倏忽

Crini galbeni (cerneală și culoare pe hârtie, Yun Shouping, sec. XVII).

Zhuangzi consemnează un mit cosmogonic chinezesc, ai cărui protagoniști sunt Hundun (混沌, Haosul), Shu (倏, Cel iute, grăbit, abrupt) și Hu (忽, Neașteptatul, Neprevăzutul, Surprinzătorul). Shu și Hu (The Fast & The Furious, într-o traducere engleză) obișnuiau să-i facă dese vizite lui Hundun, care-i trata mereu cu multă ospitalitate. Cei doi musafiri de profesie s-au sfătuit cum să-l răsplătească pe amabilul lor amic și au ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să-l facă și pe el să aibă ca tot omul cele șapte deschizături care ne permit să vedem, să auzim, să mâncăm și să respirăm. Așa încât l-au bortelit pe Hundun timp de șapte zile consecutive până când acesta, murind odată cu dobândirea tuturor simțurilor, a devenit lumea.
Haideți să facem abstracție de faptul că Hundun nu e Chaosul mitologiilor europene, care e un talmeș-balmeș a cărui anulare aduce armonia; de faptul că Hundun e însăși armonia, armonia precosmică, în care se întâlnesc yin și yang, wu și yu, Existentul (Shu) și Non-existentul (Hu)*; de interpretările daoiste ce decurg de aici și care îl asociază pe Hundun cu însuși principiul dao, ceilalți doi având cam statutul de bad guys ce atentează la un wu-wei primordial; de „pleașca” pe care o reprezintă pentru René Girard povestirea în susținerea teoriilor sale despre Țapul ispășitor: ce interesează cu adevărat aici e că e un mit care vrea să spună ceva despre actul creator. E clar că nu aflăm nimic despre poietologia mitului de la daoiști, darmite de la Girard.
M-aș referi mai degrabă la meciul dintre Grecia și Coreea de Sud, de la Mondiale, scor 2-0 pentru asiatici. L-ați văzut? Nu? Păcat. A fost o mică înfruntare între Hundun - adică Grecia - și Shuhu (termenul care reunește numele celor doi oaspeți - Viteza și Surpriza - 倏忽 - a ajuns să însemne în chineză: dintr-o dată, pe nepusă masă, sau, ca să păstrăm rima, țac-pac), Shuhu fiind deci Coreea. Înfruntarea de pe stadion a avut un pandant pe terenul minții și aici trebuia ea urmărită. La coreeni, mă surprindea capacitatea lor de a da pase dintr-o bucată, de cincizeci de metri, felul în care transmiteau mingea rapid, fără multe calcule; și asta nu pentru că ar avea simțul jocului, cum se spune despre marii jucători, sau pentru că au exersat îndelung stilul tiki-taka, ci pentru că rasa lor este capabilă să gândească mai repede decât celelalte. Dacă fotbalul nu i-ar solicita și fizic - altfel spus: dacă fotbalul s-ar juca nu cu viteza vântului, ci cu cea a gândului - ar fi cu siguranță campioni mondiali. De partea cealaltă, grecilor le place să așeze mingea și să se uite atent unde să o trimită. Pare un destin de-a dreptul tragic cel de care se bucură, cu și fără ghilimele, alde Pantelis Kapetanos, care, născut abia în secolul XX, n-a avut șansa de a fi coechipier cu Platon și Aristotel. E aici și o diferență clară între două rase și două culturi, dar mai ales între două moduri de a converti gândirea în acțiune. Acolo unde est-asiaticii se repezesc la decizii inteligente, europenii zăbovesc în indecizii înțelepte.
Compararea celor două atitudini mi se pare în favoarea celei dintâi. Grecii înșiși sunt de acord cu mine, din moment ce, pentru ei, cei aleși de zei populau Câmpiile Elisee - în traducere liberă Ἠλύσια πεδία însemnând: Câmpiile străfulgeraților, ale trăsniților. Și unele cuvinte ale Evangheliei par să exprime cam același lucru. Dacă ați fost ieri la Liturghie le-ați putut auzi pe acestea:

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. (Matei VI, 28-29)

Evident pentru oricine, o aluzie la Solomon înseamnă o aluzie la înțelepciune. Haina lui Solomon, în toată mărirea lui, e haina supremei înțelepciuni. Ea e țesută din virtuți, cum ar fi răbdarea, cumpătarea, așteptarea liniștită a celor viitoare; textura rațiunii speculative le mixează pe toate și le dă noimă tuturor. Cu toate că e o haină frumoasă, iar cel ce o îmbracă e de asemeni vrednic de admirație, haina înțelepciunii e inferioară hainei nețesute și în consecință de nedețesut a crinilor câmpului. Haina crinilor e haina inteligenței în act, a inteligenței creatoare, în care vitezei suprinzătoare a inspirației îi ține piept replica promptă a inteligenței, inspirația și inteligența fiind acel Shuhu, străfulgerul care vine mai înainte să fi venit și care cu aparentă neștiință și cu acțiune imolatoare înfrumusețează prin creație lumea.

* Special thnx to Zhuangzi, Călătorie liberă, Traducere din chineza clasică, intro și note de Luminița Bălan și Tatiana Segal, Humanitas, 2009, p. 106-107. Cred că povestirea lui Zhuangzi și clipul de mai jos ne conving că absența Chinei e o mare pierdere pentru aceste campionate:

Poponețul-Nepereche și alte bunuri de patrimoniu

Under the Western Sun (ulei pe pânză, Henry Scott Tuke, 1917).

tocmai m-am uitat la un pițiponc - hai că mă interesez și cum îl cheamă - Mihai Morar, subiectul emisiunii căruia era recapitularea momentelor în care noi, românii, am fost mândri că suntem români. invitații - de același calibru cu realizatorul: Monica Tatoiu, cântărețul Mihai Constantinescu (cei doi par o pereche potrivită) și comentatorul de sport Dumitru Graur. trei Doamne și toți patru au comentat cele zece momente care, în opinia pițiponcului, au marcat hotărâtor destinul acestei națiuni: când Costel Busuioc a luat nu știu ce premiu, când am bătut Columbia la fotbal, când Năstase a câștigat Roland Garros-ul ș.a.m.d., cireașa de pe tort fiind „singurul moment în care noi, românii, am fost de nota zece” - momentul Nadia.
prosteasca emisiune mi se pare o reflecție fidelă a relației românului cu valorile, oribilă din o mie și-o sută de motive. iată vreo câteva. de pildă, latura asta televizionistică a patriotismului. la orice meci, orice competiție, orice festival, românul stă în fața micului ecran gata să-i cânte și să-i jelească, după caz, pe reprezentanții noștri. tocmai acest comportament pretins patriotic atestă de fapt lipsa de patriotism: românul vrea să afle ce mai e cu „fetele noastre” și compania de parcă ar fi într-un permanent exil, de parcă ar aștepta mereu știri venite de undeva dintr-un colț al lumii despre propria țară, de parcă România nici n-ar exista pentru el decât atunci când e „dată la televizor”.
apoi: aspectul competițional al discuției despre valori. dacă iei medalii, premii, titluri, atunci contezi, atunci ești cu adevărat o valoare. aproape că n-are importanță ce scrie pe premiile și diplomele adeveritoare. este incredibil cu cât patos se comentează an de an un festival de doi lei și cincizeci de bani cum e Eurovisionul. multe lucruri s-ar fi putut face cu nervii consumați pe indignarea că turcii (în opinia mea erau mai buni, dar în fine) le-au luat fața alor noștri la ultima ediție a mărețului festival. poate ar trebui cineva să atragă public atenția că nici Beethoven și nici Beatles n-au câștigat Eurovisionul și cu toate astea nimeni nu-i contestă în vreun fel.
apoi: mutația de planuri care se produce în axiologiile de gen. datorită performanțelor sportive sau artistice, anumiți oameni devin apreciați pentru calități pe care nu le au. astfel se explică faptul că, pentru noi, nu Paul Goma și Neculai Constantin Munteanu sunt repere de ordin moral, ci Hagi și Tudor Chirilă. dealtfel, 99% din populația României habar n-are de primii doi și nu văd în ce fel i-ar putea interesa. fenomenul are și revers: dacă Adi Mutu se droghează și mai face și alte năzbâtii, e clar pentru oricine că nu mai trebuie convocat la națională. nu insist, dar, poate nimic nu e mai cancerigen pentru sănătatea spirituală a nației decât varza asta de valori și modele.
mai e ceva... offf... cam greu de explicat. la Mihai Morar și gașca lui am văzut un reload la viziunea național-comunistă asupra spiritului național, privit ca un soi de ceapeu al tuturor spiritelor. iată chintesența național-comunismului: a fost luat, de pildă, Eminescu, un poet excepțional, și comunizat, făcut al nostru, al tuturor. înțelegeți? mai explic o dată. geniul poetic al lui Eminescu a fost al lui Eminescu, nu al nației. comuniștii, printr-un furt de proporții naționale, l-au făcut al nostru, al întregului popor. deși poporul, evident, n-a scris nici un vers de-al lui Eminescu. ăsta e național-comunismul, nu s-a mulțumit să etatifice industria și agricultura și a trecut la marile intelecte. l-au luat pe Eminescu și i-au oferit funcții onorifice în ceapeul spiritului național: Luceafărul poeziei românești, Poetul național, Poetul nepereche. a venit capitalismul și a schimbat un pic lucrurile. capitalismul fiind înțeles la noi ca triumf al șmecherilor și al învârtiților, nu văd de ce Eminescu n-ar fi înlocuit acum cu fiul de securist Poponeț, personaj de mare succes, care și el poate fi comunizat, devenind un poponeț național.
în fine, ar mai fi și o chestie de conștiință, iertare pentru termenul vetust. poporul român a fost respectat pe tot mapamondul la Revoluție, când, și sub impulsul altora, e adevărat, s-a ridicat împotriva regimului. ăsta a fost singurul nostru moment de grație în ultimii 70 de ani. nu faza cu Costel Busuioc, nu cea cu Patzaichin, nu mai știu eu ce. astea nu ne-au ajutat prea mult în comunism și n-o să ne ajute nici de-acum încolo.

Jeff Buckley: Vancouver

13 ani și o săptămână de când ne-a lăsat Jeffică.

frica și ura

Демон сидящий - Demon șezând 
(ulei pe pânză, Mikhail Vrubel, 1890).

Imediat după alegeri, CT Popescu proclama, cu admirabila sa intonație sacadată, „răpăită”, victoria urii asupra fricii. Nu prea știu pe ce se baza; că, evident, și tabăra lui Geoană avea o ură destul de înverșunată pe tot ce mișcă și e portocaliu, și cea a lui Băsescu tremura de frica roșca-stăneștilor, oligarhilor, pesediștilor, tonomatelor etc. Probabil CTP a apelat rapid la două vocabule cu rezonanță adâncă în sufletele cetățenilor turmentați ca prin alăturarea lor să iasă onorabil în talk-show-urile televizate. Frica și ura merită însă și o reflecție care să facă abstracție de personajele politice și de suporterii lor.
Iată ce zic eu. Există un antidot sigur (singur?) împotriva fricii și acela e dragostea. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire (I Ioan IV, 18). Pedeapsa pe care o are cu sine frica e dată de lipsa de îndrăzneală în ziua judecății (versetul anterior), ceea ce înseamnă că frica sfârșește de fapt prin auto-pedeapsă mai mult decât printr-o pedeapsă exterioară.
Ura se întâlnește cu frica în această caracteristică auto-punitivă. Cel ce urăște urăște în celălalt însăși propria sa persoană. Ura presupune recunoașterea propriilor defecte în celălalt, recunoașterea în celălalt a ceea ce suntem și n-am vrea să fim; recunoaștere urmată de dorință de sancționare. De aceea, atunci când urâm, vrând să-l distrugem pe celălalt, sfârșim prin a ne distruge pe noi înșine.
Ura și frica sunt manifestări complementare ale aceleiași anxietăți; ba nu, sunt manifestările celor două genuri la fel de complementare de anxietate despre care zice Kierkegaard că au fost induse de păcat. Mai întâi, e anxietatea de rău: individul nu mai suportă răul care a intrat în el și care înseamnă o posibilitate anulată, dar care e posibil să se repete și care trebuie mereu preîntâmpinată. Datorită faptului că poate produce în om căința, anxietatea de rău e câteodată bună. Dar manifestarea ei cea mai teribilă este în opinia mea ura. Ea reflectă mișcarea dinspre înlăuntru spre înafară a anxietății, în felul pe care am căutat să-l schițez în paragraful anterior.
Frica este în schimb mișcarea anxietății dinspre înafară spre înlăuntru, mișcarea tipică pentru ceea ce Kierkegaard numește anxietate de bine sau demonic. Individul, păcătosul, își asumă răul absorbit în el ca pe ceva ce se adaugă sieși, ca pe ceva oarecum firesc și refuză binele, refuză să fie cel de dinaintea absorbției răului. Așa definește Kierkegaard demonicul: „Demonicul este închiderea în sine (det Indesluttende) și ceea ce se revelează involuntar”. Înțelegem mai bine definiția aceasta traducând-o în termenii ioaneici în care e descrisă frica: lipsă de îndrăzneală în ziua judecății. Așadar frica este demonică. Iar demonicul se revelează involuntar, ceea ce înseamnă, zice iarăși Kierkegaard, sau sub imperiul unui demon mai înalt sau sub imperiul binelui. În ziua judecății, avem de-a face doar cu a doua posibilitate, posibilitatea ca iubirea să scoată afară sau să alunge frica.

omul este neom pentru om

Cadru din Le Testament d'Orphée, 
filmul lui Jean Cocteau din 1960.

Una din frazele repetate de nenumărate ori de Petre Țuțea e un citat atribuit Sfântului Augustin și anume: „omul e singura creatură bolnavă din Creație”. La care Țuțea adaugă, în stilul său apodictic: „...care vine de nicăieri și merge către nicăieri”.
Sigur că dacă aș fi vreun imbecil (nu că n-aș fi) aș adăuga: de ce, dacă e creatură bolnavă, de ce merge omul către nicăieri în loc să meargă la Doctor (temă pentru acasă, de ce Doctor cu D mare)? Să-i spună: sunt om, ergo: sunt bolnav; pentru că, de bună seamă, consecința definiției augustiniano-țuțiene a omului e aceea că singura boală este aceea de a fi om.
O maladie cumplită, care te scoate din minți; noroc că sunt destule leacuri pentru ea. Cel mai la îndemână e îndrăgosteala, care se produce atunci când omul se culcă om și se trezește potârniche. Romeo vede în Julieta „o porumbiță de zăpadă / într-un convoi întunecat de ciori”. Nu e clar ce vrea să zică metafora? Ce face un amorez? Intrat într-o ciorovărie-hulubărie de femei - unele femei fiind ciori, altele porumbițe -, alege să se însoțească pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat cu păsărica preferată. Împerecherea cu ea îi produce o mutație benefică, lecuindu-l de singura boală existentă pe lume, umanitatea.
Ceea ce omul numește înțelepciune, cogitație, reflecție e alt medicament, recomandat de unii farmaciști ai spiritului mai ceva ca pasta Colgate de medicii dentiști. Omul devine o trestie gânditoare, un animal metafizic, orice, numai om să nu mai fie. Pilda cu Zhuang Zi care se visează fluture și care când se trezește nu mai știe dacă e fluture sau om este probabil cea mai frumoasă pildă a dez-umanizării omului. N-am ce să vă fac, tot Extremul Orient vine și aici cu tot ce e mai bun. Că Occidentul ne-a înnebunit cu oameni-păianjeni, cu oameni care se trag din maimuță, cu monștri licantropici și alte pocituri hollywoodiene.
Rețeta succesului public conține și ea un medicament pentru dez-umanizare, adică dez-bolnăvire. Amintiți-vă ce-a spus Păunescu al nostru, după ce-a stat pitit în budă timp de șapte luni necontenit, imediat după Revoluție. „M-ați făcut porc? Ei bine, da, sunt porc. Sunt porcul dumneavoastră de serviciu.” Adică: voi mă invidiați pentru că am ajuns la un grad de porcism atâta de ridicat, pentru că la concursurile de sănătate voi ieși mereu înaintea voastră, pentru că am șoric și mă tăvălesc de zor în mocirlă. Văzând ce bine e să fii porc, mulți români și de alte naționalități au preluat modelul porcin ca demn de urmat în viață. Bălăcăreala publică te transformă peste noapte din nimeni în vedetă, iar grohăitul - în versuri sau proze - atestă clar că nu ești om: ai rezolvat-o dintr-o dată și cu notorietatea, și cu sănătatea.
În contextul dat, adepții umanității și criticii sănătății nu pot fi decât înfierați ca oameni incurabili ce sunt. De pildă Ionesco, pentru care rinocerita de-abia e boală. Sau Sf. Grigorie de Nyssa, care-i pune la punct pe cei ce glorifică bestialitatea omului: „Cât de mărunte și de nevrednice păreri și-au făcut despre măreția omului câțiva necreștini atunci când și-au închipuit că înalță pe om dacă îl compară cu lumea aceasta! Anume, ei spun că omul e un microcosmos sau o lume în mic și cî în om nu se cuprinde altceva decât elementele care se află în lumea pământească. Prin acest nume pompos ei au vrut să preamărească măreția omului; dar uită că în cazul acesta măreția omului ar fi tot atât de mare cu măreția muștelor și a șoarecilor”. Orice om sănătos, adică neom, și-ar fi dat însă seama, în locul Sfântului Grigorie, că muștele și șoarecii sunt emblemele profesionalismului, responsabilității și competenței, ale adevăratelor valori pe care se construiește societatea multilateral dezvoltată, fie ea capitalistă sau socialistă.

PS. Recomandare bibliografică: Dragostea e cel mai bun medicament - fotbalistul Ciprian Marica despre relația sa cu manechinul Playboy Gina Pistol!

unii se nasc - și mor - fraieri

Hamlet et Horatorio au cimetière
(ulei pe pânză, Eugène Delacroix, 1835).

în verva ping-pong-ului, sau, mai bine-zis, a bac-bocului dintre ministerul educației și propriii angajați, peste dramele învățământului botoșănean s-a mai suprapus încă una: moartea unui tânăr inspector de matematică. știrea a fost întâmpinată cu mesaje de laudă din partea celor care au citit-o și care l-au cunoscut pe respectivul domn. astfel, se evidenția inteligența sa și faptul că a fost un „mare caracter”, lucru care nu poate fi negat întrucât, dacă cineva a ajuns inspector și a mai și murit, trebuie să fi fost, nu-i așa, un mare caracter. dar, dincolo de aprecierile fiecăruia, rămâne întrebarea: la ce-i mai folosește în momentul de față inspecția frontală de astă-toamnă? dar hârțoagele pe care le-am întocmit cu toții la ordinele sau poate doar sugestiile lui? dar... dar mai bine mă opresc.
această întâmplare nefericită e perfect consunătoare cu sentimentul general, de agitație inutilă, pe care ți-l dă școala românească. s-a spus că bacul s-a desfășurat sub presiunea guvernanților și e adevărat. că unii profesori n-au intrat în grevă din cauza amenințărilor că vor fi dați afară din învățământ, ceea ce poate fi adevărat. că liderii sindicali sunt șantajabili pentru că duc în spate cocoașa unui șir de lungi și grele matrapazlâcuri și lucrul ăsta nu poate fi nici el negat. că tăria protestelor e risipită de lipsa de unitate, datorată faptului că lumea nu mai crede în asemenea acțiuni care le mănâncă și timpul și banii. de aici și sentimentul năucitor de neputință și neîncredere pe care îl regăsesc la mine însumi și la colegi.
toate astea, trebuie să recunosc, sunt adevărate. dar dincolo de ele există un lucru care trebuie să ne liniștească. școala, cel puțin în formatul ei de acum, te învață o calitate din ce în ce mai rar întâlnită: într-o lume a șmecherilor, te învață să fii fraier. chiar dacă salariile vor înceta să se mai acorde în vreun fel, profu de mate - așa cum cred că a fost și domnul inspector la catedră - o să persevereze în dorința lui de a-ți băga în cap derivatele și integralele, profu de filo o să se dea de ceasul morții să te determine să găsești propriul răspuns la problemele adevărate ale existenței, iar profu de religie o să continue să monologheze despre Sfânta Treime și despre viața de apoi în caz că n-o să-i dai să-ți rezolve o temă la franceză sau latină. iar asta e bine.
durerea reformei în sistem e că urmărește să asaneze deșertul de șmecherie al lumii nimicind această ultimă oază de fraiereală, că vrea să îi înlocuiască pe fraieri - pe formatorii de tâmpiți, cum îi numea un clasic în viață - cu niște șmecheri ca oricare alții. de aceea eu nu vreau reformă în sistem. nu vreau ca școala să înceteze să producă fraieri și filozofi (râs sardonic, dacă nu chiar sardanapalic, sau poate assurbanipalic: hă-hă!). nu vreau ca școala să producă frizeri și tinichigii. nu mă interesează faza cu descurcatul în viață atâta vreme cât există faza cu încurcatul în moarte - ca să revin la pilda inspectorului - ca temă de reflecție superioară. m-am săturat să văd în preajmă oameni întreprinzători care știu să se învârtă și care fac mult zgomot pentru nimic. vreau să mor fraier.