Borges: O nouă negare a timpului (A)

Jorge Luis Borges la vârsta de trei ani

Vor mir war keine Zeit, nach mir wird keine seyn. 

Mit mir gebiert sie sich, mit mir geht sie auch ein.

 Daniel von Czepko: Sexcenta monodisticha sapientum, iii. (1655).

Notă preliminară

Publicată la mijlocul secolului al XVIII-lea, această refutație (sau cum s-o numi ea) ar fi sfârşit în notele bibliografice ale lui Hume şi, probabil, ar fi meritat un rând din Huxley sau Kemp Smith. Publicată în 1947, după Bergson, este o anacronică reductio ad absurdum a unui sistem preterit sau, mai rău, artificiul debil al unui argentinian pierdut în metafizică. Ambele ipoteze sunt plauzibile şi probabil adevărate; pentru a le corecta, nu pot promite, în schimbul dialecticii mele rudimentare, o concluzie nemaiîntâlnită. Teza pe care o propag e la fel de veche ca săgeata lui Zenon sau carul regelui grec din Milinda Pañha; noutatea, dacă există, este că aplic scopului meu instrumentul clasic al lui Berkeley. Şi el şi continuatorul său David Hume abundă în paragrafe care contravin tezei mele sau o exclud; cu toate acestea, cred că am dedus consecinţa inevitabilă a doctrinei lor.
Primul articol (A) este din 1944 şi a apărut în numărul 115 al revistei Sur; al doilea, din 1946, este o revizuire a primului. În mod deliberat, n-am făcut din cele două unul singur, pentru că ştiam că lectura a două texte similare poate înlesni înţelegerea unui subiect indocil.
Un cuvânt despre titlu. Nu-mi e necunoscut că el e un exemplu din acel monstru numit de logicieni contra­dictio in adjecto, pentru că a spune despre o tăgăduire a timpului că este nouă (sau veche) înseamnă a-i atribui un predicat de natură temporală, ce instaurează noţiunea pe care subiectul vrea să o distrugă. Îl las fără reţinere, fiindcă prin această glumă facilă pot proba că nu exagerez importanța acestor jocuri verbale. În plus, aşa de saturată şi animată de timp este limba noastră, încât se prea poate ca în aceste fişe să nu fie vreo propoziţie care să nu-l solicite sau să nu-l invoce în vreun fel.
Dedic aceste exerciţii înaintaşului meu Juan Crisóstomo La­finur (1797-1824), care a lăsat literelor argentine câţiva endecasilabi memorabili şi a încercat să reformeze învățarea filosofiei, purificând-o de umbrele teologice şi expunând de la catedră principiile lui Locke şi Condillac. A murit în exil; a prins, ca toată lumea, vremuri rele în care să trăiască. [1]

J.L.B.

Buenos Aires, 23.12.1946.




A

I

În decursul unei vieţi dedicate literelor şi (câteodată) perplexității metafizice, am întrevăzut sau prevăzut o contestare a timpului, în care însumi nu cred, dar care mă vizita de obicei nopțile şi în crepusculi obosiți, cu iluzoria, cu iluzoria forță a axiomei. Această contestare se găsește într-un fel sau altul în toate cărțile mele: o prefigurau poemele Inscripción en cualquier sepulcro și El truco, din a mea Fervor de Buenos Aires (1923); o declarau anumite pagini din Evaristo Carriego (1930) şi o povestea Sentirse en muerte, pe care o voi transcrie mai încolo. Nici unul din textele enumerate nu mă satisface, nici măcar penultimul, mai mult patetic și divinatoriu decât demonstrativ și rațiocinatoriu. Pe toate acestea voi încerca să întemeiez scrierea de față.
Două argumente m-au oferit acestei negări: idealismul lui Berkeley și principiul indiscernabililor, al lui Leibniz.
Berkeley (Principles of Human Knowledge, 3) observa: „Toţi admitem că nici gândurile noastre, nici pasiunile noastre, nici ideile pe care ni le formează imaginația, nu există fără minte. Nu mai puţin clar pentru mine e că senzații diverse, idei imprimate în simțuri, în orice mod s-ar combina (id est, oricare ar fi obiectul pe care îl formează), nu pot exista decât într-o minte care le percepe ... Afirm că această masă există, adică o văd şi o simt. Dacă, fiind în afara ei, aș zice acelaşi lucru, aș vrea doar să spun că, dacă aș fi aici, aș percepe-o, sau că o percepe vreun alt spirit. A vorbi despre existenţa absolută a celor neînsufleţite, fără legătură cu cel care le percepe sau nu, e pentru mine nebunie. Pentru ele, esse es percipi, e imposibil ca ele să existe în afara minţilor care le percep.” În paragraful 23 a adăugat, anticipând obiecțiile: „Însă veți zice că nu-i nimic mai simplu decât a imagina copaci pe un câmp sau cărţi într-o bibliotecă, fără ca nimeni din deaproape să le perceapă. Într-adevăr, nimic mai simplu. Dar vă întreb: ce-ați face fără să formați în minte anumite idei pe care să le numiți cărţi sau copaci şi să omiteți în acelaşi timp ideea de cineva care la percepe? Înșivă, între timp, nu ați gândi? Nu neg că mintea ar fi capabilă să-și imagineze idei; neg că obiectele pot exista în afara minţii”. Într-un alt paragraf, numărul 6, deja declarase: „Există adevăruri atât de clare că pentru a le vedea ajunge să deschidem ochii. Unul din ele este adevărul important că întreg crângul cerului şi podoabele pământului - toate corpurile ce compun puternica alcătuire a universului - nu există în afara unei minți; nu sunt decât dacă sunt percepute; nu există de nu sunt gândite, sau există doar în mintea unui Spirit veșnic”.
Aceasta este, în cuvintele inventatorului ei, doctrina idealistă. E uşor să o înţelegi; e dificil să gândești înlăuntrul frontierelor sale. Schopenhauer însuşi, atunci când o expune, comite neglijențe culpabile. În primele rânduri ale primei cărți din Welt als Wille und Vorstellung - anul 1819 - formula această declaraţie care-l face creditor către nepieritoarea perplexitate a tuturor oamenilor: „Lumea este reprezentarea mea. Omul care a mărturisit acest adevăr știe cu claritate că nu cunoaşte vreun soare sau vreun pământ, ci numai niște ochi care văd un soare şi o mână care simte atingerea pământului”. Așadar, pentru idealistul Schopenhauer ochii şi mâna omului sunt mai puțin iluzorii și aparente ca pământul şi soarele. În 1844 a publicat un volum complementar. În primul său capitol își redescoperă şi agravează vechea eroare: definește universul ca un fenomen cerebral şi distinge între „lumea din cap” și „lumea din afara capului” (die Welt im Kopf vs die Welt außer dem Kopf - n. tr.). Berkeley, fără ocol, îi spunea lui Philonous în 1713: „Creierul despre care vorbești, fiind ceva sensibil, există numai în minte. Vreau să ştiu dacă ți se pare rezonabilă conjectura că o idee sau un lucru din minte le prilejuiește pe toate celelalte. Dacă da, cum explici originea acestei idei primare în creier?” Dualismul sau cerebrismul lui Schopenhauer poate fi contrapus doar monismului lui Spiller. Acesta (The Mind of Man, capitolul VIII, 1902) susţine că retina si suprafata cutanee invocate pentru a explica văzul și simțul tactil sunt, la rândul-le, două sisteme tactile şi vizuale, iar camera pe care o vedem („obiectivă”) nu este mare decât cea imaginată („cerebrală”) şi nu o conţine, deoarece sunt două sisteme vizuale separate. Berkeley (Principles of Human Knowledge, 10, 116) nega și el calităţile primare - soliditatea şi extensiunea lucrurilor - şi spaţiul absolut.
Berkeley afirma existența continuă a obiectelor, de vreme ce dacă un individ nu le percepe, le percepe Dumnezeu; Hume, mai logic, o nega (Treatise of Human Nature, I, 4, 2); Berkeley, afirma identitatea personală, „pentru că eu nu sunt doar ideile mele, ci altceva: un principiu activ şi cugetător” (Dialogues, 3); Hume, scepticul, o respingea şi făcea din fiecare om „o colecție sau un mănunchi de percepţii, care se succed una după alta cu o rapiditate de neconceput” (op. cit, I, 4, 6). Ambii afirmă timpul: pentru Berkeley, el este „o succesiune de idei care curg uniform şi la care toate ființele participă” (Principles of Human Knowledge, 98); pentru Hume, „o succesiune de momente indivizibile” (op. cit, I, 2, 2).
Am acumulat transcrieri ale apologeților idealismului, am făcut risipă de pasajele lor canonice, am devenit iterativ şi explicit, l-am cenzurat pe Schopenhauer (nu fără ingratitudine) astfel încât cititorul să pătrundă în această instabilă lume mentală. O lume a impresiilor evanescente; o lume fără materie sau spirit, nici obiectivă, nici subiectivă; o lume fără arhitectura ideală a spațiului; o lume făcută de timp, de timpul absolut uniform al Principiilor; un labirint neobosit, un haos, un vis. La această dezagregare aproape perfectă a ajuns David Hume.
Admițând argumentul idealist, am înţeles că este posibil - poate inevitabil - să merg mai departe. Hume nu ne permite să vorbim despre forma lunii sau culoarea ei: forma și culoarea sunt luna; nu putem vorbi nici despre percepțiile minții, deoarece mintea nu este altceva decât o serie de percepții. Cartezianul cuget, deci exist este invalidat; a spune cuget înseamnă a postula eul, a cere cauza; Lichtenberg, în secolul al optsprezecelea, a sugerat ca, în loc de cuget, să spunem impersonal cugetă, cum am spune tună sau fulgeră. Repet: nu există îndărătul chipurilor vreun eu secret, care guvernează actele noastre și care primește impresii; suntem doar seria acestor acte imaginare și impresii vagante. Seria? Odată negate spirit și materie, care sunt continuități, odată negat și spațiul, nu știu ce drept mai avem la această continuitate care este timpul. Imaginaţi-vă un prezent oarecare. Într-o noapte pe Mississippi, Huckleberry Finn se trezește: pluta, pierdută în semiîntuneric, alunecă la vale; e poate un pic rece. Huckleberry Finn recunoaşte sunetul blând neobosit al apei; deschide cu neglijență ochii; vede un număr vag de stele, vede o linie neclară, care sunt arborii; apoi se cufundă iarăși în somn imemorabil ca într-o apă întunecată. [2] Metafizica idealistă declară că adăugarea, la aceste percepții, a unei substanțe materiale (obiectul) şi a unei substanţe spirituale (subiectul) este riscantă şi inutilă; eu zic că nu e mai puțin ilogic să crezi că ele sunt termenii unei serii al cărui început este la fel de inconceptibil ca sfârșitul. A lega de râu și de țărmul percepute de Huck noțiunea de alt râu susținut de alt țărm, a lega altă percepție de această rețea imediată de percepții este, pentru idealism, fără temei; pentru mine, este la fel de nejustificată exactitatea cronologică: faptul, de exemplu, că cele de mai sus s-au întâmplat în noaptea de 7 iunie 1849, între patru și zece şi patru și unsprezece. Cu alte cuvinte: neg, cu argumentele idealismului, vasta serie temporală pe care idealismul o admite. Hume a negat existența spaţiului absolut, în care fiecare îşi are locul său; eu o neg pe cea a timpului unic, în care se înlănțuie toate faptele. A nega coexistența nu e mai puțin dificil decât a nega succesiunea.
Neg de un număr crescând de ori succesivul; neg de un număr crescând de ori și contemporanul. Îndrăgostitul care cugetă că „în timp ce eu eram atât de fericit, gândind la fidelitatea dragostei mele, ea mă înșela”, greșește: dacă fiecare stadiu al vieții este absolut, fericirea nu a fost contemporană cu trădarea; descoperirea trădării este un alt stadiu, incapabil să modifice „anteriorul”, chiar dacă nu în felul în care și-l amintește. Nenorocirea de azi nu este mai reală decât bucuria trecută. Voi căuta un exemplu mai concret. La începutul lui august 1824, căpitanul Isidoro Suárez, la cârma escadronului husarilor peruvieni, decidea victoria lui Junín; la începutul lui august 1824, De Quincey publică o diatribă împotriva Wilhelm Meisters Lehrjahre; astfel de fapte n-au fost contemporane (acum sunt), de vreme ce doi oameni au murit - unul în orașul Montevideo, celălalt în Edinburgh - fără să ştie nimic unul despre celălalt... Fiecare moment este autonom. Nici răzbunarea, nici iertarea, nici închisorea și nici măcar uitarea nu poate modifica invulnerabilul trecut. Nu-mi par deșarte speranța și teama, ce întotdeauna se referă la evenimente viitoare; şi anume la faptele ce nu ni s-au întâmplat nouă, celor ce suntem minuțiosul prezent. Îmi spun că prezentul, acel specious present al psihologilor, durează între o secundă şi o minusculă fracţiune de secundă, la fel ca istoria universului. Mai degrabă nu există atâta istorie, cum nu există nici atâta viaţă a unui om; nu există nici măcar una din nopţile lui: există fiecare moment în care trăim și nu imaginarul său conjunct. Universul, suma tuturor faptelor, este o colecție nu mai puţin ideală decât cea a tuturor cailor pe care Shakespeare i-a visat - unul? mai mulți? nici unul? - între 1592 şi 1594. Adaug: dacă timpul este un proces mental, cum îl pot împărtăși mii de oameni, sau fie și doi oameni diferiți?
Argumentul paragrafelor anterioare, întrerupt şi împiedicat de exemple, poate părea complicat. Voi căuta o metodă mai directă. Să considerăm o viață în care decursul repetiţiilor abundă: a mea, de exemplu. Nu pășesc în Recoleta, fără a-mi aminti că acolo sunt îngropați tatăl meu, bunicii mei şi străbunicii, aşa cum și eu voi fi; apoi îmi amintesc că mi-am amintit de nenumărate ori același lucru; nu pot merge prin suburbii, în singurătatea nopții, fără să cuget că noaptea ne place fiindcă suprimă detaliile inactive [los ociosos detalles], la fel ca memoria; nu pot plânge pierderea unei iubiri sau a unei prietenii, fără a medita că pierd doar ceea ce am avut; și de fiecare dată când trec printr-o periferie din sud, mă gândesc la tine, Helena; de fiecare dată trag pe nări miros de eucalipt, mă gândesc la Adrogué cel din copilăria mea; de fiecare dată când îmi amintesc fragmentul 91 din Heraclit: [ποταμῷ γὰρ οὐκ ἔστιν ἐμϐῆναι δὶς τῷ αὐτῷ], admir dexteritatea sa dialectică, pentru că uşurinţa cu care acceptăm primul sens („Râul este altul”) ni-l aduce clandestin pe al doilea („Sunt altul”) și ne dă iluzia de a-l fi inventat; de fiecare dată când aud un germanofil vituperând idișul, reflectez că idiş este, mai înainte de toate, un dialect german, doar maculat de limba Duhului Sfânt. Aceste tautologii (şi altele despre care tac) sunt viaţa mea întreagă. Desigur, imprecis repetate; există diferenţe de accent, temperatură, lumină, stare fiziologică generală. Bănuiesc, totuși, că numărul de variații circumstanțiale nu e infinit: putem postula, în mintea unui individ (sau în cele ale două persoane care se ignoră, dar în care operează acelaşi proces), două momente egale. Postulând această egalitate, trebuie să ne întrebăm: Aceste momente identice nu sunt unul și același? Oare nu e suficient un singur cuvânt repetat ca să perturbe şi să deruteze seria timpului? Cei ce stăruie cu pasiune asupra unui rând din Shakespeare nu sunt, literalmente, Shakespeare?
Nu cunosc încă etica sistemului pe care vi l-am descris. Nu ştiu dacă există. Al cincilea paragraf din al patrulea capitol al tratatului Sanhedrín al Mişna declară că, pentru dreptatea lui Dumnezeu, cel ce ucide un singur om, distruge lumea [
לפיכך נברא אדם יחידי בעולם, ללמד שכל המאבד נפש אחת, מעלים עליו כאילו איבד עולם מלא; וכל
.המקיים נפש אחת, מעלים עליו כאילו קיים עולם מלא
]; dacă nu există pluralitate, cel ce anihilează toţi oamenii nu va fi mai vinovat decât primitivul și solitarul Cain, - varianta ortodoxă -, nici mai universal în distrugere - variantă (posibil) magică. Înţeleg că așa este. Dezastre generale zgomotoase - incendii, războaie, epidemii - sunt o durere unică, iluzoriu multiplicată de multe oglinzi. Astfel vede Bernard Shaw (Guide to Socialism, 86): „Ceea ce poți suferi este toată suferința de pe pământ. Dacă mori de foame, suferi de toată foamea care a fost sau o să fie. Dacă zece mii de persoane ar muri cu tine, participarea lor la soarta ta nu te face de o mie de ori mai flămând, nici nu va înmulți cu zece mii timpul cât agonizezi. Nu te lăsa copleșit de suma oribilă a suferințelor umane, o astfel de sumă nu poate exista. Nici sărăcia, nici durerea nu sunt cumulative”. [What you yourself can suffer is the utmost that can be suffered on earth. If you starve to death, you experience all the starvation that ever has been or ever can be. If ten thousand other women starve to death with you, their suffering is not increased by a single pang: their share in your fate does not make you ten thousand times as hungry, nor prolong your suffering ten thousand times. Therefore do not be oppressed by "the frightful sum of human suffering"; there is no sum....Poverty and pain are not cumulative.] Cf. și The Problem of Pain, VII, C. S. Lewis.
Lucreţiu (De rerum natura, I, 830) atribuite lui Anaxagora doctrina că aurul constă din particule de aur; focul, din scântei; osul, din oscioare imperceptibile. Josiah Royce, probabil influenţat de Sfântul Augustin, gândește că timpul e alcătuit din timp şi că „orice prezent în ceea ce se întâmplă este și o succesiune” (The World and the Individual, II, 139). Propunerea este compatibilă cu această lucrare.

II

Orice limbă este de natură secvențială, nu este în stare să rezoneze veşnicul, atemporalul. Cei care au urmărit cu neplăcere raţionamentul de mai sus, poate vor prefera această pagină din 1928. Am menţionat-o deja; este povestirea intitulată A te simți în moarte:


„Doresc să înregistrez aici o experienţă pe care am avut-o într-o noapte, în urmă cu câteva zile: un fleac prea evanescent şi extatic pentru ca să-l pot numi aventură; prea nerezonabil și sentimentale pentru a-l numi gând. Este vorba despre o scenă și despre un cuvânt: cuvânt spus de mine de multe ori înainte, dar fără să fi fost trăit de eul meu până atunci cu deplină convingere. Trec la depănarea istoriei, cu accidentele de timp şi de loc ce au însoțit-o.
Mi-o amintesc astfel. În după-amiaza care a precedat noaptea cu pricina, am fost la Barracas: o localitate pe care nu o vizitam de obicei şi care se află la o distanță apreciabilă de cele pe care le-am străbătut mai târziu, ceea ce conferă acelei zile o senzație ciudată. În seara aceea nu aveam nimic de făcut. Cum era senin, după ce am mâncat, am ieşit să mă plimb, lăsându-mă în voia amintirilor. N-am vrut să fixez un țel al plimbării mele; am încercat să las o latitudine maximă de probabilități pentru a nu secătui expectativa cu anticiparea obligatorie a uneia singure dintre ele. Am realizat pe cât mi-a stat în putință, fără să izbutesc însă prea bine, ceea ce se cheamă o plimbare în voia soartei; am acceptat, fără altă prejudecată conştientă decât aceea de a ocoli bulevardele sau străzile largi, cele mai obscure invitaţii ale întâmplării. Cu toate acestea, un soi de gravitaţie familiară mi-a îndreptat pașii spre anumite cartiere, de al căror nume vreau întotdeauna să-mi amintesc şi care-mi trezesc în suflet un mare respect. Nu vreau să numesc prin aceasta cartierul meu, spațiul precis delimitat al copilăriei mele, ci împrejurimile sale misterioase: hotar pe care-l stăpâneam în întregime în cuvinte, dar mai puţin în realitate, vecin şi mitologic în același timp. Reversul cunoscutului, partea din spate, sunt pentru mine străzi penultime, aproape la fel de complet ignorate ca fundația îngropată în pământ a casei noastre sau ca scheletul nostru invizibil. După atâta mers, m-am pomenit în colțul unei străzi. Am tras adânc în piept aerul nopții, într-un răgaz de odihnă senină ce mă predispunea la meditație. Priveliștea, deloc complicată, ce-i drept, părea simplificată din pricina stării mele de oboseală. Din pricina caracterului ei extrem de tipic, devenea ireală. Era o stradă cu case micuțe și chiar dacă prima impresie pe care o producea era de sărăcie, a doua impresie era neîndoielnic de fericire. Era unul din lucrurile cele mai sărace şi cele mai drăguțe: nici o casa nu se  însuflețea spre stradă; smochinul își întindea umbra peste trotuarul din colț; micile porți - mai înalte totuși decât liniile alungite ale zidurilor - păreau lucrate în aceeaşi substanţă infinită a nopţii. Drumul de vite era taluzat chiar în marginea străzii, iar strada era o uliță din lut elementar, lut american încă necucerit. În fund, o ulicioară de țară se pierdea într-o surpătură, spre Maldonado. Peste pământul tulbure şi haotic, un gard roșcat părea hotărât să nu găzduiască lumina lunii, ci să răspândească lumina lui interioară. Nu există un chip mai potrivit de a numi gingășia decât această culoare roșcată.
Am rămas cu ochii pironiți la acea simplitate. M-am gândit, cu siguranță cu glas tare: Această clipă este aceeaşi de acum treizeci de ani ... Am presupus această dată: o epocă recentă în alte ţări, dar îndepărtată în acest colț schimbător de lume. Mi s-a părut că aud trilul unei păsări și am simțit pentru el o mică undă de duioșie, de mărimea unei păsări; dar cel mai sigur lucru pe care mi-l amintesc este că,  în această vertiginoasă tăcere, nu exista nici un alt zgomot decât acela, tot impersonal, al greierilor. Gândul comod Sunt în anul o mie opt sute și ceva a încetat să fie doar câteva cuvinte aproximative și a dobândit profunzimea realității. M-am simțit mort, m-am simțit o ființă care percepe abstract lume: nedefinită teamă pătrunsă de știință, care este cea mai fertilă claritate a metafizicii. Nu am crezut, în nici un caz, că am trecut dincolo de prezumtivele ape ale Timpului; mai curând m-am suspectat că sunt posesorul înțelesului reticent sau absent al acelui cuvânt de neconceput: eternitate. Abia mai târziu am izbutit să definesc această închipuire.
O scriu acuma în felul următor: Această pură reprezentare de fapte omogene - noaptea de o mare seninătate, atmosfera curată, mireasma provincială de caprifoi, lutul fundamental - nu este doar identică aceleia care s-a petrecut în acest colț de stradă cu atâția ani în urmă; este, fără asemănări, nici repetiții, aceeași. Timpul, dacă putem intui această identitate, este o iluzie: indiferenţa şi inseparabilitatea unui moment de aparentul său ieri şi a altuia de aparentul său azi sunt de ajuns pentru a-l dezintegra.
Este evident că numărul unor asemenea momente nu este infinit. Elementele - suferința fizică și plăcerea fizică, apropierea de vis, audiția unei piese muzicale, intensitatea extremă și plictisul total, sunt și mai impersonale. Trag cu anticipație această concluzie: viața este prea săracă pentru a nu fi în același timp nemuritoare. Dar nici măcar nu avem siguranța sărăciei noastre, dat fiind că timpul, uşor de respins sub acest aspect senzitiv, nu este tot astfel sub aspect intelectual, de a cărui esenţă pare inseparabil conceptul de succesiune. Nu va rămâne, prin urmare, altceva decât o anecdotă emoțională din ideea întrezărită atunci, iar mărturisita nehotărâre a acestei file reține momentul adevărat de extaz şi aluzia posibilă la eternitate pe care mi le-a dăruit această noapte, care nu a fost deloc zgârcită cu mine.”
[traducere Andrei Ionescu, în: Jorge Luis Borges, Opere. Volumul întâi, editura Univers, București, fără datare!, pp. 193-195]


[1] Nu există expoziţie budistă care să nu menţioneze Milinda Pañha, lucrare apologetică din secolul al doilea, care istoriseşte o dezbatere ai cărei parteneri sunt regele Bactriei, Menandru, şi călugărul Nagasena. Acesta din urmă cugetă că, aşa cum carul regelui nu e nici roţile, nici coşul, nici osia, nici hăţurile, nici jugul, tot astfel nici omul nu e materia, forma, impresiile, ideile, instinctele sau conştiinţa. Nu e o combinaţie a acestor părţi şi nu există în afară de ele... La capătul unei controverse de mai multe zile, Menandru (Milinda) este convertit la credinţa budistă.
Milinda Pañha a fost tradusă în engleză de Rhys Davids (Oxford, 1890, 1894).
[2] Pentru comoditatea cititorului am ales un moment între două vise, unul moment literar, nu istoric. Dacă cineva mă suspectează de vreo păcăleală, poate intercala un alt exemplu, din viața sa, dacă dorește.




Exceptând povestirea Sentirse a muerte, traducerea e realizată de radugo & googletranslate după textul de aici: link. 
În curând, partea B! 
A, și încă ceva. Dacă vreun eventual cititor are vreo sugestie în privința termenului refutación - pe care am încercat să-l redau prin „tăgăduire”, „contestare”, „negare” și, mai puțin, prin „refutație” - i-aș fi recunoscător dacă mi-ar comunica. Nu veniți însă cu „combatere” sau „respingere”, că nu primesc.