Evenimentele recente, cele din Tunisia, mai întâi, şi acum cele din Egipt, demonstrează că nu există o excepţie culturală arabă de la marea dorință de libertate a lumii întregi.Actul autosacrificial care a pornit dramaticele evenimente a fost cel al unui vânzător de legume tunisian, nemulțumit că guvernul îi confisca în mod repetat căruța şi că poliţista la care s-a dus să se plângă l-a pălmuit şi insultat. Oamenii vor drepturi politice, pentru că vor ca guvernele lor să-i trateze cu demnitate - dorință care, evident, reverberează în lumea arabă.
Revolta nu pare să fie a celor săraci, sau marginalizaţi, sau religioși, ci a clasei de mijloc, a tunisienilor și egiptenilor iscusiți în cele tehnologicești, care nu au posibilitatea unei munci semnificative sau cea a unei participări politice. Ei vor să se alăture restului lumii şi să nu fie decuplați de ea.
De ce însă lumea arabă vine atât de târziu la o sărbătoare a democraţiei pe care latino-americani, est-europeni, asiatici şi africani au început s-o frecventeze încă de acum 20 de ani? Parte din răspuns ni-l oferă strategia deliberată urmată de lideri autoritari ca Hosni Mubarak - strategie ce eviscera opoziţia liberală şi permitea Frăției Musulmane să opereze doar cât să sperie Statele Unite şi susținătorii occidentali.
Această strategie a mers cu o serie de administraţii americane ce au ținut discursuri goale despre nevoia de democraţie, dar n-au fost niciodată dispuse să-și înghiontească aliatul, de teama întăririi opoziţiei islamiste. Acum ele culeg ce au semănat.
Dacă domnul Mubarak își părăsește într-adevăr funcția şi se petrece o ruptură veritabilă cu regimul său - înțelegând că și vechii colaboratori, gen actualul vicepreședinte, Omar Suleiman, vor pleca și ei de la putere - atunci sarcina principală a egiptenilor va fi aceea mai puțin fascinantă a construirii instituţiilor.
Democraţia nu izvorăște magic o dată cu plecarea dictatorului și nici măcar după ce primele alegeri libere şi corecte au loc. Revoluţiile colorate din Georgia, Ucraina şi Kârgâzstan, la fel ca intervenţiile SUA în Afganistan şi Irak, i-au dezamăgit invariabil pe optimiștii lor susţinători timpurii, întrucât n-au produs guvernări democratice eficiente.
Facebook şi Twitter se pricep să mobilizeze flashmob-uri care să dea jos tirani, dar folosesc mai puţin la construirea partidelor politice, la formarea coaliţiilor, la negocierea programelor politice sau la eliminarea corupției funcționarilor.
Acum, forţele cele mai bine așezate în Egipt sunt cele militare şi Frăția Musulmană. Egiptenii care doresc un viitor liber și democratic ar face bine să se organizeze astfel încât aceste grupuri să nu moştenească puterea.
- traducere și adaptare: radugo, după articolul din WSJ, 2 februarie -
