noua psycho mondială

El Aquelarre (Francisco José de Goya y Lucientes, mural transferat pe pânză, c. 1821-1823).


Vorbind despre ce se va întâmpla după sfârşitul istoriei, venit acum douăzeci şi de ani odată cu căderea Cortinei de Fier, Fukuyama scrie că va exista undeva o defulare a megalothymiei şi el o situează într-o înflorire a artelor neangajate şi a competiţiilor sportive, dând ca exemplu un moment din istoria Japoniei.
Kojève... susţinea că, după venirea la putere a shogunului Hideyoshi în secolul al XV-lea, Japonia a cunoscut o stare de pace internă şi externă care aducea foarte mult cu sfârşitul istoriei postulat de Hegel. Clasele sociale nu se aflau în conflict, şi nici nu trebuiau să muncească din greu. Dar, în loc să se dedea instinctiv dragostei sau jocului, precum animalele tinere - cu alte cuvinte, în loc să se transforme într-o societate a ultimilor oameni -, japonezii au demonstrat că este posibil să fii uman prin inventarea unei serii de arte formale lipsite de orice conţinut, cum ar fi teatrul Nō, ceremonia ceaiului, arta aranjamentului floral etc.
Trebuie să observăm din capul locului că avem de-a face cu o viziune optimistă. Fukuyama e mereu optimist şi probabil de aici vine şi farmecul lui. Dar cred că marea şansă de după căderea Zidului Berlinului, aceea a niponizării globale, despre care Fukuyama apud Kojève face vorbire, este totuşi, cel puţin până acum, o şansă irosită.
Anii, reali şi virtuali, de după căderea Zidului au adus un element nou. Democraţia liberală a început să plictisească, e clar că lumea vrea altceva. Dialogul, drepturile omului, toleranţa şi celelalte minciuni mai mult sau mai puţin frumoase ale democraţiei s-au dus de-a berbeleacul, prăbuşindu-se de pe soclul idolatriei direct pe caldarâm şi lumea trece pe lângă ele fără să le mai bage în seamă. Şi nimic nu mi se pare mai actual pentru după-triumful democraţiei decât The Triumph of Bullshit, ca să citez măcar titlul poemului lui Eliot.
Ce-mi confirmă aceste bănuieli? Am afirmat mai demult că societăţile democratice se învârt într-un ciclu maniaco-depresiv, demenţa produce revoluţiile, iar isteria şi ipohondria întreţin, la foc mic sau la foc mare, după gustul tiranului, dictaturile. Ceea ce vedem însă zi de zi şi ceas de ceas este un ciclu nou, care îmbină cu succes perechile manie-melancolie şi isterie-ipohondrie şi am putea numi acest ciclu paranoia-pronoia. Respiraţia omenirii cuprinde (părerea mea, hâc!) aceşti doi timpi de pozitivare psihotică.
Dau exemplul Răpirii jurnaliştilor din 2005, că e unul cunoscut de mai toţi. Nu mai putem să ne ascundem după deget: a fost o înscenare mediatică de succes plănuită de CIA şi orchestrată de serviciile secrete româneşti ca să aducă în atenţie pericolul iminent al terorismului de care ţara noastră ar fi fost ameninţată. Ţinta era trimiterea de trupe în Iraq, Afghanistan şi pe unde şi-a mai înţărcat Saddam copchiii. S-a mizat însă pe un comportament specific acestei epoci şi anume trecerea cu uşurinţă de la paranoia la pronoia, adică de la teoria conspiraţiei contra la teoria conspiraţiei pro. Realegerea actualului preşedinte a avut acelaşi resort: râsu-plânsu, dublul discurs fiind că Băsescu luptă pentru tine şi că altfel te mănâncă Scufiţa roşie. Anterior, alegerea lui Obama, salvatorul lumii, a fost urmată straniu de criza mondială, pierzătoarea lumii: de la pronoia s-a trecut rapid la paranoia. Iar ulterior, am regăsit acelaşi salt mortal în sens invers, de la paranoia la pronoia, şi în cazul gripei-vaccin.
Acest comportament mă face să mă gândesc la o nouă formulă, în care nu vom mai avea dictatură sau democraţie. Nu e vorba de ţara noastră, care e un fel de judeţ al Europei, sau de preşedinte, care e de fapt un soi de prefect. La scară mondială, există un soi de tiranie formală, non-angajată, non-ideologică, la fel cum e ceremonia ceaiului în tradiţia japoneză. Sau teatrul Nō. Numai că această tiranie nu e creativă. E tirania mimesis-ului, ba nu, termenul mimesis e prea complex: e tirania copy-paste-ului, a xeroxării maselor largi de oameni în numele a nimic, bazată pe acest hăis-cea continuu şi derutant. Asta ca formă. Fondul e dat de împrejurări şi imprevizibil, pentru că ne aflăm într-un post-interesant inscrutabil profetic.

PS. Pică oarecum în context o mică observaţie pe care vreau să o fac cu privire la post-secularism. Salut moartea secularismului, dar nu sunt încântat nici de naşterea noului monstru numit post-secularism. Habermas observa, într-un eseu despre post-secularism, că revenirea marilor religii în atenţia epocii noastre diferă faţă de cea din anii '60 într-un punct: cea din anii '60, der kalifornische Synkretismus, presupunea un efort creator. Pe care noua revenire, pe uşa post-seculară, nu-l mai presupune. Post-secularismul e reforma-tarea tuturor religiilor după tiparul Romei catolice, în spiritul mondialatinizării despre care vorbeşte Derrida şi în spiritul tiraniei copy-paste-ului. Teologiile care le mână în luptă par să se rezume la o lozincă pe care găsim tot în poemul lui T. S. Eliot: For Christ's sake stick it up your ass.