Antonie de Suroj: Fratele Fiului risipitor

Luca XV, 11-32

Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.
Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Iarăşi şi iarăşi, am ocazia să vă vorbesc despre parabola Fiului risipitor, despre povestea Vameşului şi a Fariseului, şi de fiecare dată văd cât de uşor îmi este - nu în fapt, nu în realitate, ci cu imaginaţia - să mă identific cu păcătosul care şi-a găsit drumul spre Dumnezeu, cu vameşul care stătea cu inima zdrobită la poarta bisericii, neputând nici să păşească în spaţiul sfânt al lui Dumnezeu, sau cu fiul risipitor care, în ciuda amarnicei păcătoşenii, a incredibilei lipse de sensibilitate, a cruzimii sale, a găsit totuşi drumul spre casă.
Şi cât de rar, în schimb, m-au mişcat destinul fariseului, destinul fiului celui mare - deşi Dumnezeu nu i-a condamnat pe nici unul din cei doi. Despre vameş a spus: Acesta s-a întors mai îndreptat, mai binecuvântat decât acela. Nu a spus că fariseul a mers neînsoţit de dragostea lui Dumnezeu, că Dumnezeu i-a uitat credincioşia, simţul ascultării conştiincioase.
Iar astăzi, din nou, ne aflăm faţă în faţă cu fiul mai în vârstă. Toată viaţa lui a trăit alături de tatăl său, toată viaţa lui a făcut din interesele tatălui său o preocupare personală - a lucrat din greu, cu credinţă, uitând de sine, fără să-i pese de oboseală, fără să pretindă nici o recompensă, doar pentru că a simţit că e corect să facă aşa. Nu i-a lipsit cu adevărat nimic - nici căldura, nici sensibilitatea, nici bucuria tatălui său. Dar este un lucru care te impresionează mult la el - credincioşia lui; în ciuda faptului că inima lui nu era senină, el rămânea credincios. În ciuda faptului că nu primea nici o recompensă vizibilă şi nici o confirmare vizibilă, rămânea credincios, lucra sau, cum spune el, slujea.
Ce duri suntem atunci când ne gândim la el ca la unul care merită puţină simpatie din partea noastră; dar cât de puţini dintre noi putem fi la fel de credincioşi ca el, la fel de ascultători la datorie, în mod constant şi desăvârşit, atunci când nu întâlnim recunoaştere, când nu auzim vreun cuvânt de încurajare, când nu primim nici cea mai mică recompensă; pentru că lucrul pe care l-a făcut Tatăl cu fiul cel mare, este privit drept normal de cei care ne înconjoară, de cei pe care îi slujim, de cei cărora, poate, le suntem robi, de cei ale căror interese stau în centrul vieţii noastre. Oare nu e normal? Nu e fiul meu? Nu e tatăl meu? Nu e fratele meu? Nu e soţul meu? Nu e prietenul meu? Nu implică toate acestea devotamentul total, nelimitat, care-şi este sieşi recompensă?
Cât de cruzi suntem atât de des cu oamenii care ne înconjoară şi care sunt puşi de noi în poziţia fiului mai mare - niciodată recunoscut şi de la care aşteptăm întotdeauna să facă tot ce trebuie fără crâcnire şi fără cusur.
Într-adevăr, fiul risipitor a avut căldură şi s-a întors cu inima zdrobită, a fost gata să devină nou, în timp ce fiul celălalt putea doar continua să muncească din greu cu credincioşie statornică; doar în cazul în care - confruntat cu compasiunea tatălui său, ar fi înţeles ce înseamnă că fratele său mai mic a fost cu adevărat mort şi a venit la viaţă, a fost cu adevărat pierdut şi s-a găsit.
Să cugetăm la noi înşine. Cu toţii avem pe cineva în jurul nostru pe care îl tratăm cu aceeaşi răceală cu care ne gândim la fratele mai mare; dar, de asemeni, avem cu toţii pe cineva pe care îl tratăm cu dispreţ şi asprime, la fel ca fratele mai mare pe cel mai mic, proscriindu-l şi nemaisocotindu-l frate; necredincios tatălui lor, era de neiertat. Şi totuşi, l-am avut aici pe tată, victima respingerii, a orbirii minţii, a cruzimii fiului, cel ce a iertat din toată inima şi cu tandreţe.
Să ne găsim propriul loc în această tragică şi frumoasă parabolă, pentru ca astfel să ne găsim propria cale: fie ca fiu mai mare, deşi poate mult mai puţin conştiincioşi, mult mai puţin sinceri, mult mai puţin dedicaţi intereselor tatălui nostru, prietenilor, rudelor noastre; fie, altminteri, să găsim în inima noastră o simpatie creativă pentru fiul mai mic şi să învăţăm de la el în primul rând că în orice situaţie putem afla o cale care să ne ducă la pocăinţă cinstită şi de întoarcere şi că există cel puţin Unul - Dumnezeu - şi, probabil, o persoană sau mai multe care sunt gata să ne primească noi, să ne răscumpere, să ne restaureze şi să ne permită să începem o viaţă nouă, împreună - tată, frate mai mic şi frate mai în vârstă. Amin.

alfabet muzical

Orphée à la lyre (creion, Jean Cocteau, 1960).

am şterpelit de la Krossfire o leapşă foarte faină pe care sper să o duc la bun sfârşit. leapşa consta în a face un playlist cu diverse trupe aranjate în ordine alfabetică. genul era heavy-metal, totuşi în epilogul articolului confratelui Kross', se spunea că putem să abordăm şi alte genuri. pentru ca să mă menţin într-o marjă acceptabilă de abatere de la leapşa originară şi pentru ca, în acelaşi timp, să mă pot simţi măcar cu două-trei zile mai tânăr, am să compun un alfabet mai mult din trupe de muzică rock.
dacă apăsaţi pe numele formaţiei, puteţi vedea, în interiorul acestei pagini, un clip cu ea.
leapşa merge mai departe la: Link, Spera, Lucien sau Luc, cum îi spun francezii lui AprozarNet, George, Anielle, Cristi, BlackDog şi Lavinia. Lui Tibi, aussi.

Amon Düül II
genul: Krautrock. gen al cărui spirit ni i-a dăruit, zic eu, pe Kinski şi pe Herzog.



Bi Kyo Ran
genul: heavy prog. o trupă japoneză pe care am găsit-o ieri, din întâmplare. 美狂乱 nu înseamnă chior de ambii ochi, cum ar părea la prima... vedere, ci - zice googletranslate - frumuseţe delirantă.



Cockney Rebel
genul: glam-rock. trupa lui Steve Harley, cu o viaţă, din păcate, prea scurtă.

noua psycho mondială

El Aquelarre (Francisco José de Goya y Lucientes, mural transferat pe pânză, c. 1821-1823).


Vorbind despre ce se va întâmpla după sfârşitul istoriei, venit acum douăzeci şi de ani odată cu căderea Cortinei de Fier, Fukuyama scrie că va exista undeva o defulare a megalothymiei şi el o situează într-o înflorire a artelor neangajate şi a competiţiilor sportive, dând ca exemplu un moment din istoria Japoniei.
Kojève... susţinea că, după venirea la putere a shogunului Hideyoshi în secolul al XV-lea, Japonia a cunoscut o stare de pace internă şi externă care aducea foarte mult cu sfârşitul istoriei postulat de Hegel. Clasele sociale nu se aflau în conflict, şi nici nu trebuiau să muncească din greu. Dar, în loc să se dedea instinctiv dragostei sau jocului, precum animalele tinere - cu alte cuvinte, în loc să se transforme într-o societate a ultimilor oameni -, japonezii au demonstrat că este posibil să fii uman prin inventarea unei serii de arte formale lipsite de orice conţinut, cum ar fi teatrul Nō, ceremonia ceaiului, arta aranjamentului floral etc.
Trebuie să observăm din capul locului că avem de-a face cu o viziune optimistă. Fukuyama e mereu optimist şi probabil de aici vine şi farmecul lui. Dar cred că marea şansă de după căderea Zidului Berlinului, aceea a niponizării globale, despre care Fukuyama apud Kojève face vorbire, este totuşi, cel puţin până acum, o şansă irosită.
Anii, reali şi virtuali, de după căderea Zidului au adus un element nou. Democraţia liberală a început să plictisească, e clar că lumea vrea altceva. Dialogul, drepturile omului, toleranţa şi celelalte minciuni mai mult sau mai puţin frumoase ale democraţiei s-au dus de-a berbeleacul, prăbuşindu-se de pe soclul idolatriei direct pe caldarâm şi lumea trece pe lângă ele fără să le mai bage în seamă. Şi nimic nu mi se pare mai actual pentru după-triumful democraţiei decât The Triumph of Bullshit, ca să citez măcar titlul poemului lui Eliot.
Ce-mi confirmă aceste bănuieli? Am afirmat mai demult că societăţile democratice se învârt într-un ciclu maniaco-depresiv, demenţa produce revoluţiile, iar isteria şi ipohondria întreţin, la foc mic sau la foc mare, după gustul tiranului, dictaturile. Ceea ce vedem însă zi de zi şi ceas de ceas este un ciclu nou, care îmbină cu succes perechile manie-melancolie şi isterie-ipohondrie şi am putea numi acest ciclu paranoia-pronoia. Respiraţia omenirii cuprinde (părerea mea, hâc!) aceşti doi timpi de pozitivare psihotică.
Dau exemplul Răpirii jurnaliştilor din 2005, că e unul cunoscut de mai toţi. Nu mai putem să ne ascundem după deget: a fost o înscenare mediatică de succes plănuită de CIA şi orchestrată de serviciile secrete româneşti ca să aducă în atenţie pericolul iminent al terorismului de care ţara noastră ar fi fost ameninţată. Ţinta era trimiterea de trupe în Iraq, Afghanistan şi pe unde şi-a mai înţărcat Saddam copchiii. S-a mizat însă pe un comportament specific acestei epoci şi anume trecerea cu uşurinţă de la paranoia la pronoia, adică de la teoria conspiraţiei contra la teoria conspiraţiei pro. Realegerea actualului preşedinte a avut acelaşi resort: râsu-plânsu, dublul discurs fiind că Băsescu luptă pentru tine şi că altfel te mănâncă Scufiţa roşie. Anterior, alegerea lui Obama, salvatorul lumii, a fost urmată straniu de criza mondială, pierzătoarea lumii: de la pronoia s-a trecut rapid la paranoia. Iar ulterior, am regăsit acelaşi salt mortal în sens invers, de la paranoia la pronoia, şi în cazul gripei-vaccin.
Acest comportament mă face să mă gândesc la o nouă formulă, în care nu vom mai avea dictatură sau democraţie. Nu e vorba de ţara noastră, care e un fel de judeţ al Europei, sau de preşedinte, care e de fapt un soi de prefect. La scară mondială, există un soi de tiranie formală, non-angajată, non-ideologică, la fel cum e ceremonia ceaiului în tradiţia japoneză. Sau teatrul Nō. Numai că această tiranie nu e creativă. E tirania mimesis-ului, ba nu, termenul mimesis e prea complex: e tirania copy-paste-ului, a xeroxării maselor largi de oameni în numele a nimic, bazată pe acest hăis-cea continuu şi derutant. Asta ca formă. Fondul e dat de împrejurări şi imprevizibil, pentru că ne aflăm într-un post-interesant inscrutabil profetic.

PS. Pică oarecum în context o mică observaţie pe care vreau să o fac cu privire la post-secularism. Salut moartea secularismului, dar nu sunt încântat nici de naşterea noului monstru numit post-secularism. Habermas observa, într-un eseu despre post-secularism, că revenirea marilor religii în atenţia epocii noastre diferă faţă de cea din anii '60 într-un punct: cea din anii '60, der kalifornische Synkretismus, presupunea un efort creator. Pe care noua revenire, pe uşa post-seculară, nu-l mai presupune. Post-secularismul e reforma-tarea tuturor religiilor după tiparul Romei catolice, în spiritul mondialatinizării despre care vorbeşte Derrida şi în spiritul tiraniei copy-paste-ului. Teologiile care le mână în luptă par să se rezume la o lozincă pe care găsim tot în poemul lui T. S. Eliot: For Christ's sake stick it up your ass.

dacă aş fi Regina Angliei

Dacă aş fi Regina Angliei, aş dormi până pe la 11. Dimineţile aş bea cafea, la fel şi după mesele de prânz. Iar la five o’clock, o altă cafea. Nu m-aş plimba în trăsură cu Ceauşescu. Aş asculta Chopin şi Takemitsu. Mi-aş face poze cu strâmbături. Aş scrie poveşti reîncărcate. Aş descărca filme asiatice de pe torrente şi m-aş uita la ele.
Ceea ce pot face şi acum, de parcă şi acum aş fi Regina Angliei. Atunci, de ce n-aş fi însăşi Regina Angliei? Pentru că, nefiind pion, n-am cum să ajung Regină.

Scrisă pentru concursul de proză arhiscurtă al lui Mircea Popescu, la care îi invit şi pe cititori să participe.

Antichrist

- cronică incompetentă la Antichrist (Lars von Trier, 2009) -
Nota: 7 (şapte)

Ultimul film al lui Lars von Trier se numeşte Antichrist şi este dedicat - ţineţi-vă să nu cădeţi de pe scaun de râs - idolului cinefililor pravoslavnici, Tarkovsky. Pe care-l recunoaşte ca sursă a sa, alături de August Strindberg. De ce, numai Dumnezeu ştie. La fel cum nu ştie nimeni nici de ce a făcut von Trier un asemenea film. El însuşi, cu atât mai puţin. Explicaţiile pe care le-ar putea da von Trier ţin de ceea ce Paul Valéry numea evidenta incompetenţă a autorului faţă de propria operă. Explicaţiile pe care le-am putea da noi, apelând la diversele referinţe culturale care ne trec prin cap, de la Scufiţa roşie la Derrida, sunt şi ele nişte tumbe intelectuale neconvingătoare în faţa acelei bucăţi de polizor cu ajutorul căreia Charlotte Gainsbourg „deconstruieşte“ piciorul lui Willem Dafoe.
Sigur că, după Biblie, suntem tentaţi în mod firesc să mergem cu gândul către Antichristul lui Nietzsche, unde se află, cred eu, şi una din cheile scenariului. E vorba de ceea ce Nietzsche exprima prin cuvintele eine schlimme Botschaft, ein Dysangelium - o veste rea, o dys-anghelie, cu care se identifica, în viziunea lui, tot mesajul creştinismului, după ce singurul creştin purtător al veştii bune şi al evangheliei a murit pe cruce.
Mesajul lui Lars von Trier este în esenţă un Dysangelium şi o îndreptăţire a urii, a absurdului şi a răului. În prolog ne sunt prezentaţi cei doi protagonişti, care tocmai fac un... copil, copil care moare. Eveniment care provoacă, în ordinea numelor capitolelor, Mâhnirea (Grief), Durerea (Pain) şi Disperarea (Despair). Deşi ni se spune că „s-a zis cu Freud“, e clar că, în subsidiar, se validează ideea unei înlănţuiri cauzale între drama copilului şi „Cei trei cerşetori“, cum sunt numiţi, Grief, Pain & Despair. Aici se vede că scenaristul e străin de Nietzsche, care l-ar fi dat ca exemplu al uneia din cele patru mari aiureli - inversarea cauzei cu efectul (Irrthum der Verwechslung von Ursache und Folge); vezi Amurgul idolilor. Dar concordanţa cu Nietzsche nu mă interesa decât pentru a pronunţa, a scrie acel cuvânt: Dysangelium. Potrivit mesajului Evangheliei, suferinţa îl cheamă pe om să iubească şi-i arată calea către dragostea desăvârşită, care transfigurează şi suferinţa şi pe purtătorul ei. Potrivit acestui Dysangelium al lui Lars von Trier, suferinţa este combustibilul care întreţine răutatea şi ura, care dă sens absurdităţii lor, care învesteşte răul cu puteri depline asupra vieţilor şi morţilor oamenilor. Urme de mesaj dys-anghelic erau şi în Dogville; aici însă, avem de-a face cu mesajul central.
Mesaj care e codat artistic într-un film, până la urmă, destul de inegal şi de incoerent, deşi e mai legat decât Dogville, Breaking the Waves sau Idioterne. Durează şi mai puţin, o oră şi patruzeci de minute. Există anumite momente lirico-melancolico-păşuniste peste ceea ce arată von Trier de obicei, întrerupte însă de trăncăneli pseudo-filozofice sau de scene de sex. Extrem de enervantă şi de nelalocul ei e abundenţa de sex şi violenţă, pe care nici teribilismul unui regizor începător n-ar scuza-o. E de neînţeles la acest nivel.
Cele două-trei incursiuni în suprarealism sunt ratate, datorită ralenti-ului, de care se face abuz, la fel ca în Patimile lui Mel Gibson. Ralenti-ul exprimă de cele mai multe ori teama de ridicol a regizorului chemat să exprime emoţia puternică sau să redea visul. A reda visul (sau vedenia) fără a uza de slow-motion şi fără a recurge la black & white înseamnă a pune semn de egalitate între imaginar şi real, ceea ce făcea farmecul discret al lui Buñuel. Dar, se vede treaba, Lars von Trier are un umor ceva mai scandinav şi mai sobru.
La fel de scandinav şi de sobru pare Willem Dafoe, acest Mads Mikkelsen american. (Sau invers.) Fizionomia lui Willem Dafoe (de departe cel mai interesant actor de la Hollywood) e norma vectorială a tuturor suferinţelor lumii, aşa că rolul e foarte simplu pentru el. Greul cel mai mare cade însă pe Charlotte Gainsbourg, o actriţă echilibrată şi economică în felul ei, chemată aici să justifice mesajul dys-anghelic şi să treacă în posesia răului cu cele mai perfide şi mai perverse mijloace posibile. Uşurinţa cu care cei doi fac pasul de la sublim la ridicol şi retur, fără ca vreo clipă să greşească registrul, atestă valoarea lor. Nu şi pe cea a filmului.

Wolfgang Wodarg despre afacerea porcină

Sunt bolnav, am gripă umană sau poate şoricească sau pis(i)cină, nu ştiu, dar n-am de gând să mă vaccinez... Puzderia de otevişti pe care am văzut-o pe micul ecran, stând la coadă la vaccin ca la mici electorali, m-a convins să nu mă alătur turmei, care şi cu vaccin şi fără pare hotărâtă să urmeze calea porcilor „sănătoşi“ ai Gherghesenilor...
Iar dacă mai e vreunul nelămurit, iată ce spune (dincolo de micile fitile politice) dr. Wolfgang Wodarg, şeful comisiei de sănătate a Consiliului Europei. E un interviu dat pentru ziarul (pardon de expresie) L´Humanité.

Ce v-a făcut să bănuiţi influenţa laboratoarelor asupra deciziilor luate în privinţa gripei A?
Wolfgang Wodarg: Ne confruntăm cu un eşec al marilor instituţii naţionale, chemate să avertizeze cu privire la riscuri şi să răspundă, în cazul în care apare pandemia. În aprilie, când a venit prima alarmă din Mexic, am fost foarte surprins de cifrele pe care le furniza Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) pentru a justifica proclamarea unei pandemii. Am avut imediat suspiciuni: cifrele erau foarte scăzute, iar nivelul alarmei foarte ridicat. Nu erau nici o mie de bolnavi şi se vorbea deja de pandemia secolului. Iar alerta extremă decretată se fonda pe faptul că virusul era nou. Dar caracteristica maladiilor gripale este de a creşte foarte rapid cu virusul, care se instalează mereu la noi gazde, animale, oameni etc. Nu era nimic nou, în sine, în asta. În fiecare an este un nou virus de acest tip, „gripal“. Nu era de fapt nici un motiv să sune alarma la acest nivel. Acest lucru a fost posibil deoarece OMS la începutul lunii mai a schimbat definiţia pandemiei. Înainte de această dată, trebuia nu numai ca boala să izbucnească în mai multe ţări odată, ci să aibă consecinţe foarte grave cu un număr de cazuri mortale peste mediile obişnuite. S-a eliminat acest aspect în noua definiţie, rămânând doar criteriul ritmului de răspândire a bolii. Şi s-a susţinut că virusul este periculos, deoarece populaţia nu putuse dezvolta o apărare imunitară împotriva lui. Ceea ce era fals pentru acest virus. Pentru că s-a putut observa că persoanele cu vârsta de peste 60 de ani aveau anticorpi. Adică fuseseră deja în contact cu virusuri similare. De aceea nici o persoană trecută de 60 de ani n-a dezvoltat practic boala. Cu toate astea, li s-a recomandat să se vaccineze rapid.
Între lucrurile care mi-au trezit suspiciuni a fost aşadar pe de o parte această voinţă de a trage alarma, iar pe de altă parte, alte fapte curioase. Cum ar fi, de pildă, recomandarea OMS de a efectua două injecţii pentru vaccinuri. Niciodată nu s-a făcut aşa ceva înainte. Nu exista nici o justificare ştiinţifică pentru asta. A fost şi recomandarea de a utiliza numai vaccinurile speciale brevetate. Nu exista însă nici un motiv să nu se adauge, aşa cum se întâmplă o dată la câţiva ani, particule antivirale specifice acestui nou virus H1N1, în „completarea“ vaccinului folosit pentru gripa sezonieră. Nu am făcut aşa ceva pentru că s-a preferat să se folosească materiale vaccinale brevetate pe care marile laboratoare le-au elaborat şi fabricat pentru a fi gata în caz de dezvoltare a pandemiei. Şi procedând astfel nu s-a ezitat să se pună în pericol persoanele vaccinate.

Ce pericol?
Wolfgang Wodarg: Pentru a merge rapid în punerea la dispoziţie a produselor s-au folosit adjuvanţi ai unor vaccinuri, ale căror efecte au fost insuficient testate. Altfel spus, s-a vrut să se utilizeze în chip absolut aceste noi produse brevetate în loc să se pună la punct vaccinuri în conformitate cu metodele tradiţionale de producţie mult mai simple, mai fiabile şi mai puţin costisitoare. Nu a existat nici un motiv medical pentru acest lucru, ci numai scopuri de marketing.

Cum s-ar putea justifica aceasta?
Wolfgang Wodarg: Pentru a înţelege fenomenul, trebuie să ne întoarcem la episodul gripei aviare, 2005 - 2006. Cu acel prilej s-au definit noile planuri internaţionale destinate să facă faţă unei alarme pandemice. Aceste planuri au fost elaborate în mod oficial pentru a se asigura fabricarea rapidă a vaccinurilor pentru cazuri de alarmă. Acest lucru a dus la negocieri între companiile farmaceutice şi guverne. Pe de o parte laboratoarele s-au angajat să fie gata să elaboreze preparatele, pe de altă parte statele le-au dat asigurări că le vor cumpăra pe toate. După acest troc caraghios, industria farmaceutică nu mai avea nici un risc economic dacă se angaja la un nou produs şi era asigurată că va atinge jack pot-ul în cazul declanşării unei pandemii.

Contestaţi diagnosticele stabilite şi severitatea, chiar potenţială, a gripei A?
Wolfgang Wodarg: Da, gripa e tot ceea ce poate fi mai normal. Ea nu produce nici o zecime din decesele provocate de gripa sezonieră clasică. Tot ce a contat şi tot ce a condus la formidabila campanie panicardă la care asistăm este că ea constituia o oportunitate de aur pentru reprezentanţii laboratoarelor care au ştiut vor înşfăca potul în cazul declarării pandemiei.

Lansaţi nişte acuzaţii foarte grave. Cum a fost posibil un astfel de proces în sânul OMS?
Wolfgang Wodarg: Un grup de persoane de la OMS e asociat foarte strâns industriei farmaceutice.

Ancheta Consiliului Europei va funcţiona şi în această direcţie?
Wolfgang Wodarg: Dorim să se clarifice tot ceea ce a putut să ducă la această formidabilă operaţiune de intoxicare. Vrem să ştim cine a decis, pe baza căror probe ştiinţifice şi cum s-a fost exercitat în chip precis influenţa industriei farmaceutice în luarea deciziilor. Şi trebuie să prezentăm nişte revendicări guvernelor. Obiectivul comisiei de anchetă este să nu mai existe pe viitor false alarme de acest tip. Ca oamenii să se poată baza pe analiza, expertiza instituţiilor publice naţionale şi internaţionale. Ele sunt acum discreditate pentru că milioane de persoane au fost vaccinate cu produse care prezintă eventuale riscuri pentru sănătate. Nu era necesar. Acest lucru a dus şi la o proastă gestionare a banului public.

Aveţi orice cifre concrete privind amploarea acestui management defectuos?
Wolfgang Wodarg: În Germania sunt 700 de milioane de euro. Dar e foarte dificil să cunoaştem cifrele exacte deoarece vorbim şi despre o cotă de revânzări de vaccinuri către ţări străine, iar firmele, de cele mai multe ori, nu comunică, în numele principiului respectării „secretului afacerii“, cifrele din contracte încheiate cu statele şi clauzele de despăgubire prevăzute acolo.

Munca de „lobbying“ a laboratoarelor institutelor naţionale de sănătate va fi şi ea studiată de ancheta consiliului Europei?
Wolfgang Wodarg: Da, ne vom îndrepta atenţia spre institute precum Robert Koch din Germania sau Pasteur în Franţa, care trebuiau să-şi consilieze guvernanţii într-o manieră critică. În unele ţări, instituţiile au făcut-o. În Finlanda şi Polonia, de exemplu, s-au ridicat voci critice care au spus: „N-avem nevoie de aşa ceva“.

Formidabila operaţiune de dezinformare la nivel planetar a fost posibilă şi pentru că industria farmaceutică ar avea „reprezentanţi“ în guvernele ţărilor puternice?
Wolfgang Wodarg: În ministere mi se pare evident. Nu pot să-mi explic în ce fel specialişti, oameni foarte inteligenţi care ştiu pe dinafară problemele maladiei gripale, n-ar fi observat ce se petrecea.

Ce s-a întâmplat atunci?
Wolfgang Wodarg: Fără a merge la corupţia directă, care sunt convins că există, sunt o droaie de moduri în care laboratoarele îşi exercită influenţa asupra deciziilor. Am putut constata, de exemplu, foarte concret, cum Klaus Stöhr, care era şeful departamentului epidemiologic al OMS în momentul gripei aviare şi care a pregătit aşadar planurile de preîntâmpinare a pandemiilor menţionate mai sus, a devenit între timp un cadru superior al companiei Novartis. Şi legături similare există între Glaxo sau Baxter etc. şi membri influenţi ai OMS. Aceste firme mari au oamenii lor în aparatele de conducere şi acţionează în aşa fel încât să se ia deciziile politice bune. Şi anume cele care le permit să pompeze cei mai mulţi bani de la contribuabili.

Dar, dacă ancheta dvs. izbuteşte, cetăţenii nu vor fi îndrituiţi să pretindă guvernelor lor deconturi din partea acestor grupuri mari?
Wolfgang Wodarg: Da, aveţi dreptate, e una dintre problemele majore legate de această anchetă. Statele vor putea să se sesizeze pentru a contesta contractele încheiate în termeni, să le spunem, nu foarte curaţi. Dacă se poate demonstra că influenţa firmelor a dus la iniţierea procesului, atunci va trebui solicitat un ramburs mai semnificativ. Dar asta e doar partea financiară, mai e şi partea umană, persoanele care au fost vaccinate cu produse care au fost insuficient testate.

Ce tip de risc au luat, fără să ştie, aceşti oameni sănătoşi care s-au vaccinat?
Wolfgang Wodarg: Repet, vaccinurile s-au elaborat prea repede, unii adjuvanţi n-au fost testaţi îndeajuns. Dar e mai grav. Vaccinul elaborat de Novartis a fost produs într-un bioreactor pornind de la celule canceroase. O tehnică nemaifolosită până acum.

De ce, evident eu nu sunt specialist, dar cum putem face un vaccin din celule bolnave?
Wolfgang Wodarg: În mod normal, se folosesc ouă de găină asupra cărora se cultivă virusurile. E nevoie să lucrăm pe celule vii. Pentru că virusurile nu se pot înmulţi decât în acest fel şi de aici vine şi prepararea antivirus. Dar acest proces are un defect mare, este lent, ai nevoie de o mulţime de ouă. Durează şi e o chestie complexă pe plan tehnic. O altă tehnică de un potenţial remarcabil este să cultivi virusul pe celule vii în bioreactoare. Pentru aceasta, trebuie celule care să crească şi să se dividă foarte repede. Aduce cu metoda folosită pentru cultura iaurtului pe care îl realizăm într-un bio-reactor. Dar, în acest context, celula e atât de bulversată în mediul său şi în creşterea sa încât se dezvoltă ca o celulă canceroasă. Şi asupra acestor celule cu randament ridicat se cultivă virusurile. Numai pentru fabricarea vaccinului trebuie să fie reextras virusul din aceste celule pe care a fost implantat. Şi se poate întâmpla ca în timpul procesului de fabricaţie a vaccinului să rămână resturi de celule canceroase în preparare. Aşa cum se întâmplă şi în fabricarea clasică, cu ouăle. Ştim că, în cazul vaccinării împotriva gripei clasice, pot apărea reacţii adverse la persoanele alergice la ovalbumina din albuşul de ou. Nu putem exclude astfel nici faptul că proteinele, rămase într-o celulă canceroasă prezentă într-un vaccin produs în bioreactor, pot genera o tumoare asupra persoanei vaccinate. Mergând pe un principiul real al precauţiei, ar trebui deci ca, înainte să fie permis pe piaţă un asemenea produs, să avem 100% certitudinea că aceste efecte sunt realmente excluse.

Şi acest lucru nu s-a făcut?
Wolfgang Wodarg: Nu s-a făcut. AME (Agenţia Europeană a Medicamentelor), instituţie aflată sub autoritatea comisarului european pentru economie, cu sediul la Londra, care dă autorizaţii de piaţă vaccinurilor din Europa, a dat undă verde la comercializarea acestui produs argumentând, în particular, că acest mod de fabricare nu constituie un risc „semnificativ“. Acest lucru a fost privit în moduri foarte diferite de mulţi experţi aici, în Germania şi o instituţie independentă, dimpotrivă, a alertat şi şi-a exprimat obiecţiile. Am luat în serios aceste avertismente. Am studiat cazul şi am intervenit în cadrul comisiei de sănătate a Bundestag-ului, din care am făcut parte, pentru ca vaccinul să nu fie folosit în Germania. Am făcut cunoscut că nu mă opun elaborării vaccinurilor cu această tehnică. Dar trebuie să avem mai întâi o garanţie totală că nu e vătămător. Produsul nu s-a folosit în Germania, unde guvernul a reziliat contractul cu Novartis.

Care este numele acestui vaccin?
Wolfgang Wodarg: Optaflu.

Dar asta înseamnă că, în alte ţări europene, cum ar fi Franţa, produsul poate fi comercializat fără probleme?
Wolfgang Wodarg: Da, a obţinut permisiunea de la AME şi poate fi utilizat oriunde în UE.

Ce alternative intenţionaţi să avansaţi pentru ca să evităm în continuare scandalurile de acest tip?
Wolfgang Wodarg: Trebuie ca OMS să fie mai transparent, să ştim clar cine decide şi ce tip de relaţie între cei ce fac parte din organizaţie. Ar trebui de asemeni să fie flancată de cel puţin o cameră care să poată reacţiona foarte critic şi în care oricine să se poată exprima. Îmbunătăţirea controlului public este esenţială.

Nu e vorba despre un alt sistem capabil să trateze o chestiune ce de fapt vizează un bine comun al cetăţenilor de pe întreaga planetă?
Wolfgang Wodarg: Putem să mai lăsăm producerea de vaccinuri şi conduita acestei producţii la cheremul unor organizaţii al cărui obiectiv este de a câştiga cât mai mulţi bani posibil? Sau producerea de vaccinuri nu face parte, prin excelenţă, din ceea ce statele trebuie să monitorizeze şi să pună în aplicare ele însele? De aceea, cred că ar trebui să înceteze sistemul brevetelor la vaccinuri, adică posibilitatea monopolizării producerii vaccinului de către un grup mare. Pentru că această posibilitate presupune să sacrificăm mii de vieţi, doar în numele respectării acestor drepturi de monopol. Aveţi dreptate, acea revendicare, cel puţin pentru mine, a luat aspectul evidenţei.

I Chjami Aghjalesi: Catena

I Chjami Aghjalesi - Catena
by marcel-2a

Uită-te la fratele tău
Poartă un lanţ
Asemeni celui al tău
Asta ne ameninţă pe toţi

Vorbeşte cu fratele tău
Trebuie să înfruntăm viitorul
Un gând comun
E forţa care ne leagă

În pământul Corsicăi
Oamenii se unesc
Într-o îmbrăţişare comună
Care va fi mereu reînnoită

Dacă dorim cu adevărat
Să înceteze jmecheriile
Unora şi altora
Şi să putem cânta pretutindeni

Refren
Dacă toţi ne vom strânge laolaltă
Poate o zi va apărea
Ea va scoate un strigăt strigăt strigăt
Care va răsuna peste mare
Dacă toţi ne vom strânge laolaltă
Poate o zi va apărea
Ea va scoate un strigăt strigăt strigăt
Ca un cântec de libertate

dacă doriţi să revedeţi, cum se spunea pe vremuri după periniţa de la revelion. e un clip pe care l-am găsit în reader, de pe blogul dilit. libertate pentru Corsica de pretutindeni şi să trăiască marcel-2a!

Sfântul Efrem Sirul: Din Imnele Epifaniei Domnului

Крещение - Icoană rusească (c. 1430).


Coborâţi în apă, fraţii mei însemnaţi, îmbrăcaţi pe Domnul nostru şi amestecaţi-vă cu neamul Său! Căci este Fiul Celui de neam mare, cum a spus în parabola Sa.
Binecuvântat Cel ce în ape a şters păcate nenumărate!

Din înalt vine firea Lui şi din adânc Haina Lui legată pentru totdeauna de haina celui ce îşi dezbracă acum haina sa.
Binecuvântat Cel ce în ape a şters păcate nenumărate!

Şi voi să dobândiţi acum din ape de la El haină ce nu se învecheşte şi nici nu se strică, haină care pe cei ce o poartă îi îmbracă în veşnicie.
Binecuvântat Cel ce în ape a şters păcate nenumărate!

Cine e mare să se facă mic, ca, mic fiind, să crească prin El! Să se asemene Celui Preaînalt, Care S-a făcut cel mai mic; S-a făcut mic şi i-a făcut mari pe toţi.
Binecuvântat Cel ce în ape a şters păcate nenumărate!

Coborâţi, fraţilor, îmbrăcaţi-vă în scăldătoare în Duhul Sfânt şi uniţi-vă cu făpturile spirituale care slujesc Dumnezeirii.
Binecuvântat Cel ce a aşezat Botezul spre iertarea fiilor lui Adam!

Botezul e mai puternic decât Iordanul, micul pârâu, căci valurile lui de Apă şi Untdelemn spală păcatele fiecăruia.
Binecuvântat Cel ce a aşezat Botezul spre iertarea fiilor lui Adam!

Dintre toţi cei botezaţi de Ioan, Duhul S-a aşezat peste Unul. Iar acum S-a pogorât peste mulţi şi pluteşte dezmierdător peste tot cel ce iese din apă.
Binecuvântat Cel ce S-a botezat ca să vă boteze, pentru ca să vi se ierte datoria!

Minune! Cel ce curăţeşte toate S-a pogorât şi S-a cufundat în apă. Mările fericesc râul în care Te-ai botezat, şi apele văzduhului sunt pline de invidie că nu s-au învrednicit să fie scăldătoarea Ta.
Binecuvântat Cel ce S-a botezat ca să vă boteze, pentru ca să vi se ierte datoria!

Minune, Doamne, şi acum: că deşi izvoarele sunt pline de apă, numai Apa Botezului poate aduce iertare. Puternice sunt oceanele cu apele lor; dar prea slabe ca să aducă iertare.
Binecuvântat Cel ce S-a botezat ca să vă boteze, pentru ca să vi se ierte datoria!

Să se veselească turma lui Hristos şi să înconjoare fântâna Botezului, să se îmbrace în Apă întru asemănarea Crucii slăvite şi vii, spre care priveşte întreaga zidire întipărită toată de ea.
Binecuvântat Cel ce a iertat păcatele voastre, ca să primiţi Trupul Său în curăţie!

Uitaţi-vă şi cunoaşteţi cât de mult aţi fost cinstiţi! Că în locul sărmanului pârâu al Iordanului aici e slăvitul Botez, ale cărui aripi umbresc în pământ locuit trupurile voastre.
Ioan a botezat în pustie; în sânul curat al cristelniţei.
Binecuvântat Cel ce S-a pogorât şi a sfinţit apele ca să ierte păcatele fiilor lui Adam!

- fragmente din: Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, trad. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2000. -
ca un comentariu explicativ la unele din aceste versuri, găsiţi pe acest blog predica lui Antonie de Suroj.

Matthew Bourne's Swan Lake

acum, pe tvr cultural. în reluare. alte clipuri aici: link.
întreg baletul poate fi văzut momentan aici: playlist.

concurs

Sf. Gheorghe (mănăstirea Popăuţi, poză făcută de soră-mea).

zilele trecute, uitându-mă prin calendarul ortodox cel în formă de carneţel, să văd ce sfinţi au mai apărut de anul trecut şi până acum, am găsit numele... fostului meu coleg Cătălin Jeckel, în dreptul căruia scria: director la Editura Doxologia. m-am bucurat foarte tare că, după mai mult de un deceniu, am aflat ceva despre acest om minunat. eu l-am perceput mai mult de la distanţă şi n-am văzut în el nimic urât... cuvinte demodate, precum candoare, eleganţă, inteligenţă, umor, frumuseţe, sunt cele care-l descriau în anii '90 pe Cătălin Jeckel şi mă miră, dacă şi acum la fel, cum de un om de treabă ca el ocupă o funcţie - e drept, mică - în această ţară.
în privinţa calendarului, am avut o premoniţie amuzantă în anul I, când, la un seminar, un profesor, care între timp a avansat şi el şi a ajuns episcop (cu siguranţă nu se va opri aici), îl certa că nu s-a tuns. argumentele supreme erau că felul în care arăta Cătălin (arăta cam aşa) nu se suprapunea peste portretul vreunui sfânt şi că toţi sfinţii din icoane au barbă. întâmplarea făcea ca sala în care avea loc seminarul să fie o capelă pictată în stil neoclasic; aşa că am găsit foarte uşor contraexemplul cu Sf. Ioan Evanghelistul, care avea nişte plete mult mai lungi ca ale lui Cătălin şi era şi mai imberb. la care mi s-a replicat: da tu-l compari pe Sfântul Ioan Teologul cu Jeckel?...
dar să vă spun despre concurs. gugălind după Cătălin să văd ce mai face, am aflat că organizează, el cu editura, un concurs de fotografii cu mănăstiri. hai că aveţi. amănunte aici:
concurs.
eu nu particip, că nu mă pricep la făcut poze, dar poate vă interesează.

PS. că tot vorbii despre o ascensiune ce nu poate fi oprită. taică-meu îi explică unui elev ce-i ăla un şir monoton. monoton e şirul care creşte sau scade mereu. e ca-n viaţă: unul îşi ia o slujbă, după aia devine şomer, apoi se angajează iarăşi... ăsta nu-i monoton. în schimb vezi pe câte unul care o duce din ce în ce mai bine... om de afaceri, după aia, deputat, senator... ăla e monoton, la fel cum e şi cel care merge din rău în mai rău.