Zboară vecinic, îngânându-l

♪ ...mă cheamă Ovidiu, am 15 ani și în seara asta voi interpreta D.s.d.c. pe versurile lui M.E...
Ovidiu la Ipotești, întâi iulie, sau poate 2 sau 3, într-un concurs folk în care n-a luat nici un premiu, deși a fost de departe cel mai bun! preferințele juriului au mers pe lălăieli, smiorcăieli, văicăreli obosite gen Și totuși există iubire.

♪ iată și o tratare mai rockărească: deși mă pretind un connaisseur al rockului de pe vremea lui Ceașcă nu-mi amintesc de trupa Dinamic Grup, care cântă aici... nici pe net nu e de găsit; aș paria (da nu pe mai mult de o bere) că e o formație din Cluj, anul 1980±3:

mișto bateria.

♪ nu mă pot abține să nu linkuiesc și la celebrul vânturilă, vălurilă al celor de la Pro Musica și la un interviu mai năstrușnic al vocalistului de atunci, Tic Petroșel:
MM: Unde găseşti graniţa dintre poezia pură şi patetism?
TP: Sunt doi termeni care se pot alătura cu foarte mare greutate şi cu forţa, până la urmă. Poezia pură este la Homer, iar patetismul îl văd la Patapievici. Eu n-aş lega nici măcar forţat patetismul cu poezia.
MM: Cu poezia de niciun fel?
TP: Fii atentă, poezia pură… Să-ţi dau exemplu de poezie cristal… Mopete, al lui Ivănescu… uite poezie pură, Mopete îşi plimba câinele de aer. Pe timpul lui Ceauşescu, Ivănescu scria despre un personaj, Mopete, care ieşea pe stradă şi îşi plimba câinele de aer. De ce? Ca să enerveze Securitatea, proletcultismul. Poezia pură este…
MM: Poezia care te face să tresari, faţă de poezia despre care zici că e… prea dulce.
TP: Fii atentă: “Femeie, deci fereastră, mânecă sunând aşii prin care se aruncă râzând sinucigaşii”. Ştii a cui este?
MM: Nu.
TP: A lui Dinescu, din Teroarea bunului simţ. Asta e poezie. Pe Dinescu, nu ştiu, îl iubesc şi nu-l iubesc; da-l iubesc, e băiat frumos, poet frumos, iar poezia pură se leagă şi de poetul frumos. Şi de Stănescu. Stănescu a fost poetul frumos, a fost Făt-Frumosul poeziei pure. Da mă, uite mă… Stănescu e poezia pură românească. Stănescu spune aşa, că omul are cinci degete pentru a putea prinde absolutul din lucruri. Deci nu mă mai interesează nimic dupa asta, înţelegi?
MM: Foarte tare!
TP: Super tare Stănescu.

Borges: O nouă negare a timpului (A)

Jorge Luis Borges la vârsta de trei ani

Vor mir war keine Zeit, nach mir wird keine seyn. 

Mit mir gebiert sie sich, mit mir geht sie auch ein.

 Daniel von Czepko: Sexcenta monodisticha sapientum, iii. (1655).

Notă preliminară

Publicată la mijlocul secolului al XVIII-lea, această refutație (sau cum s-o numi ea) ar fi sfârşit în notele bibliografice ale lui Hume şi, probabil, ar fi meritat un rând din Huxley sau Kemp Smith. Publicată în 1947, după Bergson, este o anacronică reductio ad absurdum a unui sistem preterit sau, mai rău, artificiul debil al unui argentinian pierdut în metafizică. Ambele ipoteze sunt plauzibile şi probabil adevărate; pentru a le corecta, nu pot promite, în schimbul dialecticii mele rudimentare, o concluzie nemaiîntâlnită. Teza pe care o propag e la fel de veche ca săgeata lui Zenon sau carul regelui grec din Milinda Pañha; noutatea, dacă există, este că aplic scopului meu instrumentul clasic al lui Berkeley. Şi el şi continuatorul său David Hume abundă în paragrafe care contravin tezei mele sau o exclud; cu toate acestea, cred că am dedus consecinţa inevitabilă a doctrinei lor.
Primul articol (A) este din 1944 şi a apărut în numărul 115 al revistei Sur; al doilea, din 1946, este o revizuire a primului. În mod deliberat, n-am făcut din cele două unul singur, pentru că ştiam că lectura a două texte similare poate înlesni înţelegerea unui subiect indocil.
Un cuvânt despre titlu. Nu-mi e necunoscut că el e un exemplu din acel monstru numit de logicieni contra­dictio in adjecto, pentru că a spune despre o tăgăduire a timpului că este nouă (sau veche) înseamnă a-i atribui un predicat de natură temporală, ce instaurează noţiunea pe care subiectul vrea să o distrugă. Îl las fără reţinere, fiindcă prin această glumă facilă pot proba că nu exagerez importanța acestor jocuri verbale. În plus, aşa de saturată şi animată de timp este limba noastră, încât se prea poate ca în aceste fişe să nu fie vreo propoziţie care să nu-l solicite sau să nu-l invoce în vreun fel.
Dedic aceste exerciţii înaintaşului meu Juan Crisóstomo La­finur (1797-1824), care a lăsat literelor argentine câţiva endecasilabi memorabili şi a încercat să reformeze învățarea filosofiei, purificând-o de umbrele teologice şi expunând de la catedră principiile lui Locke şi Condillac. A murit în exil; a prins, ca toată lumea, vremuri rele în care să trăiască. [1]

J.L.B.

Buenos Aires, 23.12.1946.

noi întâmplări cu Scufy, Lupy și Martinez

De trei luni de zile, Lupul din povestea Scufiţei roşii stătea încuiat în camera lui, cu căştile la urechi, ascultând AC/DC şi privind pe geam melancolic.
„Până la urmă, şi moartea lui Bon Scott a folosit la ceva. Back in Black e cel mai bun album al lor. Părerea mea”, îşi spunea el, chițăind în stilul lui Brian Johnson: Don't you struggle / Don't you fight şi aşa mai departe.
Nici nu dete Angus Young să-și încheie soloul, că mama Lupului, plină de nervi, își făcu apariția în pragul ușii, înarmată cu o mătură şi strigând:
- Nu mai ieşi şi tu din bârlog? Hibernezi în mijlocul verii? Stai câtu-i ziulica de mare ca o vădană și te uiţi pe pereţi.
- Pardon, pe fereastră.
- Te pomeneşti că-i fi şi tu vreun kikihomori.
- Hikikomori. Şi dacă-aş fi?
- Cum „și dacă”? Ești personaj în poveste, deci ai o responsabilitate. Hai, ieşi în pădure, că te aşteaptă fata la intersecţie.
- Puţin îmi pasă.
- Ştii ce? Am de făcut curăţenie prin cameră aşa încât ar fi mai bine să te cari. Dacă nu, uite ce te-aşteaptă, şi începu să-i ardă Lupului nişte măturoaie pe spinare.
Neputincios în fața furiei materne, pașnicul lup părăsi bârlogul și o luă pe potecuţă, pentru obişnuita întâlnire cu Scufiţa roşie.
Pe drum însă, îl apucă somnul şi se culcă la marginea unei poieniţe. Se visă pe sine culcat în acea poieniță, dormind sub o ploaie liniștită de flori de cireş şi petece de hârtie albe. O zână bună flutura în vânt plete castanii și râdea fără sunet, scoţând la iveală dinţi de vampir.
„E un vis mut. Nu înţeleg nimic”, gândi Lupul şi scrise cu degetul în aer: „De ce te hlizești aşa la mine? Dacă nu sunt indiscret.”
Zâna cea bună scoase din sân o carioca şi îi răspunse pe unul din petecele picate din cer:
„Eşti descheiat la şliţ, prostuţ mic”.
„Mă doare-n cot, deşteptuţă mare”, completă şi Lupul una din file şi, dezbrăcându-se sfidător, se aruncă în lac să facă o baie.
Zâna cea bună îşi chemă cele o mie de surate, care, râzând și ele, făceau să strălucească, ca niște leduri argintii, o sumedenie de dinţi de vampir.
„Ce mai distracţii au şi femeile”, cugetă Lupul, „s-au adunat cu toate ca să se holbeze la un lup despuiat”.
Una din zânele-vampir, la fel de veselă ca toate celelalte, îi aruncă un bileţel pe care scria: „Amice, ai comis-o. Dacă găseşti stomatolog pentru asta, anunţă-ne”. Şi de-aici încolo visul lupului încetă, pentru ca înaintea ochilor să-i apară o Scufiţă roşie care, disperată şi deconcertată, îl stropea cu apă pe faţă.
- Scufy! Ce s-a întâmplat? întrebă Lupul, derutat la rându-i.
- Asta cred c-ar trebui să-mi spui tu. Te caut de trei luni de zile ca nebuna și te găsesc în poieniţa asta, gol puşcă şi înotând prin iarbă.
- Păi, am avut un vis şi înotam de fapt în el. Da... unde-ai zis că mi-s hainele?
- Pe mine mă-ntrebi? Dacă vrei, îţi dau un tricou, că am, a zis bunică-mea să-i aduc.
Scufiţa scoase din paner un tricou și i-l dădu lupului.
- Asta-i togă, nu tricou.
- Ei şi? Faci mofturi acum? Ce vrei, mărimea bunică-mii.
- Oau, Purple... Tricou cu Purple? Ascultă bunică-ta Deep Purple?
- Ce să-i faci, nu erau tricouri cu Beethoven la second. Și-apoi, e o trupă de pe vremea ei...
- Nu mi-l laşi mie de tot?
- Ascultă, Lupulică. Ceva nu-i în regulă cu tine. Altădată mă aşteptai cu flori şi țigări şi votcă, îmi spuneai bancuri, ne distram, iar acum...
- Nu știu, sunt trist și plictisit... mereu trebuie să-l întruchipez pe boul ăla de lup. Dar uită-te și tu la mine, privește mai bine în suflețelul meu. Am eu faţă de om rău? Și de bou, cum e boul ăla, că lup nu pot să-i spun?
- Nu, sigur că nu, dar ce să-i faci? Asta e povestea, ne conformăm.
- Dacă asta e povestea atunci nu-mi pasă de ea... am să scriu eu alta, într-o zi, spuse Lupul şi se trânti în iarbă, ascunzându-şi capul în tricou.
- Lupii nu scriu poveşti... zise Scufiţa meditativă.
- Ba eu am să scriu...
Scufița începu a-l descoase, îngrijorată de unde i se trage lupului comportamentul ăsta ciudat, și, aflând de vis, îi zise:
- Auzi, am o idee. Hai până la urs.
- Care urs? Păcălit de vulpe? O să facă pe el de frică dacă mă vede.
- Cine, Moș Martinez? Lasă, că nu-i chiar aşa. E un tip citit şi te-ar putea ajuta.
Ursul îi primi cu rezerve şi cu condiţia ca Lupul să păstreze o distanţă de trei labe de el.
- Trei? Una n-ajunge?
- Şi fără glume porcoase, îl puse la punct ursul, care, după ce-l chestionă pe lup cu privire la vis, își scoase ochelarii de pe nas și începu o prelegere în stilul lui caracteristic.
- Încă din antichitate, Pseudo-Strabon, bazându-se pe o mărturie atribuită lui Herodot însuși, părintele istoriei, amintește de existența unui lac magic, locuit de niște nimfe lykofage, adică mâncătoare de lupi. Plutarh e de părere că e vorba de unul și același lac cu lacul de unghii al nimfelor. Informațiile au fost contrazise de un lup vizigot din veacul al șaptelea, pe nume Ulks, care a pretins că s-a scăldat el însuși în apa acelui lac și n-a pățit absolut nimic. Coincidență sau nu, Ulks Ulfsmann îl cheamă și pe un explorator feroez, trăitor între 1197 și 1224, căruia îi datorăm un jurnal de călătorie în Țara Soarelui-răsare. El a scris negru pe alb că localnicii japonezi au cunoștință de existența onirică a acestui lac și...
- Știi ceva sau doar gogoși de pe wikipedia?...

Uchida Atsuto,
în zilele noastre

- Ascultă ce i-a spus lui Ulks al nostru unul dintre acei localnici, Hatsumoto Keiichi, pe atunci călugăr shinto, iar astăzi jucător la Fußball-Club Gelsenkirchen-Schalke 04,  sub numele Uchida Atsuto... ia să vedem, pagina 172, dacă îmi aduc bine aminte... mda: „Kami al acelui lac este Opokami, sau prescurtat: Ōkami, care înseamnă Lup. Într-o seară, Ōkami a vrut să aștearnă pe hârtie un haiku pe care tocmai îl compusese. Și-a amintit însă de o glumă pe care a auzit-o mai demult și a început să râdă cu poftă. Râsul l-a înnebunit așa de tare, încât a început să arunce cu călimara de cerneală în toate părțile. După ce o izbea în peretele dinspre miazăzi, alerga repede să o zvârle și în cel de miazănoapte și tot așa. Lacul s-a format la confluența mai multor pârâiașe izvorâte din acea călimară și cei ce intră în el află gluma de care și-a adus aminte Ōkami. Nu pot să o spună deoarece capătă dinți transilvanici (așa se numeau pe atunci dinții de vampir), care îi împiedică pe posesori să comunice și altora gluma. Cele o mie de zâne (yōsei) foarte bine dispuse ce-l înconjoară sunt primele ființe care au beneficiat de asemenea dinți. Ei sunt niște dinți pașnici, doar că râsul celor care râd cu ei este, așa cum am spus, de neauzit.”
- Interesantă poveste. Dar dacă-i așa, mie de ce nu mi-au ieșit dinți de vampir?
- Dinții ies după un răsărit și două apusuri, timp în care te poți folosi de un singur leac: șerbetul din florile de cireș căzute în vis.
- Și de unde să-l iau?
- E într-un borcănel, în scorbura copacului celui mai apropiat de locul în care împricinatul a dormit.
- Nu știam că sunt și împricinat acuma.
- Decât să îl iei pe bietul băiat la mișto, mai bine te-ai duce la scorbura aia, îl îndemnă Scufy pe Lup, care îi mulțumi lui Martinez pentru prețioasele informații.
Cei doi îl sărutară pe urs la despărțire, ceea ce îi stârni enciclopedului pădurii fermecate o emoție la care nici el nu se aștepta. Ajungând la scorbură, găsiră borcanul salvator, pe care, în loc de etichetă, era lipit un bilețel de la urs:
„Copii, vă iubesc. Am uitat să vă spun.
Nu mâncați mai mult de o linguriță.
Ulks Ulfsmann a murit din cauza unei supradoze de șerbet.
Martinez”.
Scufy și Lupy respectară, firește, această indicație și cântară împreună, pe genericele de final, cântecul de care vă spusei la început:

enescutube

Enescu în inima lui Menuhin


Beethoven în inima lui Enescu

înregistrare din 1924. versiunea hipnotică a lui Enescu la Corul dervișilor (Chor der Derwische: Du hast in deines Ärmels Falten, din Ruinele Atenei - Die Ruinen von Athen, op. 161) al lui Beethoven, în transpunerea pentru vioară făcută de Leopold Auer.
(am pus clipul într-o postare anterioară, însă merge mai bine aici.)

Enescu în inima lui Korcia

E greu să găsești piesele lui Enescu cap-coadă pe net, și mai ales în interpretări care să gâdile urechile într-un mod plăcut, așa cum e acest clip cu Laurent Korcia. Deși putea și el să fie mai de treabă și să pună pe youtube toată Sonata nr. 3. Aici e numai partea a treia, și nu chiar de la început.

Corelli în inima lui Enescu

...străpunsă de acul dozei de pickup. Sonata în re minor pentru vioară, op. 5, nr. 12 - variațiuni după La Follia. Înregistrare din 1929.

Enescu în inima lui Ysaÿe

...și în cea a lui Gilles Apap. Celebra Sonată nr. 3, op. 27, a lui Eugène Ysaÿe, dedicată lui Enescu.
Alte variante pe care le recomand personal (nu mă luați drept expert) sunt cele oferite de Ilya Kaler, Maxim Vengerov (două nume mari) și Fumiaki Miura (un adolescent japonez).

regimul de turistă amintire

Alaltăieri seară, am avut - vorba comentatorilor sportivi - un „moment de uluială”, privind la dialogul dintre Elena Udrea și Cristoiu. Răspunzând parcă unor fantezii scabroase tipice interlocutorului, diva dezvoltării regionale și-a exprimat dorința de a atrage turiști străini cu un circuit Ceaușescu, care să cuprindă Scorniceștiul, Casa Poporului, Târgoviștea etc. N-am rezistat mai mult de un minut - și asta nu doar pentru că Arsène Wenger, la cei 61 de ani ai săi, mi se pare infinit mai atractiv, ci mai ales pentru că nu voiam să-mi ies din pepeni și mai tare.
Îmi amintesc că, în anii '90, cei care se adunau la rămășițele dictatorului erau socotiți a fi ei înșiși niște rămășițe ale nebuniei comuniste. Iar acum niște nu-foarte-mulți ani, când un milițian din Craiova a făcut un muzeu Ceaușescu, opiniunea publică a strâmbat din nas, cum e și firesc atunci când îți intră în nări duhoarea unui cadavru. De ceva vreme-ncoace, recursul la Ceaușescu a devenit o chestie interesantă, chiar trendy - ba e „recuperarea istoriei”, ba e „chestiune de marketing”, ba nu mai știu ce. Și străinilor le place, dovadă succesul filmelor lui Mungiu despre acea epocă blestemată.
N-aș avea nimic împotriva acestui recurs dacă el n-ar ține seama de un amănunt esențial: că regimul Ceaușescu a fost o pagină rușinoasă din istoria acestei țări. Politic, în afara unor fițe pro-occidentale care s-au epuizat la începutul anilor '70, ne aflam sub dictatura național-comunismului, a protocronismului și a paradelor de pe stadioane. Economic, eram în urma cam tuturor celorlalte țări socialiste (nici n-are sens să vorbim de țările din vest). Nici cu muncitorii, nici cu țăranii, nici cu intelectualii nu ne puteam lăuda. Cred că Nichita Stănescu e singurul scriitor aprobat de regimul ceaușist care mai merită citit. În rest: Păunescu, Eugen Barbu, D. R. Popescu, Everac, pot fi aruncați fără mustrări de conștiință în tomberonul de gunoi.
Pe scurt, nu prea găsim la epoca de aur și ceva cu care să ne și lăudăm. Faptul că în Adevărul lui Patriciu și Cartianu apar dezvăluiri senzaționale gen: „Nicu şi Lenuţa, sex la mâna gardianului”, „Ceauşescu a primit la Doftana cremă de faţă şi sardele Robert” sau „A urinat în același hârdău cu Ceauşescu” arată ce fel de nație suntem noi, românii, dacă producem și consumăm așa ceva. Și arată și care au fost acele „împliniri mărețe” ale dictatorului: ne-am blocat cu toții conștiință, memorie, imaginație și ce ne-au mai rămas prin mansarde în proiectele de construire a societății multilateral dezvoltate ș.a.m.d. și nu mai suntem în stare să mai scoatem nimic nou și bun.
Sincer, oricât de proastă era părerea mea despre Udrea până acum, o credeam cât de cât mai inventivă și o asociam cu niște frunze și niște telegondole mai nevinovate. Dădea impresia că e un fel de alternativă la perversitățile nostalgice ale consângenilor. Recenta ei cuplare cu... meșter Cârmaciul, celebrată cu b1tv și cu ardei umpluți, ar putea contopi cele două fantezii într-una singură; ar fi ca un coit al spiritului strămoșesc (și răzbăbesc), ca o aglutinare a celor doi neuroni din mintea obosită, deși odihnită, a românlor. Scuze pentru limbaj!

PS. Recomandare: ciclul National Bitch al lui Sorin Tara (von Neudorf): link 1 și link 2.

o eroare de geniu

Pierre de Fermat

Ultima teoremă a lui Fermat sună așa:
Nu există trei numere naturale nenule x, y, z astfel încât xⁿ + yⁿ = zⁿ, pentru n∈ℕ, n>2.
În enunțul original al autorului, scris în 1637, pe marginea unei file din Aritmetica lui Diofant:
Cubum autem in duos cubos, aut quadratoquadratum in duos quadratoquadratos, et generaliter nullam in infinitum ultra quadratum potestatem in duos eiusdem nominis fas est dividere cuius rei demonstrationem mirabilem sane detexi. Hanc marginis exiguitas non caperet.
adică:
Nici cubul în două cuburi, nici puterea a patra în două puteri a patra și în general nici o putere până la infinit în afara pătratului nu se poate desface în [suma a] două puteri de aceeași speță, lucru a cărui minunată demonstrație am descoperit-o. Pe această margine modestă nu încape.
E o afirmație la care face aluzie și textul pe care google l-a afișat azi: „Am descoperit o demonstrație cu adevărat minunată pentru această teoremă, însă acest doodle este prea mic să o cuprindă”. În treacăt fie spus, faptul că Fermat s-a lăudat cu o demonstrație pe care n-a publicat-o niciodată nu e singura extravaganță din rândurile de mai sus; expresia „fas est” înseamnă „este îngăduit, este permis, este just, este drept” și ține mai degrabă de dreptul divin decât de logică; cu alte cuvinte, Fermat susținea că le este interzis cuburilor, puterilor a patra ș.a.m.d. să puncte-puncte. Dacă n-am dreptate și trece vreun latinist pe aici, să mă contrazică.
După Fermat, s-au putut proba doar anumite cazuri particulare, abia în 1995, la 358 de ani de la enunțare, venind o demonstrație completă, din partea matematicianului englez Andrew Wiles. Cum acest blog este și el prea mic pentru o demonstrație atât de mare, am să particip la omagierea lui Fermat cu transpunerea în românește a demonstrației - la fel de mirabile, dar greșite într-un loc mărunt - a lui Euler pentru cazul n = 3.

Părintele Galeriu: Martiriul domnitorului

La 15 august 1714, au primit moarte de martiri: dreptcredinciosul domnitor român Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul său Ianache. Osânditorii au ales această zi de mare sărbătoare a creștinătății: cinstita mutare a Preaslăvitei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria; totodată, ziua când domnitorul împlinea 60 de ani, iar doamna sa Marica își prăznuia onomastica; zi de doliu, zi de sărbătoare.
Era încununarea atâtor împliniri, dar și multor pătimiri ale domnitorului. Fusese chemat la domnie prin sfatul căpeteniilor țării, în frunte cu mitropolitul Teodosie și cu fostul patriarh ecumenic Dionisie al IV-lea Seroglanul, rudă a Cantacuzinilor, ce se afla atunci la București. Aceștia „făcură socoteala că logofătul Constantin Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă și are și alte bunătăți, blândețe... încât va putea chivernisi domnia cum să cade, în timp ce țara este ocolită de oști și de primejdii”.
Și, chemându-l la Mitropolie, i-au zis: „Logofete, noi cu toții pohtim să ne fii domn”. El zise: „Dar ce aș vrea eu cu domniia de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuiește să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm nu lăsa țara să intre alți oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”„Și-l luară de mâini și-l împingeau de spate... intrară în biserică, i-au citit moliftele de domnie și au mers de i-au sărutat toți mâna”. Așa a primit domnia, cârmuirea țării, nu doar ca „să i se slujească, ci ca el să slujească” și „chiar viața să și-o dea” (Matei XX, 48) în duhul slujirii lui Hristos.

Paștile verii

Adormirea Maicii Domnului (mozaic, sec. XIV,
M-rea Chora, Constantinopol).

„Acum, Maica lui Dumnezeu își închide ochii trupești și ne deschide nouă ochi inteligibili, asemeni unor stele mult strălucitoare și neapuse, ochi care să vegheze și să stăruie înaintea feței Domnului pentru mântuirea lumii.
Astăzi, buzele ce le mișca odinioară harul lui Dumnezeu au amuțit, pentru ca gura ei [spirituală] să nu mai contenească a mijloci de-a pururi pentru neamul omenesc.
Astăzi, se împreunează mâinile ce altădată L-au purtat trupește pe Dumnezeu și se ridică mâini nestricăcioase către Domnul, în rugăciune pentru toată făptura.
Astăzi, trupul firesc, radiind precum soarele, se ascunde; însă lumina sa strălucește încă, prin icoana-i pictată și ea o lasă oamenilor pentru sărutul de viață dătător al venerării [σχετική προσκύνησις], căruia ereticii i se împotrivesc.
Porumbița sfântă a zburat spre casa de sus, de unde nu încetează să-i apere pe cei de jos; pleacă din trup, dar rămâne cu duhul; alăturându-se cerului, izgonește demonii prin mijlocirea cea către Dumnezeu.”

~ Teodor Studitul, Encomion la Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu ~

graffiti pe Zidul Berlinului

Un jubileu aproape neglijat: s-au împlinit astăzi 50 de ani de când a început construcția Zidului Berlinului. Poreclit Zidul rușinii - Schandmauer - de nemții din vest, iar de propaganda DDR-istă scutul antifascist - antifaschistischer Schutzwall - al redegiștilor, Zidul a fost ridicat cu scopul cât se poate de evident de a-l împiedica pe bietul Ossi să... sară pârleazul de pe tărâmul ocupat de ruși pe cel ocupat de americani, englezi și francezi (adică fix fasciştii, nu?... aici comuniștii s-au dovedit la fel de absurzi ca de obicei). Dărâmarea Zidului, în noiembrie '89, are o valoare de alegorie pentru căderea comunismului; de aceea, evenimentul e pentru Fukuyama kilometrul zero al „sfârșitului istoriei”, a se citi: al victoriei definitive și unanime a democrației liberale.
După 50 de ani - și nu doar pentru că astăzi, de la marele Obama la micul Boc, întreaga planetă se străduiește să surmonteze alt zid, cel chinezesc - s-ar cuveni să admitem că Zidul berlinez a mai avut și o altă însemnătate. Utopia comunistă, care s-a străduit să-i încuie pe oameni între limitele ei, n-a reușit decât să-i facă să creadă într-o altă utopie, cea a lumii de dincolo de zid. În mintea oricărui estic, sclav în recluziunea minciunii, s-a copt fantasma că dincolo de zid, de Cortina de fier, în lumea capitalistă, civilizată, unde nu umblă toţi rupţi în cur ca noi, se află nu atât prosperitatea, cât mai ales libertatea, dreptatea și adevărul. Zidul e unul dintre simbolurile care au întreținut din plin o asemenea utopie.
Nu ştiu dacă dărâmarea Zidului a fost începutul sfârșitului istoriei, dar cu siguranţă a fost începutul sfârşitului unei iluzii. Ich bin ein Berliner, se lăuda odinioară, cu ipocrizia tipică unui mare politician, Kennedy (asta după ce prima sa reacție a fost: „iaca scârţ! mai bine zid decât război”). Epocala propoziţie o putem rosti cu toții, acum, că Zidul a căzut. Doar că ea se traduce cam așa: sunt un berlinez, deci nu cred într-o fericire interzisă. Am mobil, internet, cablu, card de salariu, card de cumpărături, sau - știu și eu - merțan sau termopane, dar nu am vise. Sunt cetățean european și nu am unde să vreau să evadez. Nu ascund în inima mea nimic secret, nimic subversiv. Sunt un berlinez, deci nu există pentru mine alt oraș sau altă lume.

shintotube

festivalul fantomelor

Sugawara no Michizane,
portret de Kikuchi Yōsai

An de an, în luna mai, la Tsuruoka, prefectura Yamagata, se ține un festival numit bakemono matsuri, de la bakemono (化け物) = fantomă și matsuri (祭り) = festival.
Originea lui se leagă de numele lui Sugawara no Michizane (845-903), zeificat sau, mai bine-zis, kamificat după moartea sa. Acest cărturar, poet și politician a fost acuzat pe nedrept de complot împotriva împăratului și exilat. După moartea sa, diverse belele meteorologice i-au făcut pe oameni să creadă că spiritul mânios al lui Sugawara se răzbună pe nedreptatea ce i s-a făcut. Împăratul însuși i-a redeschis biroul, a ars propriul ordin prin care Sugawara era exilat și l-a kamificat sub numele de Tenjin, adică „zeitate a cerului”. El a devenit protector al școlarilor, al literelor și caligrafiei, al statului, al celor acuzați pe nedrept etc.
Cât despre fantome, se spune că, la moartea sa, când Sugawara era încă blamat, discipolii au vrut să-și înece amarul în vin de orez și s-au căutat unii pe alții în vederea unei bețivăneli serioase, dar, de teamă nu fie recunoscuți, s-au deghizat. Așa cum se vede în clip, „fantomele” îi servesc pe oameni cu băutură, ceea ce poate fi și semnul împăcării dintre duhul lui Sugawara și popor. Un amănunt important: dacă reușești, trei festivaluri consecutive, să te „fantomizezi” fără să fii recunoscut, ți se va îndeplini o dorință secretă.

盆綱引き

... sau bonzunahiki, sper că am dat copy-paste-ul corect, este o procesiune budistă care se termină la porțile sanctuarului shinto Hisadomi Kumano.
Copiii din Chikugo, prefectura Fukuoka, se străduiesc, o dată pe an, cam pe vremea asta, să aducă spiritele strămoșilor răposați din adâncurile infernului în intimitatea altarelor familiale. Pentru asta recurg la un truc: se deghizează într-un fel de drăcușori și duc, pe o distanță de 3,6 kilometri, o frânghie lungă și grea.
Tradiția se întemeiază pe o legendă potrivit căreia cunoscutul călugăr buddhist Nichiren ar fi apelat la un șiretlic similar. El ar fi reușit să o scoată pe maică-sa din iad, folosind o frânghie - una probabil imaterială și din cele care îi leagă pe morți de cei vii. Copiii se deghizează astfel - în caz că mai trebuie să vă explic și asta - pentru a-i păcăli pe paznicii infernului și a-i readuce, măcar pentru o zi, pe strămoși în lumea noastră.

în încheiere, rubrica sport

Kemari - 蹴鞠 - un soi de fotbal care se practică la o singură poartă - cea a unui templu shinto.

Acest articol există mulțumită blogului AMPONTAN.

Haruki Murakami: „A fi japonez înseamnă a trăi împreună cu dezastrele”

Ultima dată când am vizitat Barcelona a fost acum doi ani, primăvara. Am luat parte la o lansare de carte și am fost surprins cât de mulți cititori stăteau la coadă la autograful meu. A fost nevoie de mai mult de o oră şi jumătate pentru a semna pentru toți, pentru că multe cititoare au vrut să mă pupe. Toate astea au luat ceva timp.
Am participat la multe lansări de carte în alte orașe din întreaga lume, dar numai în Barcelona au fost femei care să vrea să mă pupe. Fie și numai pentru asta, mi s-a părut că Barcelona e un loc fantastic. Sunt foarte bucuros să fiu din nou aici, în acest oraș frumos, care are o istorie bogată și o cultură minunată. Îmi pare rău să spun că astăzi, însă, va trebui să vorbesc despre ceva mult mai grav decât despre săruturi.
După cum desigur știți, la ora 2:46, pe 11 martie, un cutremur masiv a lovit zona de nord-est a Japoniei. Forța seismului a fost atât de mare încât pământul s-a întors mai repede în jurul axei sale și ziua s-a scurtat cu 1,8 milionimi de secundă.
Pagubele lăsate de cutremur în sine au fost destul de mari, însă acel tsunami declanșat de cutremur a fost și mai devastator. În unele locuri, valul de tsunami a ajuns la o înălțime de 39 de metri. În fața unui astfel de val enorm, nici al zecelea etaj al unei clădiri normale nu oferă refugiu celor prinși în cale. Oamenii ce locuiau în apropierea coastei nu au avut timp să scape și aproximativ 24 de mii și-au pierdut viețile - dintre care cam 9 mii sunt în continuare dați dispăruți. Valul mare care a spart barierele i-a luat și încă n-am reușit să le găsim trupurile. Mulți s-au pierdut pesemne în adâncurile mării de gheață. Dacă reflectez la aceasta și-mi imaginez că și eu aș putea suferi o asemenea grozăvie, încremenesc. Mulți supraviețuitori și-au pierdut familiile, prietenii, casele, proprietățile, comunitățile și chiar cele necesare traiului zilnic. Sate întregi au fost distruse complet. Mulți și-au pierdut nădejdea de a trăi.

Cred că a fi japonez înseamnă a trăi împreună cu dezastrele naturale. Din vară până-n toamnă, taifunurile străbat o mare parte a Japoniei. În fiecare an, provoacă pagube mari și pierd multe vieți. Sunt mulți vulcani activi în fiecare regiune. Și, firește, multe cutremure. Japonia stă precar pe patru plăci tectonice la extremitatea estică a continentului asiatic. Este ca și cum am trăim într-un cuib de cutremure.
Putem prezice calendarul și calea taifunurilor într-o măsură mai mare sau mai mică, dar nu putem prezice când și unde va avea loc un cutremur. Tot ce știm e că acesta nu e cel mai mare cutremur și că va mai veni cu siguranță un altul în viitorul apropiat. Multi specialiști prevăd că un cutremur de magnitudine 8 va lovi zona Tokyo în următorii douăzeci sau treizeci de ani. Se poate întâmpla peste zece ani sau poate lovi mâine după-amiază. Nimeni nu poate prezice cu siguritate pagubele care ar urma dacă un cutremur interior ar lovi un oraș atât de dens populat ca Tokyo.
În ciuda acestui fapt, există 13 milioane de oameni care trăiesc vieți „obişnuite” doar în zona Tokyo. Iau trenuri de navetiști aglomerate pentru a ajunge la birouri și lucrează în zgârie-nori. Chiar și după acest cutremur, n-am auzit ca populația din Tokyo să fie în declin.
De ce? Vă puteți întreba. Cum se poate ca atât de mulți oameni să-și petreacă viaţa lor de zi cu zi într-un astfel de loc teribil? Frica nu-i face să-și iasă din minți?

În limba japoneză, avem cuvântul mujō (无常). El arată că totul este efemer. Tot ce se naște în această lume se schimbă și va dispărea în cele din urmă. Nu există nimic care să poată fi considerat veșnic sau imuabil. Această viziune asupra lumii derivă din budism, dar ideea de mujō a ars în spiritul poporului japonez dincolo de contextul strict religios, având rădăcini în conștiința noastră etnică din cele mai vechi timpuri.
Ideea că toate lucrurile sunt tranzitorii e o expresie a resemnării. Credem că nu are nici un sens să mergi împotriva naturii. Dimpotrivă, poporul japonez a găsit expresii pozitive ale frumuseții acestei resemnări.
Dacă ne gândim la natură, de exemplu, prețuim florile de cireș primăvara, licuricii vara și roșeața frunzelor toamna. Pentru noi, este firesc să le privim cu pasiune, împreună și ca o tradiţie. Poate fi dificil să găsești o cameră de hotel în apropierea celor mai bune locuri cunoscute cu flori de cireș, licurici şi frunze roșii în anotimpurile respective, din moment ce aceste locuri sunt invariabil pline de vizitatori.
De ce este așa?
Răspunsul poate fi găsit în faptul că și florile de cireș, și licuricii, și frunzele roșii își pierd frumusețea într-un interval de timp foarte scurt. Batem cale lungă pentru a putea fi martorii acestor momente glorioase. Și suntem oarecum ușurați să ni se confirme nu doar că acestea sunt frumoase, ci și că deja încep să cadă la pământ, să-şi piardă luminile mici sau frumusețea vie. Aflăm pacea minţii în faptul că vârful frumuseții a fost atins și ea începe deja să se estompeze.
Nu știu dacă și catastrofele naturale au afectat o astfel de mentalitate. Sunt sigur că, totuși, într-un anume sens am fost capabili să depășim împreună dezastre naturale succesive și să acceptăm inevitabilul în virtutea acestei mentalități. Poate că astfel de experiențe au modelat și viziunea noastră estetică.
Majoritatea covârșitoare a japonezilor a fost profund șocată de cutremur. Ne putem obișnui cu cutremurele, dar suntem încă incapabili să ne împăcăm cu amploarea distrugerilor. Ne simțim neputincioși și ne îngrijorează viitorul ţării noastre.
Până la urmă, ne vom aduna energia mentală necesară, ne vom ridica și reconstrui. Despre asta, nu-mi fac griji speciale. În modul ăsta am supraviețuit de-a lungul istoriei. Nici acum, cu siguranță, nu vom rămâne înghețați, în perpetuă stare de șoc. Casele dărâmate pot fi rezidite, drumurile stricate pot fi reparate.

Albert Camus: Editorial (8 august 1945)

Lumea este ceea ce este, adică nu cine știe ce. Fiecare cunoaște asta începând de ieri, grație formidabilului concert pe care radioul, ziarele și agențiile de știri l-au declanșat pe subiectul bombei atomice. Învățăm, de fapt, din miezul multor comentarii entuziaste, că un oraș oarecare, de importanță mijlocie, poate fi ras de pe fața pământului de o bombă de mărimea unei mingi de fotbal. Ziarele americane, englezești și franțuzești se întrec în dizertații elegante despre viitorul, trecutul, inventatorii, costurile, vocația pacifistă și efectele de război, consecințele politice și chiar caracterul independent pe care le are bomba atomică. Rezumând într-o singură propoziție: civilizația mecanică a ajuns la cel mai înalt grad de sălbăticie. Va trebui să aleagă, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, între suicidul colectiv și utilizarea inteligentă a realizărilor științifice.
Până una-alta, ne putem gândi că e oarecum indecent să sărbătorim astfel o descoperire care începe prin a se așeza în slujba celei mai formidabile furii a distrugerii de care omul a dat dovadă în ultimele secole. Că într-o lume livrată oricărui dezmăț al violenței, incapabilă de control, indiferentă la justiție și la bucuria simplă a omului, știința se dedică crimei organizate, de asta nimeni nu se va arăta surprins, decât dacă n-o fi vorba de vreun idealist impenitent.
Descoperirile trebuie înregistrate, comentate potrivit cu ceea ce sunt, anunțate lumii, ca omul să aibă o idee justă despre soarta lui. Dar să faci din aceste revelații teribile o literatură pitorească și umoristică, asta e intolerabil.
Deja nu mai respirăm ușor într-o lume torturată. Iată că ni se propune o angoasă nouă, care are toate șansele să fie definitivă. I se oferă omenirii, fără îndoială, ultima șansă. Care poate, la urma urmei, să fie pretextul unei ediții speciale; deși ar trebui mai degrabă să fie subiectul câtorva gânduri și al unui noian de tăcere.
Mai există și alte motive pentru care întâmpinăm cu precauție romanul de anticipație pe care ni-l oferă ziarele. Când îl vedem pe redactorul diplomatic al agenției Reuters anunțând că această invenție face caduce tratatele sau depășite chiar deciziile de la Potsdam, remarcând că este irelevant că rușii sunt în Königsberg sau Turcia în Dardanele, nu ne putem reține de la presupunerea că minunatul concert are intenții străine de dezinteresul științific.
Să fim bine înțeleși. Dacă japonezii capitulează după distrugerea Hiroshimei și sub efectul intimidării, vom fi încântați. Dar refuzăm să extragem dintr-o veste atât de gravă altceva decât decizia de a pleda și mai energic în favoarea unei comunități internaționale în adevăratul sens al cuvântului, una în care marile puteri nu vor avea drepturi superioare națiunilor mici și mijlocii, în care războiul, flagelul devenit definitiv printr-un simplu efect al inteligenței umane, nu va mai depinde de poftele sau doctrinele cutărui sau cutărui stat.
În fața perspectivelor terifiante care se deschid pentru umanitate, vedem și mai bine că pacea e singura lupta pe care avem a o purta. Nu e doar o rugăciune, ci un ordin care să plece dinspre oameni înspre guverne, ca ele să aleagă o dată pentru totdeauna între infern și rațiune.

PS. Traducere și adaptare radugo; textul în franceză: link. Pe acest blog se află și reacția lui Camus la represiunea Revoluției maghiare din 1956: link. 
În ziarele de astăzi, a apărut dezvăluirea că scriitorul francez de origine algeriană ar fi fost ucis de KGB. Dacă asta mai miră pe cineva...

interviu cu un hibakusha

Sumiteru Taniguchi în 1946

...pe nume Sumiteru Taniguchi.
被爆者 - hibakusha - „om bombardat” - este cuvântul care îi desemnează pe supraviețuitorii bombardamentelor de la Hiroshima și Nagasaki. interviul e luat în 1994 și se găsește în englezește aici: link.


- În 1943, aveați şaisprezece ani și locuiați în Nagasaki. Erați la școală sau lucrați?
- Sora mai mare şi fratele mai mare au părăsit casa deîndată ce au terminat şcoala, aşa că a trebuit să găsesc un loc de muncă să-mi îngrijesc familia. Am luat o slujbă la poștă în 1943. Duceam scrisori, în principal, ocazional telegrame sau colectam scrisori.
- Cum era Nagasaki pe timp de război?
- După acel an [1943], au fost mai multe bombardamente. Unele la sfârşitul lunii iulie, altele în august. Era un şantier naval de cealaltă parte a muntelui, dar a fost bombardat. Zona din fața gării Nagasaki a fost și ea bombardată. Aşa că, în timp ce duceam scrisori, am văzut șrapnele zburând de câteva ori.
- Erau deja distruse anumite părți ale orașului?
- Nu așa de rău. Unele părți ale orașului au fost bombardate, dar nu la o scară mare. Am văzut doar două case explodând cu totul.
- Până în august 1945, v-ați dat seama că războiul se întoarce împotriva Japoniei?
- Oamenii credeau în general exact ceea ce spunea guvernul și ceea ce difuza armata. N-am auzit cum că războiul s-ar întoarce împotriva noastră. A fost Okinawa, dar nu s-a spus nimic care să arate că am fi într-o stare proastă. Unii făceau chiar procesiuni cu lămpi și spuneau am câștigat, am câștigat!
- Ce s-a întâmplat cu dvs. pe 9 august 1945?
- În timpul nopții de 8, au fost avertismente aeriene. Când au plecat, angajații poștei au trebuit să prezinte un raport la oficiu. În cursul nopții de 8, am rămas toți la poștă, iar în ziua următoare (9), urma să încep schimbul la amiază... Dar superiorul mi-a spus să-i fac tura de dimineață, așa că am plecat devreme să duc corespondența.
- Ați auzit semnalul all-clear? Cum ați știut că porniți în siguranță?
- Am plecat de la oficiu după ora 9 și eram pe bicicletă, făcându-mi tura. Pe drum, în jurul orei 10 cred, am auzit avertizarea aeriană, dar pentru că eram în zona rurală, m-am gândit nimic nu-i nimic grav. Apoi, bicicleta mea a avut pană, așa că am lăsat-o și am mers pe jos. Când am terminat tura, m-am întors la bicicletă să rezolv pana. Până atunci au dispărut avertismentele aeriene. Pe la 11, am părăsit oficiul poștal Nishiura-Kami (cum era cunoscut atunci), și am mai distribuit încă niște scrisori la câteva case.

Ryū Murakami: Hikikomori

Hikikomori a devenit o problemă majoră în Japonia. Tradus imprecis ca „respingerea societății”, hikikomori se referă la starea de anomie în care un număr tot mai mare de tineri japonezi par să cadă în aceste zile. Puștii respinși social se încuie în dormitoare şi refuză orice contact cu lumea exterioară. Trăiesc în revers: dorm toată ziua, se trezesc seara şi stau treji nopțile întregi, uitându-se la televizor sau jucând jocuri video. Unii au computere sau telefoane mobile, majoritatea au însă prieteni puţini sau deloc. Nebunia îi poate ține luni de zile, chiar ani de zile, în cazuri extreme. Nu există statistici oficiale, dar se estimează că mai mult de un milion de tineri japonezi sunt cuprinși de această supărare. Un astfel de tânăr a fost protagonistul ultimului meu roman, 共生虫.

Hikikomori sunt o consecință a creșterii fenomenale a economiei japoneze din a doua jumătate a secolului 20 și a progresului tehnologic imens al țării din acea vreme. Tinerii japonezi nu și-ar fi putut permite recluziunea dacă părinții lor nu ar fi fost suficient de bogați pentru a le oferi casă, masă și diverse mărunțișuri care au ajuns să fie considerate de bază - echipamente audio şi video, software, telefoane mobile, calculatoare. Şi există o sumedenie de dispozitive tehnologice noi pentru ca acești tineri să persiste.

Marile schimbări de structură socială a unei ţări au provocat întotdeauna tensiuni. Acestea, la rândul lor, pot crea noi forme de nevroză. În Europa secolului al XIX-lea, medicii diagnosticau de multe ori isteria drept o nevroză (aproape întotdeauna aplicată la femei) care indica dorința suprimată de a se împlini pe plan social. După ce a devenit o obișnuință pentru femei să plece de acasă şi să ocupe poziţii în societate, isteria a ajuns o raritate.

Se poate deci ca tinerii singuratici ai Japoniei să fie vestitorii unui nou mod de viaţă, unul făurit de schimbările vaste la care țara a fost supusă în ultimii ani. Societatea japoneză este prinsă într-un paradox: e îngrijorată de numărul crescând de copii singuratici și, în același timp, aplaudă gizmos gen noua Sony PlayStation, care vine echipată cu terminal de internet și DVD player. Tehnologii precum aceasta au făcut posibile producerea de filme și desene animate și efectuarea de tranzacții comerciale fără a ieși din casă. Ele îi fixează pe oameni, în mod inevitabil, în spaţiul individual. În societatea informaţională, nici unul dintre noi nu poate fi complet liber de o oarecare izolare socială.

Proasta comunicare domină peste întreaga societate: în familie, în comunitate, între manageri şi angajaţi, între lumea financiară şi ministerul finanţelor, între guvern şi popor. Totuşi, această disfuncţionalitate de comunicare nu are nimic de-a face cu „unicitatea” Japoniei, cu vreo esență inerentă din istoria ei sau vreo tradiţie prin care se diferențiază de alte naţiuni.

Cauza este mult mai simplă. Este vorba de faptul că, prin anii '70, ne-am realizat deja obiectivul naţional. Am muncit din greu pentru a reconstrui ţara din ruinele celui de-al doilea război mondial, pentru a dezvolta economia şi a construi un stat tehnologic modern. O dată atins, în mare, obiectivul, am pierdut mult din forţa de a ne motiva, care ne-a legat atât de strâns pe toți. Japonezii înstăriți nu ştiu ce stil de viață să adopte acum. Această incertitudine i-a zăpăcit pe oameni din ce în ce mai mult şi a cauzat o serie întreagă de probleme sociale. Hikikomori este, firește, una dintre ele.

Singuraticii consideră că este extrem de dureros să comunice cu lumea exterioară și de aceea apelează la instrumentele care le aduc realitatea virtuală în camerele lor închise. Japonia, pe de altă parte, trebuie să se confrunte cu realitatea însăşi. Țara trebuie să accepte faptul că al doilea război mondial s-a încheiat de mult și la fel și zilele glorioase ale restaurării naționale și ale creșterii economice. Nu e nevoie ca statul să vină cu un obiectiv naţional alternativ. Ar fi mai bine ca Japonia să tindă către o societate în care fiecare membru să-și poată stabili obiectivele proprii. Nu e uşor, dar nici imposibil. În cazul în care cultura nu se poate regla şi se îneacă într-un tsunami de tehnologie, Japonia va sfârşi prin a se afunda tot mai adânc într-un labirint de confuzie.

- textul în engleză: link -

Hikikomori from Guco on Vimeo.