ce frumoasă-i ţara mea

nimeni nu-i poşetă-n ţara lui

-nici o legătură între poșeta din articol
și cea a doamnei din imagine-

Unul dintre simbolurile pe nedrept uitate ale comunismului este poșeta Elenei Ceaușescu. Totdeauna în taior, totdeauna cu poșeta în mână, de fapt în ambele mâini, țeapănă ca moartea - așa se prezenta consoarta Odiosului în spațiul public. Poșeta era urâtă, ieftină, simplă. În alb și negru la început, apoi parțial coloră, apoi coloră, dar întotdeauna monocoloră. Și la congrese, și la proces, Elena Ceaușescu a avut poșeta la ea și părea că face corp comun cu ea și că vor păși împreună și în ultima vizită de lucru, aia care nu se mai termină niciodată și despre care ni s-a spus că e o luptă perpetuă și niciodată biruitoare cu viermele neadormit.
Să revenim la poșetă. Nu-mi amintesc ca savanta s-o fi deschis vreodată. De aceea sunt tentat să cred că n-avea nimic în ea. Parcă prea semăna ea, poșeta, cu rafturile goale de la alimentare. Sau cu cozile la nimic. Cu pungile de un leu ale celor ce ședeau la coadă la nimic. Cu închiderea programului. Cu căciula lui Nicolae Ceaușescu. Cu cele mai înalte culmi de progres și civilizație. Cu măiestria arhitectonică a Casei Poporului. Cu marele bulevard Victoria Socialismului. Cu stema României. Cu secera și ciocanul. Cu materialismul dialectic și istoric. Cu gândirea savantei de renume mondial. Ca să nu mai vorbim - sssst! - de dosarele de la securitate. Chintesența României comuniste era acea poșetă, emblemă de necontestat a sărăciei, a nevoilor și neamului. Poșeta era Țara. Era Partidul. Era Geniul Carpaților. Era Poporul, în cele trei funcțiuni ale sale: de producător, proprietar și beneficiar. În ea era totul pentru că în ea nu era nimic și în ea nu era nimic pentru că totul era nimic.
Poșeta Elenei Ceaușescu conținea așadar tot ce aveam noi sub comunism, adică nimicul. Ea era a Elenei Ceaușescu pentru că noi n-aveam nimic. Și fiind a Elenei Ceaușescu, nu era de fapt a nimănui. La revoluție, am bănuit-o pe așa-zisa posesoare că ar fi ascuns în poșetă giuvaere de mare preț, inele bătute cu pietre nestemate și porțelanuri chinezești. De aceea, mulți au încercat, timp de două decenii, să pună mâna pe poșetă și s-o scotocească. Cei care au reușit n-au găsit decât niște tinichele, niște nimicuri. Ca să se îmbogățească, le-au vândut la suprapreț, astfel apărând și vestiții moguli și oligarhi, dar și un fost bișnițar oficial al securității, ajuns între timp președintele Țării, adică al Poșetei.
A fi președintele unei Poșete nu înseamnă însă a fi și posesorul Poșetei. Acest lucru s-a întâmplat și în comunism, așa încât nu e de mirare că se întâmplă și în capitalism, unde e presupusă o mai pronunțată diviziune a puterilor. Problema era că Poșeta dădea impresia că nu mai are un posesor anume. Parcă prea era a tuturor și a nimănui, ea care e totul și nimicul.
Printr-un parapraxis repetat îngrijorător de des, Băsescu a indicat-o pe noua și nu știu cât de fericita posesoare în ultima campanie prezidențială. Spunând că „Vântu vrea să pună mâna pe poștă”, președintele s-a referit la faptul că Poșeta - care a fost făcută poștă în ultimii 20 de ani - e în primejdie. Ceea ce e, nu-i așa, o mică mare diferanță, dacă preferați în locul aluziilor freudiene pe cele derridaești.
Așadar Poșeta avea, încă de pe-atunci, o nouă posesoare reală, în carne și oase. Îndemnul Cherchez la femme! și indiciul „vizită de lucru” nu ne pot conduce decât către prima turistă din stat. Disperarea băsistă din campanie era că Udrea, adică Puterea, adică posesoarea Poșetei, era în pericol să fie luată de moguli, care puteau, după ce-o luau pe ea, pe Putere, adică pe Udrea, să devină președinți ai Poșetei. Din fericire pentru el, nu s-a întâmplat așa ceva, iar președintele nu mai are decât un vis, după ce-a înlăturat coșmarul uzurpării Poșetei.
Așa cum am mai spus, titularul de la Cotroceni are ca unic reper în viziunea sa despre președinție modelul ceaușist - lucru confirmat și în ultimele dăți, ca de pildă la proiectul revizuirii constituției, mai pe românește spus, proiectul cârpăcirii Poșetei. Ceaușescu, fiind lider într-o dictatură, avea dreptul moral (dacă nu chiar legal) să considere că statul e el. Deci că el este Poșeta. Și nu considera doar el, ci chiar așa și era. (Într-o dictatură nu liderul e paranoic, ci toată societatea. Dacă n-a spus-o vreun deștept până acuma, o spun eu; și mulțumesc tuturor pentru aprecierile privind această perlă de cugetare politică.) Președintele de acum aspiră, converge către modelul președintelui-poșetă. E o poșetă ceva mai scumpă, nefiind poșeta Elenei Ceaușescu, ci a Elenei Udrea. Dar e și o poșetă plină de carduri, unele adevărate, altele - cele mai multe - false. Sau poate are în ea stenograme. Ceea ce-nseamnă că, de fapt, n-are nici ea nimic.