Poponețul-Nepereche și alte bunuri de patrimoniu

Under the Western Sun (ulei pe pânză, Henry Scott Tuke, 1917).

tocmai m-am uitat la un pițiponc - hai că mă interesez și cum îl cheamă - Mihai Morar, subiectul emisiunii căruia era recapitularea momentelor în care noi, românii, am fost mândri că suntem români. invitații - de același calibru cu realizatorul: Monica Tatoiu, cântărețul Mihai Constantinescu (cei doi par o pereche potrivită) și comentatorul de sport Dumitru Graur. trei Doamne și toți patru au comentat cele zece momente care, în opinia pițiponcului, au marcat hotărâtor destinul acestei națiuni: când Costel Busuioc a luat nu știu ce premiu, când am bătut Columbia la fotbal, când Năstase a câștigat Roland Garros-ul ș.a.m.d., cireașa de pe tort fiind „singurul moment în care noi, românii, am fost de nota zece” - momentul Nadia.
prosteasca emisiune mi se pare o reflecție fidelă a relației românului cu valorile, oribilă din o mie și-o sută de motive. iată vreo câteva. de pildă, latura asta televizionistică a patriotismului. la orice meci, orice competiție, orice festival, românul stă în fața micului ecran gata să-i cânte și să-i jelească, după caz, pe reprezentanții noștri. tocmai acest comportament pretins patriotic atestă de fapt lipsa de patriotism: românul vrea să afle ce mai e cu „fetele noastre” și compania de parcă ar fi într-un permanent exil, de parcă ar aștepta mereu știri venite de undeva dintr-un colț al lumii despre propria țară, de parcă România nici n-ar exista pentru el decât atunci când e „dată la televizor”.
apoi: aspectul competițional al discuției despre valori. dacă iei medalii, premii, titluri, atunci contezi, atunci ești cu adevărat o valoare. aproape că n-are importanță ce scrie pe premiile și diplomele adeveritoare. este incredibil cu cât patos se comentează an de an un festival de doi lei și cincizeci de bani cum e Eurovisionul. multe lucruri s-ar fi putut face cu nervii consumați pe indignarea că turcii (în opinia mea erau mai buni, dar în fine) le-au luat fața alor noștri la ultima ediție a mărețului festival. poate ar trebui cineva să atragă public atenția că nici Beethoven și nici Beatles n-au câștigat Eurovisionul și cu toate astea nimeni nu-i contestă în vreun fel.
apoi: mutația de planuri care se produce în axiologiile de gen. datorită performanțelor sportive sau artistice, anumiți oameni devin apreciați pentru calități pe care nu le au. astfel se explică faptul că, pentru noi, nu Paul Goma și Neculai Constantin Munteanu sunt repere de ordin moral, ci Hagi și Tudor Chirilă. dealtfel, 99% din populația României habar n-are de primii doi și nu văd în ce fel i-ar putea interesa. fenomenul are și revers: dacă Adi Mutu se droghează și mai face și alte năzbâtii, e clar pentru oricine că nu mai trebuie convocat la națională. nu insist, dar, poate nimic nu e mai cancerigen pentru sănătatea spirituală a nației decât varza asta de valori și modele.
mai e ceva... offf... cam greu de explicat. la Mihai Morar și gașca lui am văzut un reload la viziunea național-comunistă asupra spiritului național, privit ca un soi de ceapeu al tuturor spiritelor. iată chintesența național-comunismului: a fost luat, de pildă, Eminescu, un poet excepțional, și comunizat, făcut al nostru, al tuturor. înțelegeți? mai explic o dată. geniul poetic al lui Eminescu a fost al lui Eminescu, nu al nației. comuniștii, printr-un furt de proporții naționale, l-au făcut al nostru, al întregului popor. deși poporul, evident, n-a scris nici un vers de-al lui Eminescu. ăsta e național-comunismul, nu s-a mulțumit să etatifice industria și agricultura și a trecut la marile intelecte. l-au luat pe Eminescu și i-au oferit funcții onorifice în ceapeul spiritului național: Luceafărul poeziei românești, Poetul național, Poetul nepereche. a venit capitalismul și a schimbat un pic lucrurile. capitalismul fiind înțeles la noi ca triumf al șmecherilor și al învârtiților, nu văd de ce Eminescu n-ar fi înlocuit acum cu fiul de securist Poponeț, personaj de mare succes, care și el poate fi comunizat, devenind un poponeț național.
în fine, ar mai fi și o chestie de conștiință, iertare pentru termenul vetust. poporul român a fost respectat pe tot mapamondul la Revoluție, când, și sub impulsul altora, e adevărat, s-a ridicat împotriva regimului. ăsta a fost singurul nostru moment de grație în ultimii 70 de ani. nu faza cu Costel Busuioc, nu cea cu Patzaichin, nu mai știu eu ce. astea nu ne-au ajutat prea mult în comunism și n-o să ne ajute nici de-acum încolo.