- interviu acordat lui Ulrich Wickert -Ionesco: ...Plec. Îmi place să plec.
Wickert: E o chestiune într-adevăr psihologică, să vă placă să plecaţi, să mergeţi în altă parte, să plecaţi de aici?
Ionesco: Da, e o chestiune psihologică. Aş vrea să merg în altă parte, să fug. Simt că dacă rămân pe loc pericolele sunt mai mari decât dacă circul. Ador să umblu. Un poet francez spunea: „A pleca înseamnă a muri puţin“. Eu, dimpotrivă, cred: „A pleca înseamnă a trăi puţin“. Iată de ce. Plec.
Wickert: V-a plăcut mereu să plecaţi?
Ionesco: Mereu, mi-a plăcut mereu să călătoresc. Uneori călătoream prea puţin.
Călătoria era prea scumpă. Nu prea aveam bani. Dar acum am bani şi îmi şi plătesc călătoriile. Dar înainte, când nu aveam bani, nu mi le plăteam.
Wickert: Vă este egal unde vă duceţi? Chestiunea e doar să plecaţi?
Ionesco: Să plec pentru a cunoaşte locuri. Îmi place să cunosc oameni. Îmi place să face fel de fel de lucruri, să vizitez expoziţii, să scriu într-un hotel din St. Gallen şi să văd oameni, să cunosc ceva nou. Călătorind am impresia că lumea redevine tânără, redevine feciorelnică. Sunt tot timpul în căutarea unei lumi noi. Sunt un fel de Cristofor Columb, care caută Lumea Nouă, în Elveţia de exemplu. O caută şi el pe unde poate. Dar ce e enervant e să nu descoperi nimic nou. Ia să mergeţi în Germania, în Anglia, în America sau în Elveţia. Absolut peste tot se vorbeşte numai de Reagan sau Gorbaciov. Iar apoi despre frigidere, iar apoi despre autostrăzi. E foarte dificil să călătoreşti astăzi şi să vezi locuri interesante. Trebuie să faci ocoluri, ele sunt ascunse. Am impresia că lumea frumoasă, lumea care trebuie descoperită e ascunsă. Altfel, lumea e cea de pe autostradă, autostrăzi şi avioane. Acestea duc către nimic care să merite văzut... Dar foarte rar găseşti ceva nou în peisajele şi oraşele care încep să se asemene întru totul. Frumoasa dumneavoastră ţară, Germania, avea oraşe atât de frumoase. Unele încă mai există, dar cele mai multe dintre ele devin mici New York-uri, orăşele în New York. La fel dacă mergeţi în deşert. Da, deşertul e ceva nou. Am fost o dată în Israel şi ministrul Agriculturii, care lupta împotriva deşertului pentru a câştiga mai mult teren, mă întreabă: „Ce v-a plăcut mai mult aici, în Israel?“ Şi i-am răspuns simplu ministrului: „Deşertul“. Mi-ar plăcea să găsesc un deşert. Îl găseşti în marile oraşe, dar e un alt deşert, un deşert zgomotos. Caut un deşert, un deşert adevărat. Solitarul.
Wickert: De ce te căutaţi solitarul?
Ionesco: Pentru că în solitar găseşti omul. În masele compacte nu-l găseşti. Apoi, sunt singuratici care sunt într-adevăr izolaţi şi sunt singuratici cu picioarele pe pământ. Adevăraţii singuratici sunt în contact permanent cu universul, un contact mistic sau real.
Wickert: Unde vă vedeţi? Ce fel de singuratic sunteţi?
Ionesco: Prin forţa lucrurilor am încercat să fiu un singuratic autentic, însă tot prin forţa lucrurilor nu sunt. Sunt în contact cu lumi diferite - cu jurnalele, cu mass-media. Chiar şi acum, vedeţi? Şi nu ştiu dacă simt că păstrez ceva din mine şi din ceea ce rămâne din mine. Adică din ceea ce sunt ceilalţi, în profunzimea lor. Pentru că eul despre care v-am spus nu este separat de ceilalţi şi toţi ceilalţi se întâlnesc el.
Wickert: Ce v-ar plăcea să găsiţi în eul dumneavoastră?
Ionesco: Pe Dumnezeu.
Wickert: Există?
Ionesco: Nu există, este. Există, totuşi. Dar ne e accesibil numai prin existenţa, existenţa lui Iisus Hristos. Ne este accesibil, pentru că a devenit om. Altminteri, e o entitate, un inefabil, infinit şi infinit nedefinit. Dar el e concret în fiul său, el a vrut cu totul să se întrupeze.
Wickert: Dacă ziceţi că doriţi să-l găsiţi pe Dumnezeu în eul dumneavostră. Care este lucrul real pe care credeţi că o să-l găsiţi acolo?
Ionesco: E foarte dificil de spus. O lumină. O prezenţă. Fiica mea îl vede pe Dumnezeu privind icoanele bizantine. Ochii lui Iisus din icoane. Are deodată impresia unei prezenţe - şi aşa este Dumnezeu. O prezenţă. Am avut senzaţia aceasta cu mulţi ani în urmă, când aveam optsprezece ani. Mă trezesc, am povestit de multe ori această istorie, într-un orăşel de provincie în luna iunie. Dintr-o rază de lumină, totul a devenit strălucitor, mult mai strălucitor decât soarele. Şi hainele atârnând la uscat în curte, bietele haine, păreau supranaturale. Totul mi se părea extrem de frumos. Şi am simţit această prezenţă care m-a făcut să spun, m-a făcut să cred: „Niciodată n-o să mă mai tem de moarte“. Iar când o să devin bătrân, o să-mi aduc aminte de acel moment şi n-o să-mi fie frică. Dar aceasta nu e decât o amintire din amintirea unei amintiri. Nu mai e acel moment. De atunci încolo, această prezenţă m-a părăsit, tot acest fenomen mistic, supranatural. Şi după aceea soarele mi s-a părut întunecat. Dar sunt experienţe foarte foarte rare, luminoase şi intense. E ceea ce vă împiedică să muriţi şi ceea ce vă face să speraţi, în ciuda grozăviilor de pe lume. Uneori visăm. Un tunel, de exemplu. La capătul tunelului, e lumina şi mergem spre lumină. Le-am spus acest vis prietenilor şi se pare că acest vis e arhetipal, nu ştiu. El apare în momente de disperare.
Wickert: Aţi spus că aveţi multe coşmaruri. Deci, ce visaţi? Lucruri reale sau lucruri teribile pe care înşivă le faceţi?
Ionesco: Eu am coşmaruri cumplite. Şi când mă trezesc am impresia că sunt încă în vis, în visul de coşmar. Am avut unul cu puţin timp în urmă. M-am sculat, m-am îmbrăcat şi m-a dus la baie ca să dispară coşmarul. Şi în final, el a plecat. Şi am căzut în altul, coşmarul vieţii de zi cu zi. Pentru că am sentimentul că viaţa noastră este absolut intolerabilă şi că trăim în infern, mai ales de două secole încoace, de când oamenii fac revoluţii ce se termină unele mai rău decât altele. Chiar simt că lumea este îngrozitoare. În afara rarelor momente îngrozitoare, e în acelaşi timp minunată.
Wickert: Care e conţinutul acestor coşmaruri?
Ionesco: Acte teroriste.
Wickert: Pe care faceţi sau le suferiţi?
Ionesco: Pe care le văd de aproape. Nu departe, 50 de metri de aici, în septembrie trecut, într-un magazin, o catastrofă - Rue de Reine - imensă. Acuma nu ştiu dacă sunt în real, în imaginar, sau confund realul şi imaginarul - şi invers. Nu, realitatea, realul este cu totul altceva. Realul este astăzi. Realitatea şi imaginarul, le confund. Sunt ambele atât de cumplite. Şi în visele mele văd acte îngrozitoare, fac însumi lucruri oribile. Simt uneori că port o crimă în mine. Fără îndoială, pentru că umanitatea trăieşte în crimă.
Wickert: Sunteţi pesimist?
Ionesco: Nu pot să spun că sunt pesimist. Spun doar că sunt uimit şi iarăşi uimit, speriat şi iarăşi speriat. Şi mă întreb cât de mult va dura aceasta. Ăsta e infernul. Infernul e durata. Infernul e repetiţia. Infernul e lung, în timp ce veşnicia e o clipă. Veşnicia e atemporală.
Wickert: Dar multe din piesele dumneavoastră sfârşesc cu moartea.
Ionesco: Cu moartea sau cu vreo catastrofă. Dezastrul mortal din
Ucigaş fără simbrie: e acolo un personaj care-l întreabă pe ucigaş de ce-l ucide. El încearcă să-l convingă să nu-l ucidă. Înţelegem bine parabola: omul şi moartea - cele două căi de a trăi, oarecum opuse. A trăi în rău, a trăi în moarte sau a trăi în viaţă. Iar a trăi în viaţă înseamnă a găsi o primăvară veşnică, aflată uneori în noi înşine. O putem găsi, primăvara veşnică. Cealaltă duce la catastrofă, ca în piesa mea
Rinocerii sau în piesele vesele gen
Cântăreaţa cheală. Mai este şi catastofa. Catastrofa limbajului. Sunt acolo personaje serioase care spun prostii, prostii pe care le spun tot timpul. Şi puţin după aceea cuvintele însele se dezarticulează. E dezarticularea limbajului, deci un fel de dezarticulare a lumii. Dar această dezarticulare a limbajului am descris-o într-o formă veselă.
Wickert: Acolo eraţi vesel. Arătaţi distrugerea comunicării, a limbajului, o făceaţi într-o manieră veselă.
Ionesco: Da, veselă, fără griji. Ca şi cum ar fi fost naturală. Pentru că eram tânăr la acea dată.
Wickert: Dar eraţi fericit?
Ionesco: Nu, n-am fost niciodată fericit. Ceea ce mă face fericit este scrisul. Primul film am vrut să-l fac pe când aveam zece ani. I-am scris scenariul eu însumi. Aveam un prieten de unsprezece ani şi care zicea că are un unchi de la care putea aduce o cameră de filmat. Şi îmi amintesc primul scenariu: copii care merg în vizite la alţi copii, acolo îi găsesc pe părinţi şi-i aruncă pe părinţi pe fereastră, împreună cu obiectele din casă. Aveam deja simţul scandalului şi al catastrofei. Deci, în prima mea piesă dezarticularea era veselă, ca şi cum aş fi vrut să conjur un vid în care nu mai e nimeni. Şi care se regăseşte într-un alt spaţiu, în afara obiectelor, în afara lumii, în afara acestei lumi, într-o altă lume. Şi apoi am continuat să iau în râs limbajul. Chiar şi după ce am făcut piesele mele ideologice. În ultima mea piesă, numită
Călătorie în lumea morţilor, e un monolog final în care limbajul e complet detracat. În care limbajul şi monologul sunt făcute din asonanţe, din cuvinte inventate. Şi ele sunt spuse tragic, cu o enormă suferinţă. Nu e o distrugere venită din bucurie, ci una a disperării.
Am intrat în mediul literar românesc şi acolo am scris primele mele pagini, care erau o revoltă. O revoltă împotriva culturii române care nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea nici lumea literară românească, foarte asemănătoare tuturor mediilor literare ale lumii. Adică existau calităţi, talente şi chiar genii, dar multe, multe vanităţi. Detestam acea lume. Şi detestam acea lume, pentru că detestam literatura în general. De aceea am făcut-o. Accesul meu în literatură a început cu o luptă împotriva literaturii, manifestată într-o carte numită
Nu.
Şi când am devenit student am fost un student foarte agresiv faţă de profesori. Am citit alte cărţi decât cele scrise de profesorii mei... Şi-mi plăcea mult Proust, care-şi făcea apariţia şi era considerat ultimul dintre imbecili. El nu era înţeles.
Wickert: Spuneţi că aţi fost întotdeauna împotrivă la ceea ce spuneau profesorii. Aţi avut întotdeauna spirit de contradicţie?
Ionesco: Cred că am avut întotdeauna un anumit spirit de contradicţie. Asta se vede şi în piesele mele de teatru. Personajul principal din
Jacques sau supunerea, numit Jacques, este un revoluţionar împotriva lumii. Apoi am scris o nuvelă din care am extras un scenariu. Iar apoi un film în care am jucat şi care se chema
Vaza. Şi în acest film personajul principal demisionează, demisionează moral, spiritual şi fizic, până ce îşi pierde picioarele şi îşi pierde braţele. Nu-i mai rămâne decât gura, un ochi pentru a se uita la cer şi o gură cu care să spună: „O voi lua de la capăt. Nu-mi place această lume.“ El cerea lui Dumnezeu o altă manifestare. Un alt cosmos.
Wickert: Dar ceva în munca dumneavoastră nu se îmbină. Logica şi ceea ce vine să întrerupă logica.
Ionesco: Exact. Ceea ce fac, ceea ce scriu mai întâi - sunt un spirit cu înţelegere naturală - este în mod firesc logic. Dar bufeurile iraţionale se ridică împotriva mea şi împotriva logicii şi ne distrug. Şi aşa a devenit teatrul meu ceea ce se numeşte teatrul absurdului. Iar cei care au făcut teatrul absurdului în urma mea l-au făcut mai rău decât mine. Pentru că sunt mulţi oameni care m-au urmat imitând ceea ce am scris şi încercând să facă absurd, în timp ce la mine absurdul venea din confruntarea dintre raţional şi iraţional. Iraţionalul se ridica împotriva raţionalului, cum doreaţi să spuneţi.
Wickert: Acceptaţi acest cuvânt, teatrul absurdului, cu privire la dumneavoastră?
Ionesco: Îl accept. Bineînţeles. Cred că lumea întreagă este absurdă - sau nu e absurdă. Pentru că e dificil să spunem că ceva este absurd din moment ce n-avem modele de ceva ce nu este absurd. Dar lumea nu mi se potriveşte, nu are nici un sens. Şi în ceea ce am reflectă structurile spiritului am dreptul să o găsesc absurdă. De altfel teatrul absurdului a fost inventat cu mult timp în urmă. Sofocle a făcut teatru al absurdului, iar Shakespeare a definit teatrul absurdului. El l-a făcut pe Macbeth să spună: „Lumea este o poveste spusă de către un idiot, plină de zgomot şi de prostii fără noimă“ - sau ceva de genul asta*. Nu cunosc citatul exact. Dar acesta este sentimentul non-sensului definit de Shakespeare.
Wickert: În saloanele literare au existat dispute literare? Jean Genet era invitat?
Ionesco: Genet era foarte drăguţ în saloanele literare. Era un bandit. Cred chiar că l-am condamnat la moarte. Dar nu sunt sigur. În cele din urmă s-a salvat datorită talentului. Pentru că a avut talent, un geniu puternic şi a avut o mare influenţă în epocă. Dar, când Genet intra într-un salon, se limita să fure linguri. Şi a doua zi proprietara casei suna şi întreba proprietara la care Genet a fost altă dată: „De la tine ce-a luat?“
Wickert: Deci, era important că fura lucruri de valoare. Asta dădea valoarea gazdei?
Ionesco: Da, asta dădea valoarea gazdei.
Wickert: De ce nu v-a plăcut Sartre?
Ionesco: Nu mi-a plăcut din mai multe motive. Pentru că îşi schimba culoarea politică în permanenţă.
Wickert: Sartre era un personaj dificil, atunci când îl întâlneaţi?
Ionesco: O nu, nici nu ne-am văzut foarte des. Am auzit însă spunându-se că este considerat cel mai politicos, cel mai drăguţ din lume. Avea o slăbiciune pentru mine. Dar, din cauza schimbărilor sale permanente, contradicţiilor sale permanente, mie nu mi-a plăcut de el. Totuşi eram singurul scriitor cu care el lăsa să i se joace piesele. Deci, avea o simpatie pentru mine. Şi l-am visat cu puţin timp înainte să moară şi i-am spus - eram într-un teatru - i-am spus: „Dar văd că nu e nimeni în acest teatru“. Şi Sartre a spus: „Ba da, priviţi, spre Olimpul plin de oameni“. Şi-i spun lui Sartre, în visul meu: „Cât aş fi vrut să vă cunosc“. Iar el mi-a răspuns: „Prea târziu. Prea târziu“. Pentru că după ce am citit
Greaţa l-am iubit, însă nu şi după
Fiinţa şi neantul, în care nu mai există prietenie între oameni, ci doar raporturi de forţă. După aceea a scris alte cărţi. Am vrut într-adevăr să-l cunosc. Şi-mi lipseşte, îmi lipseşte din galeria mea de scriitori şi artişti parizieni.
Ionesco (despre pictură): Pictez ca să mă tratez. E un tratament excelent.
Wickert: Să vă trataţi de ce?
Ionesco: De neliniştile mele. De opresiunile mele. Prea multe nelinişti. Sunt copleşit de nelinişti. Nici nu mai pot trăi, de vreme ce am nelinişti şi depresii. De vreme ce ele sunt justificate atunci când văd starea lumii. Un medic psiholog mi-a spus: „Nevrozele au dreptate“. Încercăm din când în când să le dăm medicamente pentru a ascunde motivele lor. Pentru că lumea este de nesuportat. Un om care are o anumită sensibilitate nu poate trăi în această lume. Sau trăieşte dureros şi rău. Şi eu am trăit rău. Deci, a fost mai întâi o terapie. Şi era şi oroarea pe care mi-o trezea vorbăria. Pentru că scriam piese de teatru pe la 30, 35 de ani. Şi se vorbea, se vorbea, se vorbea. Aveam oroare de cuvinte. Făceau prea mult zgomot. Aşa că am avut nevoie de linişte. Iar acum am linişte. În afara momentelor când vă vorbesc.
*
Life... is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury,
Signifying nothing.
(Macbeth V, 5)
Apropiindu-se cea mai lungă noapte a anului, Harap-Alb făcu o selecţie cu diverşi invitaţi din Ţara poveştilor care să vină şi să petreacă împreună cu el. În capul listei îl aşeză pe Făt-Frumos, după care urmau Ileana Cosânzeana, Scufiţa Roşie, Cenuşăreasa, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani - într-un cuvânt, toată lumea de valoare care populează această Ţară de basm.
