Jo Hedesan: Cele patru etape ale Operei alchimice

Der Alchimist (ulei pe pânză, Carl Spitzweg, c. 1860).

Intenționam de ceva timp să scriu câteva rânduri despre etapele Operei alchimice. Există mai multe cărţi despre alchimie, dar mă tem că nu sunt multe care să vorbească în mod clar despre procesul alchimic în sine. Sigur, de-a lungul secolelor, tehnicile alchimice au suferit o evoluţie naturală şi problemele au fost complicate de tușa personală adăugată procesului de fiecare alchimist în parte. Cu toate acestea, se pare că tradiţia alchimică occidentală a menţinut o consistenţă de patru faze, exprimată în culori: nigredo (neagreală), albedo (albime), citrinitas (îngălbenire) şi rubedo (roşeaţă).
Acest obicei de a exprima schimbarea alchimică prin culoare a fost numit „vopsire” şi se întemeiază pe convingerea că prin culori se exprimă stadiile fundamentale ale naturii (1). Carl Jung credea că la originea acestui șir stă Heraclit, însă fără să dea vreo referire la filozoful grec antic (2).
Opera alchimică e înrădăcinată în filozofia unui proces gradual dar ireversibil al îmbunătăţirii naturii. Probabil, cea mai bună sinteză din câte s-au văzut cu privire la alchimie a fost lucrarea, mai puțin cunoscută, a lui Mircea Eliade Făurari şi alchimiști. Potrivit lui, practica alchimică se întemeiază pe un impuls uman primordial ca homo faber (3). Ideea fundamentală era că Natura e perfectibilă şi că ea e într-un proces perpetuu de autoîmbunătăţire. Toate metalele tind sau doresc să devină aur şi fac acest lucru de-a lungul unor secole de schimbare. Cu toate acestea, omul poate interveni şi accelera procesul creşterii naturale. Această implicare umană în cursul Naturii a fost însoţită de un sentiment de venerație şi respect faţă de ea. Nu exista materie inertă sau inferioară: ci materie care tăinuia seminţelele divinității. Căutând adânc în inima naturii alchimistul descoperea secretele Creaţiei şi nemuririi.
De la începutul acestei căutări, alchimistul avea două opţiuni principale: calea uscată sau calea umedă (4). Calea uscată era mai rapidă, dar mai aspră; cea umedă era mai lungă, dar mai sigură. Indiferent de calea aleasă, purificarea metalelor se atingea în principal prin foc sau substanţe încinse. De aceea alchimia a fost numită „arta focului”, la fel cum alchimiştii erau „filozofi ai focului” (5).
În calea uscată, „materia primă” - care era de obicei un metal, cum ar fi aur, staniu sau cupru - era imolat prin foc, vitriol, antimoniu sau aquaregia. Acest proces era numit calcinare. În calea umedă, aceeaşi reducere se realiza prin putrefacţie (6). Rezultatul era cenușa neagră - de unde și numele nigredo (negru), dat primei etape a operei. Nigredo era o etapă distructivă, dureroasă - momentul în care un lucru existent (o bucată de aur, de exemplu) se dădea disoluției. Pentru a sugera acest moment întunecat, alchimiştii au recurs la imagini figurative, cum ar fi cioroiul, corbul sau broasca râioasă (7).
Continuând calea dreaptă, de multe ori intervenea o stare intermediară, aşa-numita „coadă de păun” - o explozie de culori în flacon. Asociat cu zeiţa Venus, păunul era un ecran frumos al tuturor culorilor operei (8). Amestecând alte substanţe, negreala materiei dispărea în cele din urmă pentru a face loc la unei albeli numite albedo. Această inversare bruscă de culori era semnul că lucrarea mergea în direcția bună. Albedo era portretizat de obicei sub forma unui vultur alb, unui porumbel sau unei lebede (9, 10). Era asociat și cu argintul şi cu luna (11). Albirea era comparată cu venirea zorilor, după o noapte lungă, şi întruchipată ca o fecioară albă (12). Era un moment de bucurie, de speranţă; era dovada că întunericul nu durează pe vecie.
Următoarea etapă era citrinitas, îngălbenirea, o etapă pe care mulţi autori de după secolul al XV-lea au tins să o suprime, sau mai degrabă să o comprime în ultima, rubedo. În timp ce albedo a reprezentat luna - sau femininul, citrinitas se raporta la soare - sau la masculin. Unirea masculinului cu femininul (așa-numita „nuntă chimică”) a fost deseori un simbol al Operei. Din conjuncția lor se naște odrasla hermafrodită - Mercurul Filozofal. Această fază - rubedo - era triumful Operei: crearea Pietrei Filozofale, sub forma unei pietre roșii transparente. De multe ori portretizată ca un Phoenix, Piatra era considerată în stare să desăvârșească orice, de la metale de la oameni, dăruind viaţă lungă sau nemurire (13).
Opera celor patru etape nu se putea realiza fără aşa-numitul Mercur Filozofal, care era spiritul unificator ce însufleţea materia, fluxul divin fără de care transmutarea era imposibilă. Mercurul Filozofal nu era mercur comun, deşi mercurul simplu putea fi văzut ca imagine a celui filozofal. Scopul întregului proces alchimic era de fapt fixarea - solidificarea acestui spirit eluziv, de multe ori imaginat ca o pasăre. Singura modalitate în care Mercurul putea deveni materie era să treacă prin cele patru faze ale călătoriei multicolore.
Ca o notă finală, aş adăuga că opera alchimică în patru etape a devenit baza psihologiei Sinelui la Jung (14). Socotind că alchimiştii nu urmăreau de fapt o transmutare fizică, ci una spirituală, Jung a căutat să exprime procesul realizării Sinelui prin imagerie alchimică.

Note
(1), (13) Regai, J. (1992). The Philosopher's Stone: Alchemy and Chemistry,Al if: Journal of Comparative Poetics, No. 12, pp. 58-77.
(2) Alchemy Website. Archive August 2002. Online. Available at: http://www.alchemywebsite.com/a-archive_aug02.html . Accessed on 23 Jan 2009.
(3) Eliade, M. (1978). The Forge and the Crucible. New York: Harper & Bros.
(4), (10) Roob, A. (2006). The Hermetic Museum: Alchemy & Mysticism. Koln: Taschen.
(5) Nève De Mévergnies, P. (1935). Jean-Baptiste Van Helmont. Philosophie par le Feu. Liege: E. Droz.
(6), (7), (9) McLean, A. Animal Symbolism in the Alchemical Tradition. Online. Available at:http://www.levit y. co m/alch em y/ an i mal.ht ml . Accessed on 25 Jan 2009.
8), (12) Trismosin, S. Splendor Solis – 22 Plates. Online. Available at: http://www.hermetics.org/solis.html . Accessed on 24 Jan 2009.
(11) The Mystica Website. Online. Available at: http://www.themystica.com/mystica/articles/~alchemy/alchemical_process_summarized.html . Accessed on 23 Jan 2009.
(14) Jung, C. (1980). Psychology and Alchemy. Princeton: Princeton University Press.

- text tradus & adaptat de radugo -

joyeux anniversaire, Takeshi

11 octombrie în conștiința umanității:
- 1138 - frică și mai ales cutremur la Aleppo (Siria), seism soldat cu 230.000 de morți, al treilea în topul tuturor timpurilor
- 1335 - se naște Taejo, întemeietorul glorioasei dinastii coreene Joseon
- 1531 - moare Huldrych Zwingli, cunoscut reformator al Bisericii
- 1852 - iese din marsupiu prima universitate din Țara cangurilor, la Sydney
- 1885 - se naște scriitorul François Mauriac, bun catolic și, după unele dezvăluiri mai noi, non-bun homosexual
- 1890 - se înființează asociația Daughters of the American Revolution (Fiicele Revoluției Americane), din care au făcut parte celebrele actrițe Lillian Gish și Ginger Rogers
- 1944 - Tuva, regiune situată la nord de Mongolia și locuită de o populație turcică, este ocupată de U.R.S.S., rămânând până astăzi în Federația Rusă
- 1937 - se naște Sir Bobby Charlton, cel mai titrat din cea mai titrată națională de fotbal a Angliei ever
- 1962 - începe Conciliul II Vatican, care a regândit strategia Bisericii Catolice în relația cu ea însăși, cu celelalte culte și cu lumea contemporană
- 1963 - mor Édith Piaf, cea care ne-a învățat să vedem mai mult partea roz a vieții, și Jean Cocteau, părintele Copiilor teribili
- 1973 - se naște Takeshi Kaneshiro, celebru actor taiwanezo-japonez
(totodată - deci nimicdedouăori - este și ziua de naștere a profesoarei de franceză din gimnaziu a superstarului blogosferei botoșănene, Radu Gonciar; dar, evident, nu se spune vârsta)

despre tragedia de la Craiova

victima (în medalion) și agresorul

crima de la Craiova (un elev de 17 ani a fost ucis de unul de 19) a declanșat o sumedenie de reacții, chiar mai imbecile decât ne-am fi așteptat. sigur, tema principală avută în discuție era violența în școli, capitol la care (s-a descoperit cu această ocazie) urmașii lui Vlad Țepeș ar fi pe locul 2 pe mapamond și medalia de argint, medalia de aur trecând în contul strănepoților lui Atilla. personal, din ce-am văzut eu, nu cred că școala românească are o problemă cu violența, ba mi se pare că e printre cele mai inofensive medii de pe plaiul mioritic. în orice caz nu se compară cu mediul politic sau mediul jurnalistic; dar, poate percepția mea n-o fi corectă, mai știi.
deci, reacțiile. ministrul de interne a zis: „constat cu stupoare că în județul Dolj a crescut violența cu 6%”. va să zică, stimați tovarăși, celelalte județe sunt mai fruntașe ca voi în arăturile de toamnă cu 6%. sau, într-un limbaj mai puțin academic, de vină pentru deplorabila moarte a lui Andrei Eduard Goreci e județul Dolj. deși se putea să existe un Andrei Eduard Goreci oriunde, în orice județ din România, și nu numai atât, ci și în orice locșor de pe planeta asta. nu s-au văzut oare nici un fel de filme, documentare sau de ficțiune (ca de exemplu Elephant), despre masacrul de la Columbine? cum explicăm masacrul de la Columbine, din moment ce el nu s-a produs în județul Dolj? ba chiar s-a produs într-un județ care nici măcar nu face parte din fără seamăn de violenta-n școli Românie. iată o întrebare grea, mai ales pentru un minister de interne.
celălalt minister „implicat” era cel al educației. pentru Funeriu, chestiunea cu crima, și contextul în care se înscrie - oh yeah! violenTZa in school, care e așa de cool! - admite soluții salvatoare, pe care le-a și găsit pe loc: organizarea unei videoconferințe cu toți inspectorii, plus promisiunea că va implementa de-aici încolo programul afterschool, care e și mai cool. făcând o paranteză: există șanse mari, dacă președintele și guvernul actual vor rămâne în funcție (nu văd de ce n-ar rămâne, ar fi corect să rămână, poporul i-a ales, poporul să-i rabde în continuare), ca promisiunea cu pricina să se pună în aplicare, pentru ca răzbunarea Băsescului pe profesori - despre care șefu crede că sunt mai bine plătiți ca el - să fie dusă la capăt. iată cum pe cadavrul unui adolescent se poate reclădi echitatea socială.
după Mircea Badea, același cadavru servește drept lecție celor care - fără să aibă prea multe cunoștințe de autoapărare - se avântă ia așa să se amestece în fel de fel de altercații. de vină e, cu alte cuvinte, mortul. păi cine l-a învățat pe Andrei Eduard Goreci să sară să-l apere pe prietenul lui? dacă ești bazat, dacă ești ninja, hai treacă-meargă să te pui cu criminalii, dar dacă nu, fugi! trebuie să ne fie învățătură de minte să nu mai intervenim pentru binele unuia sau al altuia pentru că altruismul - și aici venea o întreagă construcție pseudo-filozofică pe care n-are sens s-o mai dezvolt - e cea mai urâtă formă de egoism, ca drept dovadă uite unde ajungem cu altruismul: la cimitir, la numai 17 ani. cam asta e viziunea lui Badea despre toată afacerea.
n-am urmărit comentariile Monicăi Tatoiu, varianta blondă a lui Mircea Badea, dar cred că și ea are ceva important de spus pe această temă, la fel ca și Mădălin Voicu, și atâția alții... probabil că multora dintre noi o asemenea crimă ne creează sentimente de îngrijorare, că la o adică am fi putut fi martorii ei sau chiar protagoniști, caz în care vorbitul servește ca asigurare a faptului că ești viu... treaba e psihanalizabilă. ce rămâne însă din toată întâmplarea asta nefericită se poate rezuma într-o propoziție simplă și la obiect a celuilalt înjunghiat, singura propoziție care de fapt contează: „l-a omorât ca pe un câine”. nu ca pe un craiovean, nu ca pe un elev insuficient supravegheat, nu ca pe un ageamiu în smardoieli, ci: ca pe un câine. și cu privire la asta nu mai e nimic, dar absolut nimic de făcut sau de zis.

daciada anticomunismului

Ultimul foc de armă tras în soții Ceaușescu a fost și cel care a dat startul unei întreceri mai pasionante decât întrecerea socialistă pe (râuri și) ramuri: campionatul național de anticomunism. Aproape că tind să-i dau dreptate lui Cristian Tudor Popescu: „Nimeni nu se ridicase până la capăt împotriva unei idei și în sprijinul alteia. Toți aveau ceva de smuls din cadavrele Ceaușeștilor, și disidenții în primul rând.” Iar trofeul competiției părea să conste tocmai într-o porție cât mai consistentă din hoiturile amintite.
Rând pe rând au cam fost eliminați din cursă opozanții anticomuniști care păreau a fi (și poate că erau) cei mai autentici: Paul Goma (la care s-a invocat mai întâi lipsa de talent și ulterior unele puseuri considerate antisemite), Doina Cornea (care a căzut secerată de gazetele feseniste și de antipatia pe care o stârnea glasul ei pițigăiat), Ioan Petru Culianu (lichidat fizic nu de fosta, ci de actuala Securitate, în aplauzele României Mari), Radu Filipescu (pe care dosarul de cadre nu-l ierta, fiind nepot al lui Petru Groza), Monicii de la Europa Liberă (distanța de locul desfășurării evenimentului era oricum un handicap), Neculai Constantin Munteanu (el mai lipsea, fi-r-ar să fie de poponar!) și chiar Mircea Dinescu (în cazul căruia s-a profitat de caracterul său lipsit de ambiții și de resentimente prostești). O parte dintre cei amintiți, ca să nu mai vorbim de Emil Cioran și de viitorul golan academician Eugen Ionescu, erau oricum prea mari pentru un război atât de mic. În schimb, păreau croiți perfect pe dimensiunile competiției Liiceanu, Pleșu, Paler, Patapievici, Paleologu ș.a.m.d.
După apelul către lichele, preluarea Editurii Politice, editarea gazetei 22 și înfințarea Grupului de Dialog Social, Liiceanu, având deja 4-0 la golaveraj, a trecut fără probleme în fruntea clasamentului. Văzându-se conduși, ceilalți au încercat și ei să ajungă măcar pe podium, publicând diverse accente în revista amintită și apărând în Piața Universității, dirijată de liderul studenților și omul lui... Măgureanu, Marian Munteanu. Probabil că și aici Cristian Tudor Popescu are dreptate, când vede - sau mai bine zis aude - Piața Universității ca pe un Cenaclu Flacăra reîncărcat (e vorba de un articol recent care dă de înțeles, printre altele, că el, CTP, nu retractează nici o virguliță din aberațiile sale despre lovitura de stat a piețarilor împotriva statului de drept, sau de stâng, sau de strâmb, al lui Iliescu). „Piaţa Universităţii a fost o încercare de a mima o disidenţă post factum, un reflex al laşităţii mergând până la complicitate cu călăul, de care dăduse dovadă sub ceauşism practic toată populaţia României”, zice Crucișătorul. Poți să juri că n-a fost așa?...
Prins de lumea afacerilor, Liiceanu s-a cam fâsâit și, odată cu moartea lui Coposu, proaspăt răposatul i-a luat locul. Coposu fusese cel mai anticomunist dintre toți și fiecare era anticomunist după poziționarea față de Coposu, cea pe care pretindea că o avusese anterior înmormântării. Pentru un timp foarte scurt, Emil Constantinescu și țărăniștii au fost avantajați politic de poziționare, dar au fost înfrânți lejer de sistem.
Venirea lui Băse la putere i-a readus în prim-plan pe vechii competitori, care s-au ales cu titulatura neoficială, dez-onorifică, de „intelectuali ai lui Băsescu”. În mod inexplicabil, în pole-position nu a mai trecut vreun fost contestatar, mai mult sau mai puțin dubios, al regimului, sau vreun ins care să nu fi avut prea mult de-a face cu sistemul, ci pur și simplu un angajat conștiincios al securității lui Ceaușescu. Trucul prin care s-a realizat acest lucru e și el de pomină: în meciul oficial dintre comuniști și anticomuniști, fiul unei extreme stângi, Tismăneanu (pentru care, în anul harului 2010, masacrarea de către sovietici a elitei poloneze de la Katyń e un fapt contestabil „metodologic” pentru că a fost descoperit de Wehrmacht și speculat „ideologic” de Goebbels! Dumnezeule mare, ce mai anticomunist!) a centrat și Băsescu a reluat în plasă. Astfel, anticomunismul a învins comunismul în România, scor 1-0, spre disperarea Tribunului, ale cărui proteste i-au atras cartonașul roșu și un bilet de tratament la Bruxelles.
Lucrurile păreau să fi intrat într-un fel de statu-palmă-barbă-quo, când de pe un alt meridian al globului a venit o lovitură neașteptată. O nemțoaică plecată din România a primit premiul Nobel, Nobel pentru literatură, Nobel pentru anticomunism. Mai mult, nemțoaica a venit în România și i-a salutat din mers pe Liiceanu și Cărtărescu, ca pe niște Mitläufer ai securității ce au fost. Cum primul s-a obișnuit cu umilințele de tot felul, singurul afectat a fost poetul Levantului, care a prins-o pe Herta Müller între Nobel și Oskar. (Oskar Pastior, prieten al Hertei Müller și al lui Gellu Naum, poet suprarealist care mie personal îmi place dar eu nu mă pricep la literatură. Deconspirat recent ca informator al securității, deși autodeconspirat încă din 1968, după cum zice Herta Müller, care pune angajamentul său pe seama homosexualității, motiv destul de temeinic de hărțuială și de șantaj, mai ales la vremea și în țara aceea.) Cărtărescu a trecut la contraatac: „Herta Müller însăşi, de altfel, a fost un martor şi un martir al mizeriei comuniste, dar nu un disident asemenea lui Paul Goma, Dorin Tudoran sau Doina Cornea”. Așadar, competiția continuă!