Harap-Alb neîncărcat

Dintr-un fel de rutină devenită destul de simpatică, m-am dus sâmbăta trecută la teatrul din urbea mea de veci. Se înscena un remake la Harap-Alb şi, sincer vorbind, nu mă aşteptam la mari surprize, închipuindu-mi că nici Peter Brook n-ar putea scoate ceva nou din povestea lui Creangă. Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din sala de spectacol şi pot să zic că am avut vreo două-tre(i)săriri estetico-filozofico-ş.a.m.d. care m-au foarte pus pe gânduri.
Una dintre ele a fost o replică de-a spânului care mi-a amintit frapant de Gigi Becali. Citez din textul lui Creangă:

- Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!
— Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba.

Deseori, când vedem ceva ce nu ne convine, ne aducem aminte cât de actual este Caragiale. Sau zicem: suntem în plin Kafka. De fapt, însă, noi nu trăim în caragialism sau în kafkianism pe cât de mult trăim în Ion Creangă. De când am văzut lumina zilei, ţara şi lumea au fost conduse mereu de oameni spâni. Însă, spre deosebire de povestea lui Creangă, Ochilă, Setilă şi ceilalţi sunt şi ei în slujba spânilor. Sunt două probleme mari şi late de rezolvat pe lumea asta: impostura în care se află spânii şi fripturismul celor alde Flămânzilă. Astea două dacă n-ar exista, ierarhiile ar fi cele corecte şi societatea ar trăi pururi în linişte şi armonie. Creangă pune cele două probleme şi oferă şi soluţia. Oamenii citesc şi râd ei, râd, dar nu e râsul lui Harap-Alb.
A doua tresărire este de fapt prima şi cea mai importantă. Mi-am dat seama, văzând corpul lui Harap-Alb căzut pe jos - deşi putea foarte bine să cadă şi pe sus - că Ovidiu Ivan (interpretul lui Harap-Alb) încape într-o desagă. Sau într-un ciorăpel. Sau într-o batistă. Totul e să-l culegi şi să ştii să-l împătureşti ca lumea. Ce vreau să spun de fapt?
În Angels in America, unul din personajele interpretate de Meryl Streep zice: „La început, n-am putut să mă împac cu gândul (că fiul meu este homosexual). Apoi însă, mi-am dat seama că nu e mare diferenţa şi că, de fapt, în orice împrejurare, bărbaţii sunt greoi şi proşti.“ Aş putea să zic că aici avem de-a face cu însăşi definiţia bărbatului: un animal greoi şi prost. Şi care, în consecinţă, face sală. Sau scrie pe blog.
Harap-Alb, pe numele lui de scenă Ovidiu Ivan, este excepţia care confirmă regula, este fix contrariul a ceea ce este animalul amintit. Mogâldeaţa volatilă numită Harap-Alb şi poreclită Ovidiu Ivan nu prezintă nimic măreţ, nimic eroic, nimic tragic, şi de aici şi farmecul lui. Frumuseţea lui, venită din inteligenţă şi fragilitate şi delicateţe, este negaţia faţă de tot ceea ce e impozant şi fastuos; ea e mai subtilă şi mai agilă ca vântul şi ca gândul. Corpul lui e acel corp despre care Sfântul Ioan Damaschinul ar fi spus: e imaterial în raport cu oamenii şi material doar în raport cu Dumnezeu. Oasele lui, oase de balerin sau de aikidōka, lucesc pe dinlăuntru mai ceva ca pietrele din Pădurea Cerbului. Cam aşa e Ovidiu Ivan, Harap-Alb voiam să zic... E din alt film, din altă poveste.