scurtă istorie a pogo-ului

La lutte de Jacob avec l'ange
(Gustav Doré, gravură, 1855).

un cuvânt misterios pe care l-am auzit ieri la o persoană și mai misterioasă este pogo. sunt încă sub imperiul farmecului acestui cuvânt, așa cum am fost, pe vremuri, fascinat de zoso (nu blogărul), xoxo, sotto, hobo, sau alte asemenea. m-am documentat cu privire la ce înseamnă pogo și am găsit că dansul e de fapt un set de dansuri ceva mai complex, set pe care l-am putea defini generic drept „tehnici de îmbrâncire la concerte și rockoteci”.
ca intro, ar trebui să vorbesc despre fenomenul îmbrâncelii, pe care îl cunoaștem încă din copilărie. hmmm, ce exemple să dau, ca să fiu clar? jocul țară, țară, vrem ostași seamănă un pic cu pogo, doar că e un pic prea organizat. aceeași problemă o au și grămezile de la rugby. cât despre diferitele îmbrânceli din tramvai, sau de la cozile la alimente, sau de la cozile la moaște, evident, ele nu pot fi numite dansuri. de aceea, poate că un exemplu bun ar putea fi contraexemplul tangoului, cu care pogo se află într-un contrast elocvent.
cele două dansuri exprimă pozitivul și negativul luptei. în a sa Istorie a tangoului, Borges remarca faptul că, în vremurile lui Evaristo Carriego, tangoul era dansat de obicei de bărbați, femeile nevrând din pudibonderie să li se alăture. ei, fix din acest motiv, componenta sexuală a tangoului a venit la pachet cu cea „belicoasă”, întrucât pentru bărbat „Sex ist eine Schlacht / Liebe ist Krieg”, cum spun cei de la Rammstein - și invers :). pogo este și el o luptă, dar lupta nu în înțelesul ei pozitiv, de încleștare, al cărei scop este agățarea, posedarea, capturarea, dominarea partenerului, ci în înțelesul negativ, de respingere a celuilalt. tangoul este lupta acceptată, pogo-ul este senzualitatea refuzată. tangoul este erotism, pogo-ul este eroism.
eroism în fața cui? subcultura punk a generat pogo-ul ca pe o ripostă anti-disco, adică anti-lipeală, sau dez-lipeală. prima variantă a fost up-and-down-ul, a cărei paternitate îi este atribuită însuși pontifului punkului Sid Vicious, și despre care se zice că ar avea la bază, pe de o parte, mișcările amuzante ale skankingului:

iar pe de altă parte, dorința celor din spate de a vedea mai bine concertul. astfel, unii dintre spectatori au început să sară up-and-down, făcând astfel ca dansul-respingere și inevitabil anti-atracție să fie în primul rând o reacție contra gravitației.
reacție care s-a extins apoi, firește, la persoanele din jur, care au început să fie luate de guler, scuturate bine și trântite la pământ, într-un dans care chiar așa se și numește, slam-dancing, dans de trânteală:

slam-dancingul a fost preluat de la punkeri de către fanii thrash-metalului, care l-au combinat cu crowd-surfing-ul sau cu surfing-ul de mulțime și cu stage-diving-ul (când îți iei zborul de pe scenă și aterizezi în mijlocul puștilor dezlănțuiți). amenințarea vine din toate părțile, eroismul e maxim. noul gen s-a numit mosh sau moshing, de la to mash, a face terci, iar locul în care se află grupul de persoane care fac moshing se numește moshpit - denumire care probabil anticipează că într-o bună zi o să-l vedem și pe Brad Pitt la rockotecă.

aici am de făcut o observație. am găsit pe youtube tutorialul unui turc privitor la pogo, întâmpinat de un botoșănean de-al nostru cu comentul, citez: „dude, pogo is for punk. not for metal.; metal+pogo=fail.” cum comentul a fost cel mai apreciat, se pare că aparține unei persoane competente în domeniu. există deci experți care consideră că ceea ce se întâmplă într-o rockotecă în materie de împungere nu se numește pogo, dar nu avem de-a face totuși cu o consonanță de opinii în acest sens.
în fine, o variațiune inevitabilă s-a produs odată cu apariția a ceea ce se numește wall of death, cu care moshingul a devenit dans de societate și chiar că aduce cu țară, țară, vrem ostași; lupta e între două armate de tineri moshi vânjoshi: