu s-ar fi ocupat cu munca de jos. Poate că unii din cei enumeraţi ar fi fost nişte funcţionari buni, nişte birocraţi buni. Puşi prea sus, acolo unde nu le e locul, pe lângă faptul că produc crize manageriale (un manager adevărat e un profet, un vizionar, un poet), se transformă în opresori ai inteligenţelor celor ce le sunt subordonaţi.

PS. Un iresponsabil al Ministerului Sănătăţii zice aşa: că „în cazul în care considerăm că se vor îmbolnăvi 3-4 milioane de persoane, asta înseamnă 35.000 până la 75.000 de decese într-un interval de 3-5 luni“, asta deşi „nu avem de ce să înspăimântăm lumea cu rata de deces, mai ales că până în prezent, în România nu avem niciun caz de deces“. Cum aceste estimări seamănă cu cele ale şomajului şi umblă prin târg zvonuri că vor rămâne pe drumuri un milion de oameni, mă gândesc că s-ar putea rezolva cele două probleme la pachet. Întrebat: „cu ce te ocupi?“, orice proaspăt disponibilizat ar putea răspunde: „cu gripa porcină“.