mopete în atmosferă lăuntrică
mopete s-a instalat într-o seară comod,
la marginea focului, să-şi citească gazeta -
în spatele lui, scara care suia la pod
trosnea când lumina focului își înfigea egreta
pe câte o treaptă, mai foşnea şi mopete
cînd întorcea foaia să urmărească ce scrie
despre una sau alta, din când în când îşi nota pe manşete
câte o idee, ca să poată mai târziu să o transcrie
când avea să se ducă la culcare, pe perete deasupra
patului. alături, pe măsuță, avea sticla și paharele
(îl așteptase în seara aceea pe marele
lui prieten - dar nu venise). asupra
întregii scene era o liniște binefăcătoare.
nivelul lichidului în sticlă scădea cu câte o palmă liniștitoare.
mopete are moralul scăzut
marele prieten cu pălărie al lui mopete vorbește
tare - ca să-i ridice moralul lui mopete, care e asediat
de mari păduri de tristeţuri. în fiecare copac, spânzurat
câte un schelete al gândurilor lui mopete plutește
prin aer spre bruna rowena în câte o sarabandă bizară.
marele prieten cu pălărie nici nu ştie ce drame
sufletești se produc în mopete, şi în rame
de indiferență adânci peisaje de suferinţă înconjoară.
și nici chiar prietenul lui mopete care
îl citează pe pictorul vasile nu are
o părere prea bună despre disperările lui mopete.
cu atât mai puțin bunul și înaltul prieten al lui
mopete. cât despre bruna rowena, ea lui
mopete nici nu-i acordă surâsurile ei incerte.
mopete și unicitatea
mopete ascultând cum un prieten al său citează
din vasile kandinsky, are o reprezentare
ciudată a singurătăţii lui – ipostază
învechită, în pete fără urmare
aruncate peste pânza unei realităţi, însă în care
străluceşte tânăra nefa. tânăra nefa, ea
e foarte inactuală acum – nu mai vrea
mopete să o invoce. nu-i mai apare
nici o soluţie lui mopete. e un fel de deşert,
în care el se îndepărtează. soarele, drept
deasupra capului, se închide în halo,
şi e o lumină cu pâclă, (desigur, afară,
dincolo, e tânăra nefa, totuşi. însă nici o
posibilitate de ideare). e o linişte foarte impară.
