Harap-Alb neîncărcat

Dintr-un fel de rutină devenită destul de simpatică, m-am dus sâmbăta trecută la teatrul din urbea mea de veci. Se înscena un remake la Harap-Alb şi, sincer vorbind, nu mă aşteptam la mari surprize, închipuindu-mi că nici Peter Brook n-ar putea scoate ceva nou din povestea lui Creangă. Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din sala de spectacol şi pot să zic că am avut vreo două-tre(i)săriri estetico-filozofico-ş.a.m.d. care m-au foarte pus pe gânduri.
Una dintre ele a fost o replică de-a spânului care mi-a amintit frapant de Gigi Becali. Citez din textul lui Creangă:

- Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!
— Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba.

Deseori, când vedem ceva ce nu ne convine, ne aducem aminte cât de actual este Caragiale. Sau zicem: suntem în plin Kafka. De fapt, însă, noi nu trăim în caragialism sau în kafkianism pe cât de mult trăim în Ion Creangă. De când am văzut lumina zilei, ţara şi lumea au fost conduse mereu de oameni spâni. Însă, spre deosebire de povestea lui Creangă, Ochilă, Setilă şi ceilalţi sunt şi ei în slujba spânilor. Sunt două probleme mari şi late de rezolvat pe lumea asta: impostura în care se află spânii şi fripturismul celor alde Flămânzilă. Astea două dacă n-ar exista, ierarhiile ar fi cele corecte şi societatea ar trăi pururi în linişte şi armonie. Creangă pune cele două probleme şi oferă şi soluţia. Oamenii citesc şi râd ei, râd, dar nu e râsul lui Harap-Alb.
A doua tresărire este de fapt prima şi cea mai importantă. Mi-am dat seama, văzând corpul lui Harap-Alb căzut pe jos - deşi putea foarte bine să cadă şi pe sus - că Ovidiu Ivan (interpretul lui Harap-Alb) încape într-o desagă. Sau într-un ciorăpel. Sau într-o batistă. Totul e să-l culegi şi să ştii să-l împătureşti ca lumea. Ce vreau să spun de fapt?
În Angels in America, unul din personajele interpretate de Meryl Streep zice: „La început, n-am putut să mă împac cu gândul (că fiul meu este homosexual). Apoi însă, mi-am dat seama că nu e mare diferenţa şi că, de fapt, în orice împrejurare, bărbaţii sunt greoi şi proşti.“ Aş putea să zic că aici avem de-a face cu însăşi definiţia bărbatului: un animal greoi şi prost. Şi care, în consecinţă, face sală. Sau scrie pe blog.
Harap-Alb, pe numele lui de scenă Ovidiu Ivan, este excepţia care confirmă regula, este fix contrariul a ceea ce este animalul amintit. Mogâldeaţa volatilă numită Harap-Alb şi poreclită Ovidiu Ivan nu prezintă nimic măreţ, nimic eroic, nimic tragic, şi de aici şi farmecul lui. Frumuseţea lui, venită din inteligenţă şi fragilitate şi delicateţe, este negaţia faţă de tot ceea ce e impozant şi fastuos; ea e mai subtilă şi mai agilă ca vântul şi ca gândul. Corpul lui e acel corp despre care Sfântul Ioan Damaschinul ar fi spus: e imaterial în raport cu oamenii şi material doar în raport cu Dumnezeu. Oasele lui, oase de balerin sau de aikidōka, lucesc pe dinlăuntru mai ceva ca pietrele din Pădurea Cerbului. Cam aşa e Ovidiu Ivan, Harap-Alb voiam să zic... E din alt film, din altă poveste.

cinstirea icoanei urcă la prototip

Sf. Evanghelist Luca pictând pe Fecioara Maria cu Pruncul (tempera şi aur pe pânză, Domenikos Theotokopoulos aka El Greco, c. 1567).

Hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic (787) (fragment)

Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştinţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20). Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: „Mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea Mea...” (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti. De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.
(...) Şi, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu sfinţenie], între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana] este spre mărirea amândurora. Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa, hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor bărbaţi.
Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare: Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea. În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-te, fiică a Sionului! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului, bucură-te şi te veseleşte din toată inima. Căci Domnul a înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna potrivnicilor tăi; Domnul este împărat în mijlocul tău; [tu] nu vei mai vedea nici o nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu tine totdeauna. [Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie afurisiţi].
Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă !

- cf. Hotărârile Sfintelor Sinoade ecumenice, Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 51 ş.u. -

dragostea şi narcisismul

Fotografie de Evgheni Mokhorev.

Mi s-a părut mereu amuzant faptul că discursurile împotriva homosexualităţii încep adesea prin citatul biblic: De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Geneza II, 24). Se crede că în acest citat e vorba de o uniune a contrariilor, a diferenţelor, găsirea jumătăţii, aflarea perechii-nepereche. Inexact: versetul anterior arată motivul pentru care Adam a ajuns la concluzia că trebuie să se unească omul cu femeia sa: pentru că iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie (işah, אִישָּׁה), pentru că este luată din bărbatul (iş, אִישׁ) său (Geneza II, 23). Pe cei doi îi uneşte, deci, asemănătorul, şi astfel pledoaria contra are toate şansele să se transforme într-o pledoarie pro. Dar nu despre pledoariile contra şi pro homo vroiam să vorbesc.
Cogitaţiunea lui Adam este tipică modului narcisic în care noi, bărbaţii, concepem dragostea. Putem merge înainte cu citatele biblice. Porunca iubirii de aproapele conţine de fapt o trimitere cât se poate de clară la dragostea de sine. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pentru că mai mult de-atât nu se poate pretinde. Până şi porunca iubirii de Dumnezeu e raportată cumva la sine: Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta.
Aş zice că, pentru bărbaţi, dragostea este foarte strâns legată de amorul propriu. Un bărbat iubeşte doar atunci când se iubeşte pe sine. Dacă te simţi bine atunci când te uiţi în oglindă, e posibil să te şi îndrăgosteşti. Femeile se ostenesc cam degeaba cu păstrarea siluetei şi cu cosmeticele. Cosmeticele şi silueta pot face dintr-o femeie un obiect de colecţie, dar n-au darul să-l determine pe vreun bărbat să se îndrăgostească. Unui bărbat îi pasă de ele doar într-un singur caz, atunci când e topit după el însuşi. Unui bărbat îi place de o femeie (sau de un alt bărbat...) atunci când, privind în ochii ei, e încântat de ceea ce vede.
Când iubeşte pe altcineva, bărbatul nu uită de sine, ci se iubeşte şi mai şi. Ce frumos şi ce nobil sunt, doar pentru că iubesc... ce poeme de dragoste compune sufletu-mi răpus de săgeata amorului... nu mai încape pur şi simplu în mine atâta iubire, daţi-mi un trup voi munţilor, mărilor, daţi-mi un trup... iată-ne, eu şi ea, Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Acteon şi Artemis... ea e zeiţa mea... cam astea sunt plăcile care sună cel mai des în capul unui amorez. Mă iubeşti? întreabă ea. Mă iubesc, răspunde el, la fel ca în Regele moare.
La femei lucrurile stau cam pe dos. Femeile se îndrăgostesc atunci când nu se mai pot suferi pe ele însele. Nu mai pot să-şi suporte viaţa, casa, slujba, copiii, maşina, maşina de cusut, de spălat, de călcat şi atunci îşi caută un amant. Sau când sunt panicate şi simt nevoia altcuiva. Nevoia lui Dumnezeu; sau a duhovnicului; sau a unui soţ; sau a unui iubit. Femeile, atunci când sunt nemulţumite de ele şi când simt că viaţa nu le oferă cine ştie ce, se îndrăgostesc. Sau se duc des la biserică, ceea ce pentru ele e tot cam acelaşi lucru.
În concluzie, totul se reduce, pentru a-l cita pe un clasic binecunoscut din fruntea blogroll-ului meu, la ego. Ego sum vinculum vinculorum. Narcisismul e legătura legăturilor.

dragostea şi cuvintele

Psyche et L'Amour (ulei pe pânză, William-Adolphe Bouguereau, 1889).

Yukio Mishima ne încredinţează că, potrivit tradiţiei samurailor, dragostea adevărată niciodată nu se mărturiseşte. Declaraţia de dragoste e o invenţie neinspirată a Europei romantice. În coliziune cu cuvintele, dragostea nu creşte, ci scade. Dragostea, cel mai frumos e s-o pândeşti când vine şi s-o urmăreşti cu sufletul la gură, în tăcere, ca pe un film de suspans, sau ca pe un meci al echipei favorite, sau ca pe un spectacol de operă... cum preferi.
Dragostea e nu numai tăcută, ci şi necomunicabilă. Dragostea nu e inteligentă. După cum nici proastă nu e. Inteligenţa şi prostia nu consistă decât în buna sau proasta întrebuinţare a dicţionarelor. Iar dragostea nu se sinchiseşte de dicţionare, pentru că nu are ce să extragă din ele. Dragostea e acolo unde cuvintele se termină. Sau, mai degrabă, acolo unde ele n-au început.
Dragostea nu e doar necomunicabilă, ci şi netransmisibilă. Trebuie să fii cu desăvârşire naiv sau de-a dreptul îndrăgostit să crezi că, iubind, înţelege persoana iubită ce vrei de la ea. De altfel, nici nu e un scop ăsta cu transmiterea. Dragostea nu are cale de întoarcere, să zicem aşa, e ceva care pleacă de la tine undeva foarte departe, nici ea nu ştie unde, şi nu vine niciodată înapoi.
Iar pentru că e netransmisibilă, dragostea e paradoxală. Asocierea dintre două persoane e o relaţie, în baza unei legi intestine asocierii. Dragostea e şi nu e în acelaşi timp relaţie. Asocierea dintre persoana iubitoare şi cea iubită e întemeiată pe iubire şi poate deveni relaţie, dar în nici un caz ea nu devine dragoste reciprocă, ci căsnicie sau parteneriat sau amiciţie. E ca în matematică, nedeterminarea sumei dintre plus şi minus infinit, care poate da orice.
[Ceea ce am spus aici vine în contradicţie cu un cunoscut catren din folclorul românesc, catren care-l încânta foarte tare pe Părintele Stăniloae:

Dragostea din ce-i făcută?
Din ochi dulci şi vorbă multă.
Urâtul din ce-i făcut?
Din omul care-i tăcut.

Nu e ăsta singurul punct în care nu mă înţeleg cu poporul român!]



Despre comunicarea amorului, mai sus, un scurt-metraj (mai puţin de 6 minute) educativ. Se numeşte Le Marais şi e un segment din Paris je t'aime, o operă colectivă a mai multor cineaşti. Maestrul Gus Van Sant i-a distribuit în rolurile principale pe Elias McConnell (fotograful din Elephant) şi pe şarmantul, emuvantul, eflorantul, etonantul, epatantul, epuizantul, trublantul, afriolantul şi în acelaşi timp ravisantul Gaspard Ulliel, pe care îl puteţi găsi şi pe saitul de specialitate Fuck Yeah Gaspard...

Jacques Derrida: despre dragoste

Derrida amour
envoyé par oublierleracismeskyblog

scurtă istorie a esteticii universale şi particulare

A reading from Homer (ulei pe pânză, Sir Lawrence Alma-Tadema, 1885).

Interesantul n-a existat dintotdeauna. O spune însuşi cel ce a lansat acest termen, Friedrich Schlegel, în Eseul său despre poezia grecească antică. Anticii n-aveau această noţiune, care trece orice perspectivă estetică printr-un filtru subiectiv. Pentru antici, frumuseţea era obiectivă, era un bun general, la care participau cu mik-, cu mak-rokosmos, toţi. Era, ca să zicem aşa, o proprietate a întregului, care întreg îi îngloba pe toţi. Binecunoscutul concept de kalokagathia de aici îşi trage originea: cum binele era o năzuinţă universală, el trebuia să se lege de ceva universal şi obiectiv; în cazul anticilor, universalul şi obiectivul era frumuseţea.
Medievalii au ţinut să păstreze acelaşi tandem, inversând însă polii. Astfel, normele frumuseţii trebuiau să le urmeze pe cele ale binelui. Dar natura binelui este dictatorială, pe când frumuseţea e liberală. Ca să poată ţine frumuseţea în frâu, adică în lanţuri, binele a trimis-o la pârnaie. Asta după ce, fireşte, a bătut-o, a violat-o şi i-a luat toţi banii. Devenită sărăntoacă şi sociopată, frumuseţea a început să se prostitueze încă din zorii Renaşterii, dedându-se celor mai scandaloase sodomii. Pe patul de moarte, această târfă bătrână a dat naştere unui copil nefericit, pe care-l purta în pântece încă din vremea în care binele o siluia de trei ori pe zi. Acest copil s-a numit Interesantul.
Interesantul a devenit cam tot ce nu era maică-sa. Şi mai ales ce nu era taică-su. Interesantul nu era binele şi nici frumuseţea, chiar dacă părea uneori a fi vreunul dintre cei doi. Interesantul era modernitatea. Interesantul era subiectivul. Interesantul era individualul. Interesantul era instituţia. Interesantul era mass-media. Interesantul era structura. Interesantul era tehnologia. Interesantul era limbajul. Interesantul era ştiinţa. Interesantul era evoluţia. Interesantul era revoluţia. Interesantul era plictisitorul. Interesantul era interesantul. Şi câte şi mai câte nu era interesantul.
Şi asta secole întregi până când, într-o bună zi, ne-am trezit că interesantul nu mai e nimic din toate acestea şi că nu mai e deloc interesant şi că nu mai interesează pe nimeni. Ba mai mult, un killer profesionist din îndepărtatul (pentru unii) Taiwan, killer pe nume Tsai Ming-liang, i-a venit de hac în buda unui cinema public. Iată cum s-au petrecut lucrurile:


- sfârşit -

totul despre minele meu

leapşă primită de la Băiatul ciudat, cu întrebări tip oracol, cam multe, după gustul meu. o dau mai departe următorilor: Link, Speranţa, Lucian, Cristi, Lavinia, Andrei (BlackDog) şi oricui mai doreşte să o facă.


Principala trăsatură a caracterului meu: Comoditatea.
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Frumuseţea.
Calitatea pe care o prefer la o femeie: Intuiţia feminină.
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Politeţea.
Principalul meu defect: Am şi defecte?...
Ocupaţia mea preferată: Să mă uit la filme şi să mă gândesc la nişte chestii faine înainte de culcare.
Visul meu de fericire: Because these wings are no longer wings to fly... nu am aşa ceva.
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Bleah... astea vin singure, ce să mă gândesc dinainte la ele.
Ce-aş vrea să fiu: Vânt sau Nor.
Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Islanda.
Culoarea preferată: Albastru.
Floarea preferată: Clematitele.
Pasărea preferată: Pinguinul.
Prozatorii preferaţi: Dostoievski.
Poeţii preferaţi: Lorca, Pessoa, TS Eliot etc.
Eroul preferat: Harap-Alb din poveştile reîncărcate.
Eroina preferată: Ileana Narcomana din poveştile reîncărcate.
Compozitorii preferaţi: Stravinsky, Bach, Chopin etc.
Pictorii preferaţi: Dürer, Hiroshige, Waterhouse etc.
Eroii din viaţa reală: Nijinski, Trakl, Mishima etc.
Eroinele din istorie: Sf. Parascheva, Emily Dickinson, Monica Lovinescu etc.
Băutura şi mâncarea preferate: Cafeaua şi respectiv mentosanul.
Numele preferat: Sebastian.
Ce detest cel mai mult: Securismul.
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Lenin, Stalin... dintr-ăştia.
Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: 切腹.
Darul natural pe care-aş vrea să-l am: Frumuseţea.
Cum aş vrea să mor: Înecat în Oceanul Pacific.
Starea de spirit actuală: :D.
Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: N-am criterii obiective.
Deviza mea: Mutuo fulcimur.

poza: Ilustraţie de Utagawa Hiroshige la poemul lui Ki no Tomonori:

Hisakata no	久方の	Boarea primăverii
Hikari nodokeki	光のどけき	Ce-mprăştie undele
Haru no hi ni	春の日に	De-a lungul malului
Shizu kokoro, naku	しづごころなく	Azi va topi pojghiţa
Hana no chiruramu	花の散るらむ	Gheţii ce-mpânzeşte iazul...

Sf. Sofronie al Ierusalimului: Să primim împreună cu Simeon Lumina neapusă

În cinstea tainei dumnezeieşti pe care o sărbătorim astăzi, să ne grăbim cu toţii să-L întâlnim pe Hristos. Cu toţii să ne alăturăm entuziaşti procesiunii şi să purtăm câte o lumină.
Lumânările noastre aprinse sunt un semn al splendorii divine a Celui ce vine să alunge umbrele întunecate ale răului şi să iradieze în întregul univers strălucirea luminii Sale veşnice. Luminile noastre arată, de asemeni, cât vor străluci sufletele noastre când vom merge să ne întâlnim cu Hristos.
Maica lui Dumnezeu, Fecioara atotcurată, poartă Lumina adevărată în braţe şi O aduce celor din întuneric. Şi noi să purtăm o lumină ca să vedem şi să reflectăm strălucirea adevărată a Luminii pe care ne grăbim s-O întâlnim.
Lumina a venit şi a strălucit peste o lume învăluită în umbre; Răsăritul cel de sus a venit la noi şi a dat lumină celor ce şedeau în întuneric. Aceasta este, deci, sărbătoarea noastră, şi ne alăturăm procesiunii cu lumânarea aprinsă spre a arăta Lumina care a strălucit peste noi şi slava care va să vină la noi prin El. Deci, să ne grăbim cu toţii să-L întâlnim pe Dumnezeul nostru.
Adevărata Lumină a venit, Lumina care luminează fiecare om care se naşte în această lume. Cu toţii, fraţii mei, să ne luminăm şi să strălucim de această Lumină. Cu toţii să ne împărtăşim de splendoarea ei şi să ne umplem de ea şi nimeni să nu rămână în întuneric. Să strălucim înşine mergând împreună să întâlnim şi să primim, cu bâtrânul Simeon, Lumina a Cărui strălucire este veşnică. Bucurându-ne cu Simeon, să-I cântăm lui Dumnezeu imne de mulţumire, Părintelui Luminilor, Cel ce a trimis Lumina adevărată ca să risipească întunericul şi să-i facă pe toţi părtaşi ai splendorii Lui.
Prin ochii lui Simeon am văzut şi noi mântuirea lui Dumnezeu, pe care a pregătit-o tuturor popoarelor şi care a arătat slava noului Israel, care înşine suntem. Aşa cum Simeon a fost eliberat din legăturile acestei vieţi atunci când L-a văzut pe Hristos, tot astfel şi noi am fost eliberaţi din starea cea veche, de păcătoşenie.
Prin credinţă şi noi Îl îmbrăţişăm pe Hristos, mântuirea lui Dumnezeu Tatăl, venită de la Betleem la noi. Neamuri înainte, am devenit acum poporul lui Dumnezeu. Ochii noştri L-au văzut pe Dumnezeu întrupat; şi pentru că L-am văzut prezent printre noi şi L-am primit în chip spiritual în braţele noastre, ne numim noul Israel. Nicicând să nu uităm de această prezenţă; în fiecare an, să păstrăm o sărbătoare în cinstea ei.

predică la Întâmpinarea Domnului. traducere după traducerea în engleză: radugo. referirile la procesiune sunt legate de faptul că, în această zi, în creştinismul occidental mai ales, exista obiceiul binecuvântării candelelor şi al procesiunii cu candele aprinse.
ilustraţia: miniatură din Evangheliarul de la Mughni, Armenia, sec. XI.

Gershom Scholem: Numele lui Dumnezeu şi teoria limbajului în Kabbala

(un text pe care, la solicitarea unui prieten, am început să-l traduc într-o viaţă anterioară, acum 12-13 ani, după cartea: Gerschom Scholem, Judaica 3. Studien zur jűdischen Mystik, Suhrkamp-Verlag, Frankfurt am Main, 1970. neavând nici vaste cunoştinţe de limba germană, nici google translate, m-am mişcat ca melcul şi n-am apucat să traduc decât vreo două capitole, până ce cartea a şi apărut în româneşte, la editura Hasefer. dat fiind interesul manifestat de personalităţi din lumea întreagă - de la Madonna la Mihnea Georgescu - pentru kabbala, cred că, publicând aceste fragmente, am dat lovitura! am să revizuiesc în zilele următoare textul, deşi nu am cum să-l confrunt cu originalul. imaginea alăturată este pagina de titlu a cărţii lui Joseph Giqatila: Giqatila, Yôsef Ben-Avraham / Ricius, Paulus: Portae Lvcis H[a]ec est porta Tetragra[m]maton iusti intrabu[n]t p[er] eam, Augustae Vindelicoru[m] 1516 [VD16 J 954], apărută, evident, în 1516.)

MISTICA LIMBAJULUI

[7] “Începutul [sau chiar: Esenţa, Fiinţa] Cuvântului tău este Adevărul” - spune o vorbă a Psalmistului (118, 160), des citată în literatura kabbalistică. În gândirea constitutivă a Judaismului, Adevărul era Cuvântul lui Dumnezeu, cognoscibil pe cale acustică = prin rostire. După învăţătura Sinagogii, Revelaţia este un eveniment acustic, nu vizual, sau cel puţin are loc într-o sferă ce se află în legătură cu acusticul, sensibilul, metafizicul. Acest lucru este subliniat mereu prin referirea la cuvintele Torei (Deuteronom 4,12): Nu aţi văzut nici un fel de vedenie - ci numai un glas. Ce este cu acest glas în sine şi cu cel în care el devine expresie, este întrebarea pe care şi-a pus-o neîntrerupt gândirea religioasă în Iudaism.
Datorită ideii că, subzistând un asemenea Cuvânt al lui Dumnezeu în experienţa umană, Cuvântul lui Dumnezeu devine cognoscibil în mediul limbii omeneşti, relaţia insolubilă dintre conceptul de Adevăr revelat şi cel al Cuvântului este una din cele mai importante, dacă nu cea mai importantă moştenire lăsată de Iudaism în Istoria Religiilor.
În cele ce urmează vom consulta literatura şi gândirea misticii iudaice, de la care avem de învăţat în această chestiune. Punctul de plecare al tuturor teoriilor mistice ale limbajului, din care fac parte desigur şi cele ale kabbaliştilor, îl reprezintă convingerea că limba, mediul în care are loc viaţa spirituală, are o faţetă lăuntrică (Innenseite), un aspect care se consumă totalmente în relaţia de comunicare dintre esenţe. [8] Omul comunică, încearcă să se facă înţeles celuilalt, însă în toate aceste încercări vibrează ceva care nu este numai semn, comunicare, semnificaţie şi expresie. Sunetul, din care este construită întreaga vorbire, glasul, care o figurează, o modulează din materialul său sonor, este de aceea mai acceptat ca prima facie [prim aspect] în această viziune decât inteligibilul. Vechea problemă care a împărţit filosofii de la Platon & Aristotel încoace, cum că dacă vorbirea se întemeiază pe acord, convenţie sau pe baza unei aceleiaşi naturi interioare în esenţe, a fost tratată dintotdeauna de la premiza inefabilului în vorbire. Cum limba este însă mai mult decât comunicarea sau expresia pe care le cercetează lingviştii, cum acest senzorial (Sinnlich) pe care ei şi-l compun din grosime şi adâncime posedă încă şi acel alt aspect, de a cărui faţetă lăuntrică am pomenit, se ridică întrebarea: care este acestă dimensiune “tainică” a limbajului, asupra căreia mistica dintotdeauna e de acord, de la Indieni şi mistici ai Islamului la kabbalişti şi Jakob Boehme? Răspunsul, fără îndoială, nu poate fi decât că acestă dimensiune este determinată de caracterul simbolic al limbajului. Nu rareori, în determinarea acestei simbolici teoriile mistice despre limbaj divorţează; însă faptul că se comunică în limbaj ceva ce depăşeşte cu mult sfera ce permite expresia şi forma; că un ce inefabil, manifestat numai simbolic, vibrează în orice expresie, îi stă la temelie şi, dacă pot să spun aşa, străluminează prin fisurile lumii exprimate, acesta este fundamentul comun al tuturor misticilor limbajului şi totodată experienţa din care ele s-au hrănit şi s-au înnoit în orice generaţie, inclusiv cea a noastră. (Astfel l-am avut pe W.Benjamin, un mistic pur al limbajului). [9] Misticul descoperă în limbaj o demnitate, o dimensiune imanentă a sa, sau cum am zice astăzi: ceva din structura lui rânduit nu spre comunicarea unui comunicabil, ci mai mult – şi pe acest paradox se întemeiază orice simbolică – spre comunicarea unui incomunicabil, trăind inefabil în el şi neavând – chiar dacă are expresie – nici o semnificaţie, nici un “sens” comunicabil. Cu aceasta ne lovim în domeniul religios – deloc singurul în care simbolica poate fi împământenită, aşa cum dovedeşte orice teorie semidiscutabilă a esteticii – de discuţia privind [limbajul] vorbirea lui Dumnezeu, acel fenomen care stă în relaţia cea mai intimă cu dimensiunea tainică a limbajului. În acest domeniu, cerinţa primordială a misticii a fost părăsirea limbajului uman spre a găsi în el limbajul Revelaţiei, ba chiar limbajul ca revelaţie. Mistica a reflectat mereu la posibilitatea ca înlăuntrul cuvântului rostit să se întreţeasă limbajul zeilor sau al lui Dumnezeu şi ca acesta să se lase dezvăluit printr-o asemenea întreţesere. Dintotdeauna limbajul ei a avut o abisalitate, o adâncime pe care misticul a căutat să o măsoare, să o parcurgă şi să o depăşească.
Acesta este punctul de plecare al teoriilor mistico-religioase despre limbaj, punctul în care limba trebuie să fie şi limbajul Revelaţiei şi limbajul raţiunii umane, conform tezei fundamentale a misticii limbajului, enunţate, cu un laconism grandios, de către Johann Georg Hamann: “Limbajul - mama raţiunii şi a revelaţiei, al său A şi Ω”. [10]
Dacă în continuare vom căuta să spunem câte ceva pentru înţelegerea concepţiei despre limbaj a kabbaliştilor, o vom face pentru a legitima explicarea pozitivă a limbajului ca “taină revelatorie” a tuturor fiinţelor prin cea mai concludentă paradigmă a unei teorii mistice a limbajului.
Trei teme sunt de prim-plan, întotdeauna, într-o asemenea dezbatere, sub diferite aspecte:
1. Concepţia că deopotrivă, Creaţia şi Revelaţia sunt, în principal şi în esenţă, reprezentări de sine [autoreprezentări] ale lui Dumnezeu, care includ Divinitatea în momente conforme naturii sale infinite, ce se pot comunica numai simbolic în limitatul şi determinatul întregii creaţii. De acest lucru e legată nemijlocit concepţia consecventă că esenţa lumii ar fi limbajul.
2. Poziţia centrală a Numelui lui Dumnezeu ca sorginte metafizică a oricărui limbaj şi concepţia despre limbaj ca despre un comentariu şi o dezvoltare a acestui nume, cum apare mai ales în documentele Revelaţiei, dar şi în orice limbă. Limbajul divin, cristalizat în Numele divin şi, în ultimă instanţă, în singurul Nume, care este centrul lui, stă la baza tuturor limbilor vorbite, în care el se reflectă şi se înfăţişează simbolic.
3. Relaţia dialectică dintre magie şi mistică în teoria Numelui divin, precum şi în [11] puterea imensă recunoscută cuvântului pur omenesc.