solidaritate vs securitate

În ultimul său articol, marele filozof şi marele tâmpit (am încheiat citatele) Horia Roman-Patapievici îi ia de urechi pe forumiştii de pe net, care şi-au permis să-şi exprime regretul că, în avionul de la Smolensk, nu erau omologii români ai victimelor. Dincolo de mirarea pe care o stârneşte faptul că, terminând pesemne rapid adâncile cugetări ale lui Avramescu, Pora sau Mihăieş, Patapievici se delectează cu aiurelile forumiştilor, rămâne fondul regretului amintit: am avea sau nu pe cine regreta?
Întrebarea aceasta deschide o contrapunere extrem de neconvenabilă pentru noi, contrapunerea dintre polonezi şi români. Opera principală a poporului polonez în vremea restriştii comuniste a fost Solidaritatea, în timp ce marea realizare a noastră din aceeaşi perioadă este Securitatea. Ambele au alungat ocupantul rus, dar din motive diferite. Mişcarea Solidarność, din care a făcut parte preşedintele Kaczyński, a însemnat o reacţie continuă la tot ceea ce se întâmpla. Ea a cultivat în oameni conştiinţa că nu sunt nişte cârpe, nici atunci când sunt trataţi ca atare, conştiinţa că tiranii sunt mai puţini şi mai proşti decât oamenii buni şi că pot fi învinşi în cele din urmă. Asemenea mesaje apar în filme precum cele ale lui Wajda, nu în chip de şarade atemporale, ca la Tarkovski, ci în naraţiuni autentice. Pentru că opresiunea a fost autentică, şi rezistenţa lor a fost autentică.
Românii în schimb au optat pentru îndobitocire. Fenomenul Piteşti este port-drapelul comunismului românesc. Din oprimaţi, românii s-au transformat ei înşişi în opresori zeloşi. Văzând cât de simplu stau lucrurile cu românii, văzând că românii nu opun rezistenţă, ci chestia maximă pe care o fac e să se cufunde în consideraţii despre infinitivul lung al verbului a fi, ruşii ne-au lăsat în pace, au plecat şi cu armata, şi cu KGB-ul, şi cu tot. Scopul era deja atins cu asupra de măsură, un popor docil, care se turnau ca proştii unii pe alţii, total lipsiţi de... solidaritate, din sânul căruia dacă cineva ridica puţin capul, se găseau o sută de haidamaci să-l căsăpească cu furci, topoare şi ce mai găsiseră pe la casele lor.
De aceea românii n-au avut şi n-or să aibă vreun Smolensk, după cum nici un Katyń n-au avut. N-au avut şi n-au un preşedinte al Solidarităţii, ci au avut şi au un preşedinte al Securităţii. Şi tot de aceea, în timp ce Europa vorbeşte de miracolul economiei poloneze, românii, tot ca urmare a îndobitocirii liber consimţite, devenită trăsătură primordială a specificului lor naţional, beneficiază de cabinetul unui prim-ministru cu IQ tinzând la zero, decis să-i aducă prin orice mijloace la sărăcia şi umilinţa de dinainte de '89.
Într-un cuvânt, întorcându-ne la autismul noicaesc, cu care am rezistat noi de zor în comunism, România nu e Polonia pentru că România e România, care, cum o fi, aşa să fie, iar dacă n-o fi să fie, atunci asta înseamnă că aşa e firea, care este să fie. Dar noi trebuie să ne iubim ţara, pentru că ţara noastră e a noastră şi pentru că noi suntem români, iar cât Băsescu se băşeşte, tot românul româneşte. Numai Patapievici nu e vreun Patapiewicz şi nici Gonciar Gonczarowicz. Şi asta pentru că, iarăşi, n-a fost să fie.