inebranlabilul CTP

Ieri am prins la tv o dispută între Cristian Tudor Popescu (CTP) și Miron Cozma, ceva legat de mineriade. Din păcate, emisiunea respectivă e concepută în așa fel încât oamenii care n-au nimic de zis - gen Corina Drăgotescu sau Radu Berceanu - să poată clămpăni în voie, iar cei care într-adevăr merită ascultați - mă refer mai ales la CTP - să nu fie lăsați să vorbească. Am înțeles doar atât de la CTP, că el nu este vinovat de mineriade și că nu regretă nimic din ce-a scris și ce-a gândit atunci.
Numele jurnalistului Gândului apare în cea mai citită și chiar citată postare de pe blogul ăsta, de aceea simt nevoia să revin. Nu aș vrea să fiu greșit înțeles cu privire la acel articol. E scris la nervi: pur și simplu mi-am amintit de atmosfera acelor mineriade și de presa ordinară a puterii de atunci, din care am căutat pe net niște mostre. Chiar dacă tonul se vrea justițiar și închei cu niște articole de Cod penal, nu mă interesează băgarea cuiva în pușcărie. Nici măcar a lui Băsescu, despre care „inocentul” Cozma susține acum că a fost implicat în toate mineriadele, în cea din septembrie 1991 fiind chiar cel ce a organizat logistic treaba cu transportul - credibil, pentru că a fost ministrul „de resort”, cum ar spune Drăgoteasca noastră, și imediat înainte, și imediat după acea mineriadă.
Ce mi se pare mie anormal la CTP este că el își apără poziția din '90 cu privire la evenimente. Alt nume pomenit în postarea mea, Lelia Munteanu, regretă porcăriile de atunci, iar despre textul din care eu am citat afirmă că e „sinistru”. CTP se încăpățânează însă să susțină că avea dreptate; mai mult, și-a republicat „Spirala violenței”, un editorial prost scris, de propagandă fesenistă tipică acelor vremuri, un editorial care-i strică firma: el afirma acum un an:

Bineînțeles că asta spuneam pentru că asta era realitatea. Una dintre cele mai mari manipulări din aceşti 20 de ani este aceea de a pomeni constant de 14-15 iunie, de atrocităţile reale ale minerilor. Ca şi cum ele ar fi pornit din senin! A venit Iliescu şi le-a spus: „Bateţi-i pe ăia! Că sunt duşmanii poporului!". Nu este aşa. A existat o întreagă zi de 13, despre care nu se pomeneşte aproape deloc. Minerii ar fi venit la Bucureşti oricum, chiar dacă nu-i chema Iliescu. Elementul care a determinat venirea lor a fost oprirea emisiei TVR. La 13 iunie 1990, eu eram la TVR. Televiziunea a fost invadată. Erau lupte la fiecare colţ de coridor.

În caz că există vreun cititor la postarea asta să judece limpede. Să zicem că în ziua de 13 s-a întâmplat ceva în București, de-au luat foc autobuzele lui Chițac. Atunci de ce n-au venit spontan, ca să apere statul de lovitura de el, adică de stat, nu doar minerii, ci și proletari, agricultori sau poate chiar intelectuali care mai și muncesc, nu doar gândesc, din alte zone ale țării, hai, nu de la mine, de la Boston City of Moldavia, ci de la Ploiești sau Giurgiu, care-s mai aproape de București? Violența nu justifică violența, sau o putea justifica doar în mințile întunecate ale celor care au organizat și dus la îndeplinire mineriadele.
Cu toții în 1990 eram bezmetici și cu toții ne-am schimbat părerile între timp. Eu de pildă credeam că Marian Munteanu e un tânăr patriot anticomunist, necum omul lui Măgureanu. Sau că Paler e un mare dizident și romancier, nu un fost membru al CC al PCR, reciclat. Sau că Liiceanu, ca semnatar al Apelului către lichele, n-are cum să fie lichea. Așa că înțeleg regretele Leliei Munteanu. Ce nu înțeleg e de ce domnul Popescu rămâne inebranlabil*.

* Cuvântul inebranlabil e un franțuzism sinonim cu ceva mai activisticul „de nestrămutat”. CTP râdea de el aseară, întrucât a fost folosit de Simina Mezincescu într-un apel către mineri, într-o apariție tv ciudată, alături de Doina Cornea, acum 20 de ani pe vremea asta.