Tocmai când blogul ăsta mi se părea definitiv mort și îngropat, mi-a sărit în ajutor Mădălina Manole și sinuciderea ei, care mi-a confirmat că se poartă moda zombie. Altminteri, nu-mi explic de ce se perindă pe micul ecran fel de fel de creaturi a căror amintire cu greu o pot localiza în negurile timpului. Din ce cotlon al vieții mele a reapărut Iordăchioaie? În ce văgăună a stat până acum Mihaela Mihai? Dar Laurențiu Cazan? Sau Daminescu? Toți ăștia sunt vii? Existau și pe vremea lui Burebista? Eu eram pe-atunci? E-adevărat și că Mihaela Runceanu mai trăiește? Altfel decât în inimile fanilor!
Revin însă la proaspăta sinucidere, scuzați lugubra-mi insistență. Sunt câteva detalii adiacente cam neobișnuite și neclare. Mai întâi anunțarea publică, prin comunicate precise, a felului în care Mădălina Manole și-a curmat viața. În afară de Irinel Liciu, soția lui Doinaș, și de un milionar pe care am uitat cum îl chema, nu mai știu un alt caz în care să se fi spus despre cineva că s-a sinucis. Ba știu, generalul Milea, dar ăsta face parte din umorul negru al regimului comunist. La Mădălina Manole s-a mers cu informația până în cele mai mici amănunte.
Și mai bizar e că OTV aproape că nu s-a ocupat aproape deloc de tragedie. Rolul de ciocli mediatici l-au avut televiziunile de știri, de ambe culori politice. Cred că poporul e un pic dezorientat. Fata dragă, tristă și cu părul de foc pare să nu beneficieze de onoruri speciale. De la Biserică vin comunicate (perfect justificate) să nu se înmormânteze cu slujbă. Președintele n-o decorează post-mortem, semn că pe timp de criză și-a disponibilizat tinichelele pentru prohoade viitoare. Cât despre Dan Diaconescu, și-a găsit să fie arestat chiar în clipa în care ar fi putut face despre ilustra cântăreață dezvăluiri incendiare. Cele trei autorități după care se ghidează turma - Biserica, Băsescu și OTV-ul - spun deci pas la celebrarea artistei. De aceea zic că e dezorientat poporul. Măcar Isărescu să fi ieșit cu ceva oficial!
Dincolo, sau dincoace, dacă privim lucrurile dinspre miezul lor, dincoace de această brambureală generală, există și o certitudine înfiorătoare. Portretul pe care ni-l dezvăluie masca mortuară a Mădălinei Manole e acela al unui Patrick Bateman feminin și oricum mult mai soft. Pentru cine n-a văzut filmul American Psycho (destul de prost, am înțeles că romanul e mai bun și se inspiră dintr-un caz real), Patrick Bateman era un tip de succes, integrat în societate, care ascultă ultimele șlagăre la modă, într-un cuvânt, un om care nu dă niciodată impresia că ar fi vreun dezaxat. Cu toate astea, Bateman ducea o viață secretă, presărată de crime, violuri și alte blestemății. Un dublu absolut îngrozitor.
În cazul Mădălinei Manole, bineînțeles, trebuie să mutăm ceea ce e de mutat. Ce vreau eu să zic cu apropierea asta e doar că nu prea avem de-a face cu mitul sinucigașului clasic, ăla rebel care după o viață de dezmăț își îneca iluziile și deziluziile deopotrivă într-o supradoză letală. La Mădălina Manole nu afli nimic dintr-o Marilyn Monroe, nimic dintr-o Janis Joplin, nici măcar dintr-o Dalida. Mădălina Manole era - sau părea - genul obișnuit, de femeie care vrea să se căsătorească, să facă copii, să aibă o viață de familie obișnuită și o carieră liniștită. Nu era nici stricată sau imorală sau altceva și din toate aceste pricini era idolița oricărei gospodine. Nimeni din cei care-i ascultau muzica nu lua droguri, nu purta lanțuri, cercei în nas etc. Culmea conformismului și a normalității era să asculți și să fii Mădălina Manole. Tocmai de aceea, ultimul ei gest transmite un mesaj teribil: că sinuciderea e tot ce poate fi mai firesc!
