 |
| Fotografie de Evgheni Mokhorev. |
Mi s-a părut mereu amuzant faptul că discursurile împotriva homosexualităţii încep adesea prin citatul biblic: De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Geneza II, 24). Se crede că în acest citat e vorba de o uniune a contrariilor, a diferenţelor, găsirea jumătăţii, aflarea perechii-nepereche. Inexact: versetul anterior arată motivul pentru care Adam a ajuns la concluzia că trebuie să se unească omul cu femeia sa: pentru că iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie (işah, אִישָּׁה), pentru că este luată din bărbatul (iş, אִישׁ) său (Geneza II, 23). Pe cei doi îi uneşte, deci, asemănătorul, şi astfel pledoaria contra are toate şansele să se transforme într-o pledoarie pro. Dar nu despre pledoariile contra şi pro homo vroiam să vorbesc.
Cogitaţiunea lui Adam este tipică modului narcisic în care noi, bărbaţii, concepem dragostea. Putem merge înainte cu citatele biblice. Porunca iubirii de aproapele conţine de fapt o trimitere cât se poate de clară la dragostea de sine. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pentru că mai mult de-atât nu se poate pretinde. Până şi porunca iubirii de Dumnezeu e raportată cumva la sine: Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta.
Aş zice că, pentru bărbaţi, dragostea este foarte strâns legată de amorul propriu. Un bărbat iubeşte doar atunci când se iubeşte pe sine. Dacă te simţi bine atunci când te uiţi în oglindă, e posibil să te şi îndrăgosteşti. Femeile se ostenesc cam degeaba cu păstrarea siluetei şi cu cosmeticele. Cosmeticele şi silueta pot face dintr-o femeie un obiect de colecţie, dar n-au darul să-l determine pe vreun bărbat să se îndrăgostească. Unui bărbat îi pasă de ele doar într-un singur caz, atunci când e topit după el însuşi. Unui bărbat îi place de o femeie (sau de un alt bărbat...) atunci când, privind în ochii ei, e încântat de ceea ce vede.
Când iubeşte pe altcineva, bărbatul nu uită de sine, ci se iubeşte şi mai şi. Ce frumos şi ce nobil sunt, doar pentru că iubesc... ce poeme de dragoste compune sufletu-mi răpus de săgeata amorului... nu mai încape pur şi simplu în mine atâta iubire, daţi-mi un trup voi munţilor, mărilor, daţi-mi un trup... iată-ne, eu şi ea, Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Acteon şi Artemis... ea e zeiţa mea... cam astea sunt plăcile care sună cel mai des în capul unui amorez. Mă iubeşti? întreabă ea. Mă iubesc, răspunde el, la fel ca în Regele moare.
La femei lucrurile stau cam pe dos. Femeile se îndrăgostesc atunci când nu se mai pot suferi pe ele însele. Nu mai pot să-şi suporte viaţa, casa, slujba, copiii, maşina, maşina de cusut, de spălat, de călcat şi atunci îşi caută un amant. Sau când sunt panicate şi simt nevoia altcuiva. Nevoia lui Dumnezeu; sau a duhovnicului; sau a unui soţ; sau a unui iubit. Femeile, atunci când sunt nemulţumite de ele şi când simt că viaţa nu le oferă cine ştie ce, se îndrăgostesc. Sau se duc des la biserică, ceea ce pentru ele e tot cam acelaşi lucru.
În concluzie, totul se reduce, pentru a-l cita pe un clasic binecunoscut din fruntea blogroll-ului meu, la ego. Ego sum vinculum vinculorum. Narcisismul e legătura legăturilor.
10 comentarii:
Interesanta perceptie asupra iubirii... Desi are fundamente solide refuz sa cred in totalitate in veridicitatea ei. Am sa revin cu niste explicatii/argumente [in masura in care le gasesc].
"Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."
..inafara de faptul ca se poate gandi ca se spune asta in ideea ca sa-l iubesti mult, si deci ca pe tine...pt ca pe tine te iubesti cel mai mult-
inafara de asta, se mai poate gandi ca se spune asta...din acelasi motiv si de la ideea:
"daca dai/lovesti in fratele tau dai in tine"
(sau pe acolo, nu stiu exact:) )
anume din motivul, ca "totul face parte din acelasi intreg"..si ca nu exista separare in esenta, decat in expresie- expresii diferite dar in fond aceeasi esenta.
in rest, barbatii nu cred ca se simt la fel cand iubesc....anume ca sa se creada frumosi:) io de ex, cand mi s-a intamplat, chiar le-am mai intrebat pe ele, ce vad la mine:) sincer nu ma consideram frumos sau ca ar trebui sa stea ele cu mine din cauza asta:) din contra poate:) insa si despre altii as fi gandit la fel, nu numai de mine. dar cred ca la femei le plac barbatii in general, si de aia treaba e mai mult subiectiva.:)
ego-ul ocupa locul principal...dc nu exista/nu se capata intelepciune, pt a fi realizat/constientizat si apoi omul/persoana sa se elibereze si sa nu se mai indentifice pur si simplu cu ego-ul. :)
:) sunt niste greseli de scriere, insa unele intentionate..."la femei" in loc de"femeilor de ex."
si ca sa fiu sincer pana la capat si fara falsa modestie, nu ma consider urat insa la fel nici pe altii nu-i consider "frumosi":) iar cel putin frumos mi se parea ca as fi fost(io si altii) exact cand eram indragostit(cred), pt ca ma amuzam oarecum de ce le placea si lor de mine:)
ps: revenind la ideea initiala, desi copiii sunt "prelungirea" omului putem spune, acesta si-i iubeste totusi, in general mai mult decat pe sine:) deci este o "de-dublare", incat omul sa se vada pe el...si inafara lui(persoanei lui)
*"cel mai putin frumos"
pana la urma depinde de cum priveste fiecare lucrurile ... este diversitate si e bine ca este asa .. ar fi fost mai grav daca am fi fost toti la fel atat in trup cat si in gandire ;)
cat despre religie ... din pacate in ziua de astazi este mai mult un mijloc de manipulare si aci ma refer mai la toate religiile pe cand ele ar trebui sa reprezinte cu totul altceva, dar na am putea vorbi ani buni si tot degeaba pe acest subiect.
nu chiar toate, unele(cele mai multe, e adevarat:) ) lupta pt suprematie, dar nu toate; si fac asta tocmai pt ca s-au indepartat de la esenta;
"puterea de iubire" Vs "iubirea de putere" :)
Ea: Te iubesc!
El: Si eu ma iubesc!
M-au pus puţin pe gânduri rândurile astea..
De mult îmi doream să apuc să citesc şi să şi comentez. Pentu că, deşi nu citesc bloguri sau site-uri din lipsă de timp şi chef (scs-ul meu mă solicită destul), sunt unele, recunosc deschis, care mă atrag şi nici nu mă liniştesc până când nu zic ce am de zis, plecând de la ceea ce am citit.
Aşadar:
Narcisismul este, cred eu, un concept care trebuie curăţat puţin atunci când se discută despre. Teoretic toţi ştim ce înseamnă, însă practic se pot naşte diferenţe care să nu ne mai permită să discutăm despre acelaşi lucru, şi astfel să ne facă să discutăm în gol/van, fiecare pe alt stadion dar crezând că jucăm unul împotriva celuilalt în aceeaşi competiţie sportivă...
Pentru mine, fără să aprofundez nimic, narcisismul nu este altceva decât capacitatea şi calitatea (trăsătura,nu meritul) unui om, bărbat, de a se aprecia, atât fizic cât şi (extins semnatic) spiritual, pe sine. până într-acolo încât să se iubească. Pe sine, aşadar.
Legătura cu perceptul creştin (pe sine) cred că, în afară că foloseşte aceleaşi cuvinte ca referent, nu are nicio legătură cu conceptul, mitul, povestea, sensul/urile lui Narcis –narcisism. Şi poate mă înşel, dar nu o fac pentru că vreau eu să nu aibă legătură, ci pentru că eu cred că porunca nu are realmente niciun sens cât de cât conex cu ideea de narcisism. Îndiferent că se mia zice prin biblie de câte un sine, eu ,tu ta, te. Poate ceva valenţe vagi care să trimită spre, dar nici măcăr.
Mitul, sumar spus, povesteşte despre un bărbat frumos care s-a descoperit pe sine, s-a iubit, şi apoi a murit din această cauză, sau în fine, pentru că a exagerat această iubire şi a absolutizat-o şi ea l-a devorat. El prezintă un soi de “păcat” dacă vrem, poate o vina tragică, poate moira, ananke ar fi concepte de discutat aici…dar e un păcat al ego-ului. Şi până una alta şi în zilele noastre narcisismul este perceput, măcar în subconştienturile colective, drept ceva esenţial negativ, rău.
Ori ce fel de legătură poate avea asta cu porunca lui Dzeu? Eu, în ciuda bucuriei pe care o resimt când gândesc comparatist şi când ciesc ceva care mă surprinde prin asta, de data asta sunt depăşit şi nu mă bucur de fel…
În fine, dacă se putea ceva care să mă nelămurească mai mult, apoi fix începutul articolului este ceea ce mă nelămureşte. Respectiv, discuţia despre pro şi contra homosexualităţii în religie mi se pare justă şi faină până când aflu că nu asta este discuţia. Fie e o strategie din condei, fie scriitura este realmente frustrantă. Eu îmi setez, ca orişicine, paradigma receptării, mă vâr în subiect, şi apoi sunt condus către altceva, brusc, irevocabil…
Concluziv, eu am priceput-o aşa, în fapt: sunt trei subiecte mari, late, şi diferite, care pot fi conexe, pentru că au în centru ceva important, şi anume bărbatul şi ideea de ego (eu, sine, al meu ş.a.). Şi în notă cmică mai cred că fotografia care însoşte articolul este elementul comun, pentru că acolo văd şi un Narcis, şi un bărbat frumos şi eventual, sper din misoginism, homosexual :)) şi un creştin care îşi iubeşte aproapele ca pe el însuşi… :))
Dar, dacă redevenim serioşi, în această fotografie văd mult mai mult şi mult mai puţin, după bunul meu plac…
Însă scrisul, pe-asta până nu îl dibuiesc, eu, cu multă stimă şi apreciere ce sper, nu mai trebuie re-confirmată de fiecare dată, nu mă las! Egoismul poate fi legătura legăturilor, dar eu sunt narcisist şi totuşi atât de puţin egoist, şi iaca, cu mine ce te faci?
r.
interesante comentarii pentru asa o tampenie de articol. ma asteptam ca, data fiind si poza, lumea sa se sfiasca sa mai zica ceva...
imi place ideea cu narcisismul personalizat. din moment ce sunt narcisist, narcisismul tau e exclus din narcisismul meu si astfel, perspectiva narcisica devine un soi de ultrasubiectivism, nu stiu cum sa ii zic. data fiind coincidenta contrariilor, tocmai acest ultrasubiectivism ii transforma pe ceilalti subiecti in obiecte... ale adoratiei. ergo: narcisismul e opusul egoismului. asa un triplu-salt al logicii mai zic si eu.
Trimiteţi un comentariu