Gabriel Liiceanu își urează: poftă bună!

- din Jurnalul de la Păltiniș -

Seara, la o ţuică fiartă cu prea mult piper, îmi spune că ar dori să merg pe linia istoriei filozofiei.

Mă convinge în mod delicios. „Uite, vin la tine, bem o cafea. Tu poţi să stai aici, te uiţi pe geam, visezi şi scrii.” O spune cu dragoste. Este tandreţe în purtarea lui şi mă simt fericit. Mi-a dispărut respectul paralizant de cu ani în urmă. Totul apare ca o relaţie consolidată. Sunt oarecum copilul lui răsfățat. Mă sperie doar gândul, mai puţin ca altădată, că îi pot dezminţi așteptările. Nu prea mănânc jăratic, cum ar voi-o. Am să-l dezamăgesc oare? De câte lucruri din mine sau din afara mea atârnă acest lucru?

Ne întâlnim la masa de dimineaţă (8,30), după care Noica îşi face plimbarea de o oră şi jumătate. Lucrează apoi până la 1,30. După-masă urcă la mine şi ne bem cafeaua. Se odihneşte apoi o jumătate de oră. Lucrează iar, până la 6; între 6 şi 7,30 îşi face plimbarea de seară. După masa de seară facem câțiva paşi, apoi urcăm la mine şi îmi povesteşte despre el şi lumea lui.

La masa de dimineaţă mi-a vorbit cu afectată naivitate despre proiectul cecului în alb.

Seara, la paharul de vin roşu, mă ceartă că nu ţin jurnal. Cred că nu am făcut-o din două motive: din lene şi apoi din teama de ridicol, din jena pe care aş resimţi-o în fața maldărului de banalităţi adunate cu vremea.
La amiază, când m-am dus să-l iau la masă, mi-a spus că în Bucureşti trebuie să ne vedem mai mult, pentru că în orice prietenie bună lucrurile se desfac unele din altele şi se amplifică. Apoi îmi citeşte o însemnare făcută ieri în jurnalul său.

La ceaiul de dimineaţă, cu unt şi brânză topită „Olanda“, îl întreb pe Noica cum de reușește un permanent up to date, cum de are sunetul ultimelor lucruri, mărunte chiar; de unde capacitatea de a decoda oameni şi situaţii străine în fond de ticurile generației lui.

După cină, urcăm la cămăruţa lui Noica să facem focul.

După ce terminăm de mâncat — îmi ceruse întruna, ca un copil („mi-e foame, ce îmi mai dai?“), fără să înceteze o clipă însă ciripitul — se întinde pe trunchi în echilibru precar, cu faţa spre soare şi ochii închişi, şi continuă să vorbească. Are un aer poznaş-infantil şi râde ca un ștrengar când mă vede speriat la gândul că s-ar putea rostogoli de pe trunchi.

După cină, urcăm deci în cămăruţa lui Noica; în cameră miroase a coajă de măr şi a tutun de pipă.

După masa de dimineaţă, înainte de plecare, urcăm la mine să bem cafeaua.

După masa de prînz, îi propun să reluăm de a doua zi discuţiile privind prezumtiva mea monografie noicistă.

Dimineaţă, la ceai, vine vorba despre Al. Paleologu, şi Noica mi-l invocă drept exemplu de despărţire reuşită.

La ceaiul de dimineaţă, discuţia revine, cu acest prilej, la Eliade.

A venit să-l vadă pe Noica dr. Mircea Lăzărescu din Timişoara. Cazul interesant al unui psihiatru îndrăgostit de filozofie. Ce formă finală poate lua această iubire?

La prînz, cînd ieşeam cu Noica de la cantină, în uşă ne salută un zidar: „Vă tot văd pe aici de la o vreme, îi spune el lui Noica. Pesemne că sunteţi frizerul staţiunii?“

Mi-e de fapt frică de propria mea mediocritate şi încerc să mă gândesc că în afară avem poate o maturitate pe care noi nu o percepem etc. Cum vom arăta după ce el nu va mai fi, când răsfăţul puţin ridicol de acum va trebui să dispară? Ce e oare tot acest tremur încordat, cu cântăriri şi evaluări de şanse și proiecte, cu ambiții şi orgolii mărturisite sau nu? E cu adevărat o nevoie aici, e o formă de autenticitate? E doar saltul în altă vârstă şi retrăirea culturală a unui instinct ludic originar? Sau e, grav vorbind, trăirea istorică a unei ipostaze ontologice a spiritului, nevoia de a relua pe cont propriu problemele unei generaţii care a încercat, patetic, să înfrângă izolarea proprie culturilor mici? Nu ştiu încă, dar în preajma acestor prieteni ai mei şi a celui care ne antrenează întru spirit e bine şi e sărbătoare.

Venind să ne ia la masa de prînz, Noica ne propune ca în fiecare seară, după cină, să ne întâlnim câte o oră pentru a ne povesti ziua de lucru. În felul acesta, din „gelatinoasă“, ziua capătă un contur şi se vertebrează.

Dimineaţa, la micul dejun, îi reproduc lui Noica obiecţia pe care S. P. o face felului în care sunt numite primele trei maladii (todetită, horetită, catholită) în Maladiile spiritului.

Seara, după cină, când ne-am retras să facem bilanţul zilei („Ce păcat e să lași neculeasă mierea fiecărei zile!“), Noica ne-a vorbit mult, reluând problemele celor trei cărți pe care ni le-a prezentat astăzi şi spunându-şi gândul propriu în marginea lor.

După micul dejun, Noica a urcat la noi să-şi aleagă câteva cărţi pentru diminețile următoare. (Ne spune că preferă să scrie după-masa, pentru că dimineaţa are în el o curiozitate şi o aviditate culturală care îl îndeamnă la citit şi răsfoit.)

După spectacolul acestui scrâșnet suprem al minţii s-a aşezat în mine, nu ştiu de ce, o tristeţe mare. Şi după ce Noica a plecat, ca la un semn, am început, Andrei şi cu mine, să mâncăm. Am mâncat amândoi imens, mai mult tăcând.

După masa de prânz, ne-am oprit la barul de lângă teleschi să bem o vodcă. „Am citit azi dimineaţă o sută de pagini din Heidegger şi mă doare puţin capul.”

În urmă cu trei săptămâni îl dusesem pe Noica să vadă expoziţia: erau acolo şi Alecu Paleologu şi Andrei, şi toţi am fost dezamăgiţi să constatăm că Noica a trecut prin ea ca şi cum s-ar fi aflat într-o hală de peşte.

Astăzi, înaintea prânzului, am făcut plimbarea împreună.

Mîine după-amiază plecăm cu toţii spre Bucureşti, după ce, către prânz, vom trece să-l salutăm pe R.C. în Sibiu. Astă-seară am băut ceaiul în cameră şi am făcut bilanțul săptămânii.

Improvizăm un mic dejun, undeva departe, în spatele casei, pe o masă lungă, peste care cad ramurile a doi brazi imenşi.