Regele nu moare

Regele Mihai, și poate că la fel e cu toți regii, lasă impresia că e rege nu peste o țară sau peste un popor, ci e pe drept cuvânt un rege al tuturor oamenilor, din toate țările și de oricând. Cei care spun că e „un important personaj istoric” se exprimă cam inexact: Regele e deasupra istoriei, e veșnic.
În fața Regelui supușii sunt ei înșiși înnobilați. Un președinte se folosește de funcția lui temporară primită cu chiu, cu vai de la popor ca să-și umilească poporul. În fața unui președinte ești cârpă, găozar, țigancă împuțită. În fața Regelui nu ești așa, ba chiar aș zice că în fața Regelui oricine devine rege.
Regele este astfel culmea generozității. El transmite supușilor regalitatea însăși, asta însemnând sinteza a tot ce e mai uman în om, pentru că omul a fost creat de Dumnezeu ca rege al întregii creații. De aceea, din dorința de a-l încorona pe auditor, atunci când vorbește, Regele face apel la cuvintele cele mai fidele și mai prietene omului, gen: bătrânii (nu pensionarii), bolnavii (nu asistații), școala (nu învățământul), și la cele de care ne amintim cu nostalgie, ca de niște bunici pe care i-am pierdut în copilărie: curaj, idealuri, loialitate, modestie.