 |
| Icoană din sec. IX, m-rea Sf. Ecaterina, Sinai. |
Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan XX, 17).
Cu aceste cuvinte, Hristos cel Înviat a descris Mariei Magdalena taina Învierii Sale. Ea avea să poarte acest mesaj misterios ucenicilor Săi în timp ce aceștia
se tânguiau şi plângeau (Marcu XVI, 10). Ucenicii au ascultat aceste vești bune cu frică şi mirare, cu îndoială şi neîncredere. Nu numai Toma s-a îndoit, dintre cei unsprezece. Dimpotrivă, se pare că doar unul din unsprezece n-a cunoscut îndoiala - Ioan, ucenicul
pe care-l iubea Iisus. El a fost singurul care a priceput de la bun început taina mormântului gol:
a văzut şi a crezut (Ioan XX, 8). Însuși Petru a părăsit mormântul plin de uimire.
Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase (Luca XXIV, 12).
Ucenicii nu aşteptau Învierea. Și nici femeile. Ele erau întru totul convinse că Iisus era mort şi se afla în mormânt, şi au venit la
locul unde L-au pus miresmele pe care le pregătiseră
ca să vină să-L ungă. Ele aveau un singur lucru în minte:
Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (cf. Marcu XVI, 1-3; Luca XXIV, 1). De aceea, negăsind corpul, Maria Magdalena a izbucnit în lacrimi şi a plâns:
au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus (Ioan XX, 13). Auzind vestea bună a îngerului, femeile au fugit de la mormânt cu frică şi cutremur
şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau (Marcu XVI, 8). Iar când au vorbit nimeni nu le-a crezut, așa cum nimeni n-a crezut-o pe Maria, care L-a văzut pe Domnul, sau pe ucenicii care mergeau către o țarină (Marcu XVI, 13) şi care L-au recunoscut la frângerea pâinii.
La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat (Marcu XVI, 10-14).
De unde venea „împietrirea inimii” și ezitarea? De ce le erau ochii atât de „închiși”, de ce ucenicii primeau veștile cu atâta spaimă, de ce-a pătruns atât de încet și de greu bucuria Paştilor în inimile Apostolilor? Nu văzuseră ei, cei ce fuseseră cu el de la început, „de la botezul lui Ioan”, toate semnele puterii pe care le făcuse înaintea întregului popor? Şchiopii mergeau, orbii vedeau, morţii înviau şi toate infirmităţile erau vindecate. Nu au văzut, cu doar o săptămână înainte, cum îl înviase, prin cuvântul Său, din morţi pe Lazăr, care era în mormânt de patru zile? De ce li se părea atât de ciudat că Însuși Domnul a înviat? Cum au putut uita ceea ce Domnul le-a spus cu atâtea ocazii, că după suferinţă şi moarte, va învia a treia zi?
Taina „necredinței” Apostolilor este parţial descoperită de istorisirea evanghelică:
Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel, spuneau cu dezamăgire şi tristeţe cei doi ucenici către Însoţitorul misterios pe drumul spre Emaus (Luca XXIV, 21). Vroiau să spună: L-au trădat, condamnat la moarte şi răstignit. Vestea Învierii adusă de femei n-a făcut decât să-i tulbure. Se așteptau încă la un triumf pământesc, la o victorie exterioară. Această tentație le poseda inimile, aceeaşi care îi împiedica să accepte „cuvântul Crucii” şi îi făcea să se împotrivească ori de câte ori Mântuitorul încerca să le dezvăluie taina Sa.
Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? (Luca 24,26). Era încă greu pentru ei să înţeleagă aceasta.
El, Care avea puterea să se înalțe, de ce a permis ca toate acestea să aibă loc? De ce a luat asupra Sa ruşinea, blasfemia şi rănile? În ochii întregului Ierusalim, în mijlocul mulţimilor adunate pentru marea sărbătoare, El a fost condamnat şi a suferit o moarte ruşinoasă. Iar acum intră nu în Oraşul Sfânt, nu vine nici printre oamenii care i-au văzut moartea ruşinoasă, nici printre arhierei şi bătrâni, nici la Pilat - astfel încât să le dea de gol crima şi să le reteze mândria. Ci își trimite ucenicii în îndepărtata Galilee şi le apare acolo. Deja cu mult înainte, ucenicii se minunau:
Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii? (Ioan XIV, 22). Uimirea lor a continuat şi chiar în ziua Înălţării Sale întru slavă, Apostolii l-au întrebat:
Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? (Faptele Apostolilor I, 6). Ei nu înţeleseseră încă sensul Învierii Sale și nici ce vrea să spună „Înălțarea” Sa la Tatăl. Ochii li s-au deschis, dar mai târziu, când „făgăduința Tatălui” s-a împlinit.
În Înălțare este sensul şi împlinirea Învierii lui Hristos.
Domnul n-a înviat ca să restaureze ordinea pământească a vieții, ca să trăiască iarăși și să comunice cu ucenicii şi mulţimile prin învățături şi miracole. Acum, nici nu mai rămâne cu ei, ci doar le „apare” timp de 40 de zile, din când în când, şi totdeauna într-un mod miraculos şi misterios. „N-a mai fost mereu cu ei, aşa cum a fost înainte de Înviere”, comentează Sf. Ioan Gură de Aur. „A venit şi iar a dispărut, conducându-i spre gânduri mai înalte. Nu le-a permis să continue relația lor de dinainte cu El, ci a luat măsurile de efect pentru a obține acestea două: să se creadă în învierea Sa şi să se înțeleagă de-acum că a fost mai mult decât un simplu om.” Era ceva nou şi neobişnuit în persoana Lui (cf. Ioan XXI, 1-14). Cum zice Sf. Ioan Gură de Aur, „nu era o prezenţă manifestă, ci un fel de mărturie că El a fost acolo”. De aceea ucenicii erau speriați şi tulburați. Hristos n-a înviat la fel ca cei readuși la viaţă înaintea Lui. Învierea lor a fost o înviere pentru un timp, iar ei s-au întors la viață în acelaşi trup supus morții şi dezintegrării - s-au întors la modul de viaţă anterior. Dar Hristos a înviat pentru totdeauna, pentru veșnicie. A înviat într-un corp al slavei, nestricăcios şi nemuritor. A înviat, nu spre a muri, ci spre „a Se îmbrăca pe cel muritor cu podoaba nestricăciunii”. Corpul lui glorificat era deja exceptat de la ordinea carnală a existenţei.
Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Cor XV, 42-44). Misterioasa transformare a corpului omenesc, despre care Sf. Pavel a vorbit în cazul Domnului, s-a realizat în trei zile. Lucrarea pământească a lui Hristos s-a împlinit. A suferit, a murit, S-a îngropat, iar acum s-a ridicat la un mod mai înalt al existenţei. Prin Înviere, El a nimicit și distrus moartea, a nimicit legea stricăciunii, şi cu Sine „a ridicat tot neamul lui Adam”. Hristos a înviat şi „nici un mort nu mai e în groapă” (cf. Predica de Paşti a Sfântului Ioan Gură de Aur). Iar acum, El Se ridică la Tatăl şi în același timp „rămâne nedepărtat” pentru veșnicie cu credincioşii (cf. Condacul Înălțării). Pentru că El a luat cu Sine la ceruri întreg pământul, chiar mai presus de ceruri. Puterea lui Dumnezeu, cu o frază a Sf. Ioan Gură de Aur, „nu se manifestă doar în Înviere, ci în ceva mult mai puternic”. Pentru că El
S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu XVI, 19).
Odată cu Hristos, și natura omului este înălțată.
„Noi, care păream nevrednici de pământ, ne ridicăm acum la ceruri”, spune Sf. Ioan Gură de Aur. „Noi, care eram nevrednici să stăpânim pământul, am fost ridicați la Împărăţia cerurilor, am urcat mai presus de ceruri, am ajuns să ocupăm tronul Împăratului, şi aceeaşi natură pe care îngerii au împiedicat-o să se întoarcă în Rai nu s-a oprit până ce n-a ajuns la tronul Dumnezeirii”. Prin înălţarea Sa, Domnul nu numai că a deschis omului intrarea în ceruri și a apărut înaintea feţei lui Dumnezeu pentru noi şi pentru mântuirea noastră, dar l-a şi „trecut pe om” întru înălțime. „El i-a cinsit pe cei ce L-au iubit apropiindu-i de Tatăl.” Dumnezeu n-a pregetat să ne înalțe cu Hristos, cum spune Sf. Pavel,
şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus (Efeseni II, 6). Cerul i-a primit pe locuitorii pământului. „Primele fructe ale celor adormiți” sunt acum în înalt, şi în El întreaga creaţie se recapitulează şi se reunește. „Pământul se bucură în taină şi cerul se umple cu bucurie.”
„Înfricoșata Înălțare...”
Cu frică şi cutremur stau oștile îngerești cugetând la Înălţarea lui Hristos. Şi tremurând, se întreabă unii pe alții: „ce este această vedenie? Cel ce se aseamănă omului se înalță cu trupul mai presus de ceruri, ca Dumnezeu.”
Slujba praznicului Înălţării descrie misterul în limbaj poetic. Ca și în ziua Naşterii lui Hristos, când pământul fu tulburat contemplându-l pe Dumnezeu în trup, acum cerurile sunt cele care tremură şi exclamă: „Domnul oștilor îngerești, Cel ce stăpânește toate, Cel ce însuși este căpetenia tuturor, Cel dinaintea tuturor, Cel ce a adus făptura la cinstea dintâi, Acela este Împăratul slavei.” Iar porțile cerești se deschid: „Deschideți porțile cerului și-L primiți pe Dumnezeu în trup”. Este o aluzie deschisă la Psalmul XXIII, 7-10, interpretat profetic. „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic...” Sf. Ioan Gură de Aur spune „astăzi Îngerii au primit ceea ce așteptau de mult, arhanghelii au văzut ceea ce tânjeau de mult. Ei au văzut firea noastră strălucind pe tronul Împăratului, irizând glorie și frumusețe veșnică... De aceea ei coboară să vadă vedenia neobișnuită și minunată: pe om ridicându-se la ceruri”.
Înălţarea e semnul Cincizecimii, semnul venirii Lui.
„Domnul S-a înălțat la cer și-L va trimite pe Mângâietorul în lume.”
Pentru că Duhul Sfânt nu era încă în lume, până ce Iisus a fost ridicat întru slavă. Iar Domnul Însuşi a spus ucenicilor:
dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi (Ioan XVI, 7). Darurile Duhului sunt „daruri ale împăcării”, pecetea unei mântuiri împlinite şi a întâlnirii finale a lumii cu Dumnezeu. Iar aceasta se desăvârșește doar prin Înălţare. „Şi s-au văzut minuni după minuni”, spune Sf. Ioan Gură de Aur, „zece zile înainte de aceasta, natura noastră s-a ridicat la tronul Împăratului, în timp ce astăzi, Duhul Sfânt a coborât asupra naturii noastre”. Bucuria Înălțării stă în făgăduința Duhului. „Bucurie făcând ucenicilor cu făgăduința Sfântului Duh”. Biruința lui Hristos se împlinește în noi prin puterea Duhului Sfânt.
„Acolo sus este trupul Lui, iar jos cu noi este Duhul Său. Şi astfel, avem Trupul Său, pe care l-a primit de la noi, amanet în ceruri, iar aici jos avem Duhul Său în noi. Cerurile au primit Trupul sfânt, iar pământul pe Duhul Sfânt. Hristos a venit şi a trimis Duhul. S-a înălțat și împreună cu el s-a ridicat şi trupul nostru” (Sf. Ioan Gură de Aur). Revelaţia Sfintei Treimi s-a desăvârșit. Acum Duhul Mângâietor Se revarsă peste întreaga făptură. „De aici vine prevederea celor viitoare, tâlcuirea tainelor, cunoașterea celor ascunse, harismele, viaţa cerească, conviețuirea cu îngerii, bucuria fără margini, rămânerea permanentă cu Dumnezeu, a fi după asemănarea lui Dumnezeu și, mai presus de toate, a fi făcut dumnezeu” (Sf. Vasile, Tratat despre Duhul Sfânt, IX, cf. trad. pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae, editura IBMBOR, 1988, p. 43). Începând cu Apostolii şi în comuniune cu ei - prin succesiune neîntreruptă - Harul se revarsă asupra tuturor credincioşilor. Prin reînnoirea şi glorificarea în Hristos Cel înălţat, natura umană a devenit receptivă la Duhul Sfânt. „El dă lumii forța de a se însufleți prin Trupul Său”, spunea Sf. Teofan Zăvorâtul. „El o ține cu totul în Sine Însuși şi în afara Sa o pătrunde de puterea Sa; şi tot astfel îi atrage pe îngeri la Sine cu spiritul omului, dându-le spaţiu de acţiune şi binecuvântându-i în acest fel”. Toate acestea se face prin Biserică, „trupul lui Hristos”, adică „plinătatea Lui” (Efeseni I, 23). „Biserica este împlinirea lui Hristos”, continuă Episcopul Teofan, „putem spune că în acelaşi fel în care copacul este împlinirea a seminţelor. Pentru că ceea ce se regăsește în seminţe în formă concentrată primeşte dezvoltarea în arbore”.
Însăşi existenţa Bisericii este rodul Înălţării. În Biserică, natura omului este ridicată pe culmi divine.
Toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii (Efeseni I, 22) Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Uimitor! Privește din nou cum a ridicat El Biserica. Ca şi cum ar fi ridicat-o cu o mașinărie, a dus-o într-un loc înalt şi acolo a așezat-o pe tron; pentru că acolo unde e Capul, acolo e și Trupul. Nu este nici un spatiu de separare între cap şi trup, pentru că dacă ar fi separare, atunci nu ar mai fi nici trupul și nici capul”. Tot neamul omenesc trebuie să-L urmeze pe Hristos chiar în înălțarea Lui finală, „să-I ducă trena”. În Biserică, prin dobândirea Duhului în comuniunea Sfintelor Taine, înălţarea continuă şi va continua cu asupra de măsură. „Numai atunci Capul se va întregi, când Trupul se va desăvârși, când toate se vor suda şi uni”, a conchis Sfântul Ioan Gură de Aur.
Înălţarea Domnului este un semn și o garanție a Celei de-a doua Veniri.
Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Faptele Apostolilor I, 11).
Taina Providenţei lui Dumnezeu se va împlini odată cu Întoarcerea Domnului înviat. La plinirea vremii, puterea împărătească a lui Hristos se va revela şi răspândi asupra tuturor credincioşilor. Hristos trimite Împărăția Sa comunității credincioşilor.
Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Luca XXII, 29-30). Cei care L-au urmat cu fidelitate vor sta pe tronuri cu El în Ziua Venirii Sale.
Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui (Apocalipsa III, 21). Mântuirea se va desăvârși în Slavă. „Închipuiţi-vă tronul, tronul împărătesc, imaginați-vă imensitatea privilegiului. Acest lucru, cel puțin dacă avem de făcut o alegere, ar putea fi în stare să ne sperie, da, chiar mai mult decât iadul” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Ar trebui să tremurăm mai mult la gândul slavei abundente făgăduite celor răscumpărați decât la gândul întunericului veşnic. „Gândește-te o clipă alături de Cine va sta creștetul tău”. Sau, mai degrabă, Cine este Creştetul. Într-adevăr, „minunată și înfricoșată este Înălţarea Ta dumnezeiască din munte, O Dătătorule de viaţă”. O înfricoșată și minuată înălțime este tronul Împăratului. În fața acestei înălţimi tot trupul tace, cu frică şi cutremur. „S-a coborât în adâncul smereniei şi l-a ridicat pe om pe culmile slavei”.
Ce trebuie deci să facem? „Dacă ești trupul lui Hristos, poartă Crucea, pentru că El a purtat-o” (Sf. Ioan Gură de Aur).
„Cu puterea Crucii Tale, Hristoase, să se pecetluiască gândurile mele, ca să cânte și să slăvească mântuitoarea Ta Înălţare”.
- traducere după
traducerea în engleză -
