noi întâmplări cu Scufy, Lupy și Martinez

De trei luni de zile, Lupul din povestea Scufiţei roşii stătea încuiat în camera lui, cu căştile la urechi, ascultând AC/DC şi privind pe geam melancolic.
„Până la urmă, şi moartea lui Bon Scott a folosit la ceva. Back in Black e cel mai bun album al lor. Părerea mea”, îşi spunea el, chițăind în stilul lui Brian Johnson: Don't you struggle / Don't you fight şi aşa mai departe.
Nici nu dete Angus Young să-și încheie soloul, că mama Lupului, plină de nervi, își făcu apariția în pragul ușii, înarmată cu o mătură şi strigând:
- Nu mai ieşi şi tu din bârlog? Hibernezi în mijlocul verii? Stai câtu-i ziulica de mare ca o vădană și te uiţi pe pereţi.
- Pardon, pe fereastră.
- Te pomeneşti că-i fi şi tu vreun kikihomori.
- Hikikomori. Şi dacă-aş fi?
- Cum „și dacă”? Ești personaj în poveste, deci ai o responsabilitate. Hai, ieşi în pădure, că te aşteaptă fata la intersecţie.
- Puţin îmi pasă.
- Ştii ce? Am de făcut curăţenie prin cameră aşa încât ar fi mai bine să te cari. Dacă nu, uite ce te-aşteaptă, şi începu să-i ardă Lupului nişte măturoaie pe spinare.
Neputincios în fața furiei materne, pașnicul lup părăsi bârlogul și o luă pe potecuţă, pentru obişnuita întâlnire cu Scufiţa roşie.
Pe drum însă, îl apucă somnul şi se culcă la marginea unei poieniţe. Se visă pe sine culcat în acea poieniță, dormind sub o ploaie liniștită de flori de cireş şi petece de hârtie albe. O zână bună flutura în vânt plete castanii și râdea fără sunet, scoţând la iveală dinţi de vampir.
„E un vis mut. Nu înţeleg nimic”, gândi Lupul şi scrise cu degetul în aer: „De ce te hlizești aşa la mine? Dacă nu sunt indiscret.”
Zâna cea bună scoase din sân o carioca şi îi răspunse pe unul din petecele picate din cer:
„Eşti descheiat la şliţ, prostuţ mic”.
„Mă doare-n cot, deşteptuţă mare”, completă şi Lupul una din file şi, dezbrăcându-se sfidător, se aruncă în lac să facă o baie.
Zâna cea bună îşi chemă cele o mie de surate, care, râzând și ele, făceau să strălucească, ca niște leduri argintii, o sumedenie de dinţi de vampir.
„Ce mai distracţii au şi femeile”, cugetă Lupul, „s-au adunat cu toate ca să se holbeze la un lup despuiat”.
Una din zânele-vampir, la fel de veselă ca toate celelalte, îi aruncă un bileţel pe care scria: „Amice, ai comis-o. Dacă găseşti stomatolog pentru asta, anunţă-ne”. Şi de-aici încolo visul lupului încetă, pentru ca înaintea ochilor să-i apară o Scufiţă roşie care, disperată şi deconcertată, îl stropea cu apă pe faţă.
- Scufy! Ce s-a întâmplat? întrebă Lupul, derutat la rându-i.
- Asta cred c-ar trebui să-mi spui tu. Te caut de trei luni de zile ca nebuna și te găsesc în poieniţa asta, gol puşcă şi înotând prin iarbă.
- Păi, am avut un vis şi înotam de fapt în el. Da... unde-ai zis că mi-s hainele?
- Pe mine mă-ntrebi? Dacă vrei, îţi dau un tricou, că am, a zis bunică-mea să-i aduc.
Scufiţa scoase din paner un tricou și i-l dădu lupului.
- Asta-i togă, nu tricou.
- Ei şi? Faci mofturi acum? Ce vrei, mărimea bunică-mii.
- Oau, Purple... Tricou cu Purple? Ascultă bunică-ta Deep Purple?
- Ce să-i faci, nu erau tricouri cu Beethoven la second. Și-apoi, e o trupă de pe vremea ei...
- Nu mi-l laşi mie de tot?
- Ascultă, Lupulică. Ceva nu-i în regulă cu tine. Altădată mă aşteptai cu flori şi țigări şi votcă, îmi spuneai bancuri, ne distram, iar acum...
- Nu știu, sunt trist și plictisit... mereu trebuie să-l întruchipez pe boul ăla de lup. Dar uită-te și tu la mine, privește mai bine în suflețelul meu. Am eu faţă de om rău? Și de bou, cum e boul ăla, că lup nu pot să-i spun?
- Nu, sigur că nu, dar ce să-i faci? Asta e povestea, ne conformăm.
- Dacă asta e povestea atunci nu-mi pasă de ea... am să scriu eu alta, într-o zi, spuse Lupul şi se trânti în iarbă, ascunzându-şi capul în tricou.
- Lupii nu scriu poveşti... zise Scufiţa meditativă.
- Ba eu am să scriu...
Scufița începu a-l descoase, îngrijorată de unde i se trage lupului comportamentul ăsta ciudat, și, aflând de vis, îi zise:
- Auzi, am o idee. Hai până la urs.
- Care urs? Păcălit de vulpe? O să facă pe el de frică dacă mă vede.
- Cine, Moș Martinez? Lasă, că nu-i chiar aşa. E un tip citit şi te-ar putea ajuta.
Ursul îi primi cu rezerve şi cu condiţia ca Lupul să păstreze o distanţă de trei labe de el.
- Trei? Una n-ajunge?
- Şi fără glume porcoase, îl puse la punct ursul, care, după ce-l chestionă pe lup cu privire la vis, își scoase ochelarii de pe nas și începu o prelegere în stilul lui caracteristic.
- Încă din antichitate, Pseudo-Strabon, bazându-se pe o mărturie atribuită lui Herodot însuși, părintele istoriei, amintește de existența unui lac magic, locuit de niște nimfe lykofage, adică mâncătoare de lupi. Plutarh e de părere că e vorba de unul și același lac cu lacul de unghii al nimfelor. Informațiile au fost contrazise de un lup vizigot din veacul al șaptelea, pe nume Ulks, care a pretins că s-a scăldat el însuși în apa acelui lac și n-a pățit absolut nimic. Coincidență sau nu, Ulks Ulfsmann îl cheamă și pe un explorator feroez, trăitor între 1197 și 1224, căruia îi datorăm un jurnal de călătorie în Țara Soarelui-răsare. El a scris negru pe alb că localnicii japonezi au cunoștință de existența onirică a acestui lac și...
- Știi ceva sau doar gogoși de pe wikipedia?...

Uchida Atsuto,
în zilele noastre

- Ascultă ce i-a spus lui Ulks al nostru unul dintre acei localnici, Hatsumoto Keiichi, pe atunci călugăr shinto, iar astăzi jucător la Fußball-Club Gelsenkirchen-Schalke 04,  sub numele Uchida Atsuto... ia să vedem, pagina 172, dacă îmi aduc bine aminte... mda: „Kami al acelui lac este Opokami, sau prescurtat: Ōkami, care înseamnă Lup. Într-o seară, Ōkami a vrut să aștearnă pe hârtie un haiku pe care tocmai îl compusese. Și-a amintit însă de o glumă pe care a auzit-o mai demult și a început să râdă cu poftă. Râsul l-a înnebunit așa de tare, încât a început să arunce cu călimara de cerneală în toate părțile. După ce o izbea în peretele dinspre miazăzi, alerga repede să o zvârle și în cel de miazănoapte și tot așa. Lacul s-a format la confluența mai multor pârâiașe izvorâte din acea călimară și cei ce intră în el află gluma de care și-a adus aminte Ōkami. Nu pot să o spună deoarece capătă dinți transilvanici (așa se numeau pe atunci dinții de vampir), care îi împiedică pe posesori să comunice și altora gluma. Cele o mie de zâne (yōsei) foarte bine dispuse ce-l înconjoară sunt primele ființe care au beneficiat de asemenea dinți. Ei sunt niște dinți pașnici, doar că râsul celor care râd cu ei este, așa cum am spus, de neauzit.”
- Interesantă poveste. Dar dacă-i așa, mie de ce nu mi-au ieșit dinți de vampir?
- Dinții ies după un răsărit și două apusuri, timp în care te poți folosi de un singur leac: șerbetul din florile de cireș căzute în vis.
- Și de unde să-l iau?
- E într-un borcănel, în scorbura copacului celui mai apropiat de locul în care împricinatul a dormit.
- Nu știam că sunt și împricinat acuma.
- Decât să îl iei pe bietul băiat la mișto, mai bine te-ai duce la scorbura aia, îl îndemnă Scufy pe Lup, care îi mulțumi lui Martinez pentru prețioasele informații.
Cei doi îl sărutară pe urs la despărțire, ceea ce îi stârni enciclopedului pădurii fermecate o emoție la care nici el nu se aștepta. Ajungând la scorbură, găsiră borcanul salvator, pe care, în loc de etichetă, era lipit un bilețel de la urs:
„Copii, vă iubesc. Am uitat să vă spun.
Nu mâncați mai mult de o linguriță.
Ulks Ulfsmann a murit din cauza unei supradoze de șerbet.
Martinez”.
Scufy și Lupy respectară, firește, această indicație și cântară împreună, pe genericele de final, cântecul de care vă spusei la început: