despre vaci şi boi

Hoinărind prin blogosfera ultimelor zile, am ajuns la polemica încinsă de Mircea Popescu şi dadatroll. Sigur, prima reacţie a fost cea firească, să mă întreb cine din cei doi e mai excentric: Mircea Popescu, că se ceartă cu dadatroll, sau dadatroll, că se ceartă cu Mircea Popescu; dar mi-am dat repede seama că mă aflu pe pista falsă a unei aporii şi că, în schimb, fitilul care a aprins disputa e unul demn de luat în seamă.
Despre ce e vorba? În articolul său Vina bătrânilor, Mircea Popescu spune ceea ce am spus şi eu în postarea mea precedentă şi ceea ce am tot obosit să spun de-a lungul timpului, că virgulă comunismul românesc e odios pentru că e îmbinarea totală, desăvârşită a laşităţii şi lichelismului etcetera şi că nu există scuze pentru atitudinea românilor din perioada Marelui Strateg care în '89 s-a mutat cu arme şi bagaje din Casa Poporului la cimitirul Ghencea. Mircea Popescu ridică însă tonul şi îi acuză in corpore pe toţi cei cu vârste peste 55 - 60 de ani că sunt arhitecţii regimului, complicii regimului ş.a.m.d., că, dacă n-au devenit ei înşişi călăi, s-au lăsat oprimaţi asemeni vitelor la jug, folosind chiar aceaste cuvinte: boi şi vite pentru a face mai clare maniera şi gradul lor de îndobitocire.
Contraargumentele lui dadatroll sunt însă cât se poate de omeneşti şi eu am reţinut două care mi se par inatacabile.
(a) Pur şi simplu nu era nimic de făcut. Regimul comunist era unul cu totul izolat şi închis, era la fel de închis ca un grajd de vite, ca să preiau vocabularul lui Mircea Popescu. Ţin minte că parcă Mihai m-a întrebat într-o zi cum ar fi fost dacă atunci când Pârvulescu l-a criticat pe Ceauşescu liderii PCR s-ar fi solidarizat cu veteranul kaghebist în loc să zbiere Ceauşescu reales / La al XIV-lea Congres. Acuma, aş răspunde cam aşa: în sala de şedinţă puteau fi numai Goma, Havel şi Soljeniţân, iar intervenţiile lor să fie toate transmise în direct, în faţa întregii naţii: a doua zi, Scânteia ar fi publicat fără pic de şovăire ştirea reîncoronării Geniului Carpaţilor. Cine ar fi putut face şi ce? dadatroll a observat foarte bine că trilema lui Mircea Popescu

Colegii tai de scoala, la tine-n clasa, o iau pe una si-o intind pe masa sa-i faca examen de ginecologie. (...) Si cele trei variante sunt 1. Mergi si tu sa-i ajuti 2. Iti inveti la geogra 3. Pleci, mergi sa cauti un telefon, un profesor, te ei cu ei la bataie etc.

e de fapt o dilemă pentru că nici vorbă de alternativa 3 în realitate: în regimul comunist, realitatea era o ficţiune în care nu existau decât personajele pozitive (pentru el, pentru regim), i.e. violatorii şi martorii neputincioşi.
(b) Revolta anticomunistă la 20 de ani după comunism, care n-ar fi neapărat o problemă dacă ăştia 20 de ani ar fi însemnat ceva, sau altceva decât faptul că viţelul din fabula lui Grigore Alexandrescu şi-a întrecut unchiul, a devenit un viţel-vrăjitor. Ce e mai rău şi mai sinistru, să fii vită în comunism, pentru că n-aveai decât alternativa de a fi vită, sau să fii vită în capitalism, pentru că e reţeta sigură a succesului? Asta e întrebarea.

solidaritate vs securitate

În ultimul său articol, marele filozof şi marele tâmpit (am încheiat citatele) Horia Roman-Patapievici îi ia de urechi pe forumiştii de pe net, care şi-au permis să-şi exprime regretul că, în avionul de la Smolensk, nu erau omologii români ai victimelor. Dincolo de mirarea pe care o stârneşte faptul că, terminând pesemne rapid adâncile cugetări ale lui Avramescu, Pora sau Mihăieş, Patapievici se delectează cu aiurelile forumiştilor, rămâne fondul regretului amintit: am avea sau nu pe cine regreta?
Întrebarea aceasta deschide o contrapunere extrem de neconvenabilă pentru noi, contrapunerea dintre polonezi şi români. Opera principală a poporului polonez în vremea restriştii comuniste a fost Solidaritatea, în timp ce marea realizare a noastră din aceeaşi perioadă este Securitatea. Ambele au alungat ocupantul rus, dar din motive diferite. Mişcarea Solidarność, din care a făcut parte preşedintele Kaczyński, a însemnat o reacţie continuă la tot ceea ce se întâmpla. Ea a cultivat în oameni conştiinţa că nu sunt nişte cârpe, nici atunci când sunt trataţi ca atare, conştiinţa că tiranii sunt mai puţini şi mai proşti decât oamenii buni şi că pot fi învinşi în cele din urmă. Asemenea mesaje apar în filme precum cele ale lui Wajda, nu în chip de şarade atemporale, ca la Tarkovski, ci în naraţiuni autentice. Pentru că opresiunea a fost autentică, şi rezistenţa lor a fost autentică.
Românii în schimb au optat pentru îndobitocire. Fenomenul Piteşti este port-drapelul comunismului românesc. Din oprimaţi, românii s-au transformat ei înşişi în opresori zeloşi. Văzând cât de simplu stau lucrurile cu românii, văzând că românii nu opun rezistenţă, ci chestia maximă pe care o fac e să se cufunde în consideraţii despre infinitivul lung al verbului a fi, ruşii ne-au lăsat în pace, au plecat şi cu armata, şi cu KGB-ul, şi cu tot. Scopul era deja atins cu asupra de măsură, un popor docil, care se turnau ca proştii unii pe alţii, total lipsiţi de... solidaritate, din sânul căruia dacă cineva ridica puţin capul, se găseau o sută de haidamaci să-l căsăpească cu furci, topoare şi ce mai găsiseră pe la casele lor.
De aceea românii n-au avut şi n-or să aibă vreun Smolensk, după cum nici un Katyń n-au avut. N-au avut şi n-au un preşedinte al Solidarităţii, ci au avut şi au un preşedinte al Securităţii. Şi tot de aceea, în timp ce Europa vorbeşte de miracolul economiei poloneze, românii, tot ca urmare a îndobitocirii liber consimţite, devenită trăsătură primordială a specificului lor naţional, beneficiază de cabinetul unui prim-ministru cu IQ tinzând la zero, decis să-i aducă prin orice mijloace la sărăcia şi umilinţa de dinainte de '89.
Într-un cuvânt, întorcându-ne la autismul noicaesc, cu care am rezistat noi de zor în comunism, România nu e Polonia pentru că România e România, care, cum o fi, aşa să fie, iar dacă n-o fi să fie, atunci asta înseamnă că aşa e firea, care este să fie. Dar noi trebuie să ne iubim ţara, pentru că ţara noastră e a noastră şi pentru că noi suntem români, iar cât Băsescu se băşeşte, tot românul româneşte. Numai Patapievici nu e vreun Patapiewicz şi nici Gonciar Gonczarowicz. Şi asta pentru că, iarăşi, n-a fost să fie.

Katyń reloaded

Frații Lech și Jarosław Kaczyński în filmul  
O dwóch takich, co ukradli księżyc (Cei doi care au furat luna, 1962).

Cumplitele crime ale sovieticilor de acum 70 de ani, de la Katyń, s-au desăvârșit astăzi prin așa-zisul accident de la Smolensk, despre care îmi închipui că nimeni zdravăn la cap și non-imbecil nu poate crede că a fost doar un accident.
Există corpurile. Cadavrele președintelui și ale suitei sale, vestigiile Tupolevului care i-a transportat pe toți în excursia către împărăția cerurilor, le avem în fața ochilor, pe toate canalele tv, ca niște resturi ale unui mare festin canibalic. Dar ceea ce nu vedem și nu vom vedea niciodată este chipul satisfăcut al Devoratorului.
Aici e marele pas făcut de autorii asasinatului de la Smolensk. Masacrul de la Katyń s-a petrecut cu ordine scrise și criminali identificabili. La fel cum s-a întâmplat cu toate celelalte orori din veacul XX - Auschwitz, Hiroshima, Budapesta, Praga etc. Chiar și atentatul de la World Trade Center a fost mai cu acte în regulă și mai puțin opac decât crima de la Smolensk, care upgradează cu această ocazie și terorismul internațional, fără să-l scoată din zodia gemenilor. Care e, în cazul Smolensk, identitatea criminalului, cine a ordonat și cine a executat crima? Neexistând dovezi, răspundem: păi, Lech Kaczyński a murit în accident, ceea ce înseamnă că așa i-a fost scris, că detaliile tehnice ale avionului au fost așa, iar cutia neagră arată pe dincolo, că „a fost o ironie tragică a sorții“ (citat ori din Andrei Gheorghe, ori din Cozmin Gușă, n-am reținut), ceea ce duce la concluzia generalissimă și chiar mareșalissimă că l-a omorât Dumnezeu. Asasinul și-a luat așadar supranumele Dumnezeu.
Acest procedeu, care-l ocultează pe criminal și-l ordonează mai presus de microcosmosul crimei, sigur, nu este nou; îl întâlnim, de pildă, și în filmele cu mafioți. Nou este însă că îl regăsim la un nivel atât de înalt și că liderul de la Kremlin l-a introdus oficial pe Al Capone în circuitul jocurilor politice internaționale, ca emblemă și efigie supremă a puterii, dându-i numele de cod Dumnezeu.
Cine e mai tare, după crima de la Smolensk, în lume? Iată, nimeni nu se îndoiește în sinea lui că asasinul e Putin însuși, dar, în frunte cu Angela Merkel și Obama, toată lumea spune că asasinul e Dumnezeu! Semn că Angela Merkel și Obama se tem mai puțin de Dumnezeu decât se tem de Putin. Mai mult, ca dumnezeu al crimei, ca deus absconditus ce nu-și arată fața, Putin și-a luat sarcina de a investiga faptele pe care el însuși le-a săvârșit.
Realpolitik-ul cinic al rușilor de altădată (rezumat de Stalin în memorabila formulă Câte divizii are Papa?) s-a regenerat, se pare, sub Putin, într-un suprareal, pardon, un infrareal mai potrivit cu aceste vremuri de după sfârșitul istoriei.

Ziua Învierii

... în interpretarea a patru potențiali beatleși ai muzicii bisericești macedoniene.
Versurile sunt destul de cunoscute:

Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm:
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Dedicație pentru vizitatorii blogului, cu ocazia Paștilor, alături de urările mele de bine.

forward pentru Andrei Ţibrin

Ajută-l pe Andrei să  se bucure de copilărie!
La doar 6 ani şi jumătate, o vârstă la care alţi copii se joacă, Andrei Ţibrin se luptă cu autismul. Nu poate vorbi, nu se poate concentra, iar mâncatul este dificil deoarece nu poate mesteca în mod corect. Andrei nu îşi poate exprima emoţiile, din cauza bolii. Pentru a învinge autismul şi a avea o şansă pentru o viaţă normală, Andrei trebuie să facă zilnic 7 ore de tratament: kinetoterapie, psiho-terapie, psihiatrie pediatrică, terapie senzorio-motorie, terapie verbal-comportamentală şi terapie cognitiv-comportamentală. Costurile acestor tratamente recuperatorii sunt însă prea ridicate pentru ca părinţii lui să poată acoperi întreaga sumă, iar Andrei are nevoie de terapie pe termen îndelungat.
Poţi să îl ajuţi pe Andrei să descopere lumea şi să învingă boala fie printr-o donaţie prin intermediul unui SMS, fie direct în contul deschis în numele lui:
Cont: IBAN RO82BRDE441SV97295794410 BRD Sincai- Asociaţia “Azi, Andrei” (CIF 26154542)
Poţi trimite un simplu SMS la numărul 876, în cadrul campaniei valabila în perioada 19 martie – 19 aprilie 2010. Valoarea unui SMS este de 2 Euro. Serviciul este oferit gratuit de COSMOTE, Orange şi Vodafone. Nu se percepe TVA.
De asemenea, poţi directiona 2% din impozitul pe veniturie din anul 2009 prin completarea Declaratiilor 230 sau 200.

- Primit de la ing. O fi cam târziu, că a trecut Postul Paștilor, dar de-abia acum m-am mai pus la punct cu calculatorul.
Dați mai departe! -