Hristos a înviat!

Christ ist erstanden von den Toten,

im Tode bezwang er den Tod

und schenkte den Entschlafenen das Leben.

Χριστός Ανέστη εκ νεκρών,

θανάτω θάνατον πατήσας

και τοις εν τοις μνήμασιν,

ζωήν χαρισάμενος.

المسيح قام من بين الأموات

و وطئ الموت بالموت

و وهب الحياة

للذين في القبور

Christ is risen from the dead;

by death had he trampled down death,

and upon those in the tombs he had bestowed life.

Христос воскресе из мертвых,

смертию смерть поправ

и сущим во гробех живот даровав.

그리스도께서 부활하셨네

죽음으로 죽음을 멸하시고

무덤에 있는 자들에게

생명을 베푸셨나이다!

BWV 245

Părintele Galeriu: Semnul Sfintei Cruci

Crucifix (Michelangelo Buonarotti,
lemn policrom, 1492).

Privind-o şi contemplând-o, ea ni se dezvăluie ca un semn, ca un simbol. Simbolul e un semn văzut care învăluie şi dezvăluie o semnificaţie, o prezenţă spirituală, nevăzută. Prin laturile ei, Crucea este un simbol atotcuprinzător. Linia verticală uneşte cerul cu pământul, prin linia orizontală îmbrăţişează lumea.
Păcatul a aruncat blestem asupra ei: Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn, s-a scris în Legea veche (Deuteronom XXI, 23). Propriu-zis, nu asupra lemnului era blestemul, ci asupra celui osândit pe el. Şi, mai adânc, nici asupra osânditului, ci asupra păcatului, a răului şi a stricăciunii din el.
Dacă în acea lume de sub osânda păcatului Crucea devine blestem şi instrument, unealtă atât de crudă a pătimirii umane, pe ea fiind executaţi sclavii, tâlharii, Fiul lui Dumnezeu, în smerenia Lui, a îmbrăţişat-o, în iubirea Lui supremă, precum învaţă Sfântul Pavel: S-a lipsit pe Sine de slavă, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor... S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce (Filipeni II, 7-8).
Şi aşa Hristos a făcut din Cruce altarul Său de jertfă: Avem altar – zice Apostolul – pe care Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit, a suferit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (cf. Evrei XII, 2; XIII, 10-12).
Înţelegem atunci precum ne învaţă Sfântul Atanasie cel Mare: „De aceea Iisus Hristos – Mântuitorul nostru – a ales să moară pe Cruce: pentru că este singurul fel de a sfârşi cu braţele deschise, îmbrăţişând lumea. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare”. Hristos voieşte să ne facă şi pe noi părtaşi binecuvântării Crucii Sale. În ea se descoperă chipul iubirii supreme. Hristos vrea şi pe noi să ne facă părtaşi iubirii Sale divine. Creştinul, făcând semnul Crucii, mărturiseşte şi credinţa şi nădejdea şi iubirea divină în plinătate rostind cuvintele: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, dă mărturie credinţei în Sfânta Treime – Dumnezeirea iubirii supreme; iar prin semnul însuşi al crucii dă mărturia iubirii şi în forma ei cea mai înaltă: a jertfei care poartă în ea puterea şi nădejdea învierii, deci biruirea răului, păcatului, stricăciunii şi morţii. Aşa şi preamăreşte Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouă ... că – prin ea – morţii ai sculat şi moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”.

1998

leapşalike

am primit de la Speranța acum nu știu câte secole o leapșă, care îmi cere să spun zece lucruri care îmi plac. o dau mai departe la: Link, Lucian, Ștefan, Victor şi Andrei.
deci, atenție, încep :p
1. îmi place noaptea pentru că e cel mai frumos anotimp și luna pentru că e cea mai frumoasă culoare.
2. îmi place vacanța.
3. îmi place să mă culc și să mă scol târziu.
4. îmi place să beau prigat de „grefuri” înainte de culcare.
5. îmi place revolta împotriva șefilor și cred că mi-ar plăcea și anarhia pentru că m-am convins că, la noi în țară cel puțin, șefii nu doar că nu sunt buni la nimic, ba chiar dăunează.
6. îmi place mentosanul.
7. îmi place blogul {feuilleton}...
8. ... de la care m-am contaminat cu obsesia adolescentului lui Flandrin.
9. îmi place să dau like pe feisbuc la tot ce îmi place.
10. îmi place muzica lui Bach:

de z'acord

Rock'n'roll (Salvador Dalí, ulei pe pânză, 1957).

Într-una din zilele acelea, ca să mă exprim biblico-floydian, trecând prin piață, am auzit din gura unei femei expresia mă doare ochii. Formularea mi s-a părut corectă. Femeia n-avea nimic cu bieții ochi, ci cu durerea însăși a ochilor. Durerea era cea care o chinuia, nu bieții ochi. Acordul dintre subiect și predicat n-ar fi reușit să pună degetul pe rană, să localizeze realitatea pe care cuvintele chipurile o exprimă. Regulile gramaticii sunt ca ale biliardului, ele n-o fac să-și trangreseze propriul joc. Unde este normă și regulă nu este adevăr.
Chestiunea e, dacă vreți, tranșată prin însăși Revelația divină. Dezacordul apare încă din primul verset al Scripturii, și în exact același mod ca la femeia amintită:

בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ

adică: La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul, cu mențiunea că Dumnezeu, în ebraică, e un plural, pe care nu-l putem traduce fără primejdia ereziei. Sigur, aici am putea invoca pluralul singular din triadologia ortodoxă, dar el nu scuză în fața gramaticianului dezacordul gramatical.
O primă funcțiune a dezacordului poate fi, așadar, numită aletheică, sau anamnetică etc. Dezacordul se... acordă cu acea condiție a terțului inclus pe care o are adevărul. Adevărul este antinomie, zice Florensky. Sau, tot el: că lumea în care ne mișcăm este un spațiu neeuclidian. Și un timp asemenea. Că pământul e albastru ca o portocală, ca în versul lui Éluard. Evanghelia vorbește des despre concomitența trecutului și viitorului (vine ceasul, și acum este) sau despre coincidența spațiilor (nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer) și o face știind de ce. Dezacordul nu e decât un coparticipant la acest gen de exprimare oximoronică.
A doua funcțiune e cea anestetică - în exemplul de la care am plecat, pare a fi chiar analgetică. Dezacordul e un decalaj - un bemol sau un diez pus aiurea de un copil șotios pe o partitură veche. Efectul anestetic, așa i-am putea spune acestui mic amănunt care dă peste cap canoanele. Alții au spus despre el că este: detaliul, interesantul, diferanța, etwas besonderes etc. Șarpele din Epopeea lui Ghilgamesh, bolul de orez al lui Buddha, floarea lui Mahākāśyapa, batista Desdemonei, chitara dezacordată a lui Dylan etc. fac parte din aceeași specie, a elementelor de șoc care fac să se disipeze percepția de ordine brejnevistă de până la ele.
A treia funcțiune e cea autocontradictorie față de anterioarele. O putem numi, așadar, la fel de bine, funcțiunea amnetică sau funcțiunea estetică. Fapt care conține, iarăși, o contradicție, dacă ținem cont că Muzele sunt fiicele Mnemosynei; dar asta pentru că memoria este de fapt cea care conține în sine contradicția, în forma ei radicală, a auto-negării. Prin uitare, memoria „privește” în viitor, iar această scrutare a ceea ce nu este este poiesisul în sine. Prin uitare, memoria își dezaprobă amintirile și se îndreaptă către cele ce nu sunt, instituind o nouă dispoziție cosmotică.