Regele nu moare

Regele Mihai, și poate că la fel e cu toți regii, lasă impresia că e rege nu peste o țară sau peste un popor, ci e pe drept cuvânt un rege al tuturor oamenilor, din toate țările și de oricând. Cei care spun că e „un important personaj istoric” se exprimă cam inexact: Regele e deasupra istoriei, e veșnic.
În fața Regelui supușii sunt ei înșiși înnobilați. Un președinte se folosește de funcția lui temporară primită cu chiu, cu vai de la popor ca să-și umilească poporul. În fața unui președinte ești cârpă, găozar, țigancă împuțită. În fața Regelui nu ești așa, ba chiar aș zice că în fața Regelui oricine devine rege.
Regele este astfel culmea generozității. El transmite supușilor regalitatea însăși, asta însemnând sinteza a tot ce e mai uman în om, pentru că omul a fost creat de Dumnezeu ca rege al întregii creații. De aceea, din dorința de a-l încorona pe auditor, atunci când vorbește, Regele face apel la cuvintele cele mai fidele și mai prietene omului, gen: bătrânii (nu pensionarii), bolnavii (nu asistații), școala (nu învățământul), și la cele de care ne amintim cu nostalgie, ca de niște bunici pe care i-am pierdut în copilărie: curaj, idealuri, loialitate, modestie.

marioneta lui Dumnezeu

Cinci minute cu Stravinsky, Nijinsky și Pietragalla.

huideovision

Toată pălăvrăgeala asta despre accidentul lui Huidu mi se pare o formă subtilă și perversă de necrofagie. Nu există nici o rațiune să vorbești atâta la tv despre un accident letal care pe tine nu te afectează nici în bine, nici în rău, care privește doar niște persoane particulare, care nu schimbă soarta lumii, care n-are legătură cu viața milioanelor de oi cuvântătoare ce pasc liniștite pe imașurile mioritice și de aiurea. Singura rațiune aici e pasiunea.
Va să zică: Șerban Sebastian Huidu, realizator tv, a ucis din culpă trei persoane într-un accident de mașină. Criminalul a suferit el însuși un accident cerebral, la schi, în urmă cu ceva timp, în Austria. Faptul că a scăpat cu viață, că a revenit printre noi, ăștia chipurile teferi, ține de noroc sau de ghinion, aici sunt păreri împărțite. Poate fi un noroc că s-a accidentat în Austria și s-a și internat acolo, dar asta pe spinarea ghinionului austriecilor, care n-au aplicat reformele structurale ale guvernului Boc ca să închidă spitalele și să-i mai trieze pe urmașii celor ce l-au cunoscut, în carne și oase, pe Mozart. Poate fi și ghinionul lui Huidu, că dacă nu era viu toată lumea îl asocia doar cu emisiunile cu cârcotași și bebelușe și nu cu intrări pe contrasens și alte prostii.
Asta e, cred, cam tot ce se poate omenește spune. Dacă n-aș cunoaște precedentele de la moartea Mădălinei Manole, a lui Păunescu ș.a.m.d., aș zice că discuțiile interminabile despre sinistrul eveniment depășesc orice prag imaginabil de indecență. Teo Trandafir și Cristina Țopescu apar în postura absurdă de bocitoare ale viului, nu ale morților, în timp ce, de partea cealaltă, Mircea Badea și Radu Banciu - un cuplu care poate fi numit „BaBa de la miezul nopții” - dau cu Huidu de pereți. Badea și Banciu apar în același timp la posturi diferite și vorbesc despre Huidu cu voluptatea cu care alți bărbați de vârsta lor ar vorbi despre iepurașii Playboy. Singura scuză pe care o au ca să fie așa de satisfăcuți și să-și debiteze cugetările salivând e gândirea asta că trupurile trezesc erecții rating-ului emisiunii mai ales dacă sunt neînsuflețite. Ediția de ieri din „BaBa de la miezul nopții” a fost, în toată legea, un fel de porno cu cadavre.
Bun, și să zicem că după aceste telefestinuri la care aruncă unii în alții cu stârvuri în loc de frișcă viața va fi altfel. Dar, cu ce se rezolvă problemele mele dacă stau și-i ascult pe toți ăștia? Ce se va întâmpla de mâine în urma acestui Armageddon televizionistic? Ce lume nouă se va instala în lumea asta veche? Răspunsurile sunt subînțelese, de fapt le cunoaștem din experiența unui alt accident, al soției Porcului național Adrian Păunescu.
Nu pot, pentru că veni vorba de marele bard cenaclist, care și el săracul, ce ghinion!, nu mai poate participa nici măcar cu două-trei versuri la drama lui Huidu sau, mai știi, la a victimelor - nu pot, deci, să nu salut în încheiere alea trei minute pe care le-am prins din ca întotdeauna stupida intervenție a lui WC Tudor. Tribunul compara accidentul lui Huidu cu accidentele în care au murit Grigore Vieru și Albert Camus. Dincolo de cumplita neghiobie, ca să nu-i zic altfel, de a-l așeza pe Huidu în aceeași familie cu Albert Camus, e vorba aici și de o scrânteală fundamentală pe care o regăsim la acest popor, care vădește un talent neobișnuit atunci când e vorba să-l ridice pe călău la rangul de victimă. Și viceversa!

Tomas Tranströmer în românește

Case suedeze risipite

O harababură de brazi masivi
și raze foșnitoare de lună.
Aici se află absorbită
căsuța aparent lipsită de viață.

Până când cade roua dimineții
și moșneagul
- cu mâna tremurândă -
deschide fereastra și sloboade o buhă.

Și spre un punct cardinal diferit
se ivește o construcție nouă
ce fumegă cu aburii
rufelor ușor fluturând

în mijlocul unei muribunde păduri
unde putreziciunea
cu ochelarii citește prin sevă
protocolul gândacului din coajă.

Vara cu ploaie de păr cânepiu
sau un negru nor de furtună
deasupra câinelui lătrând.
Sămânța sfredelește-n pământ.

Voci iritate și chipuri
zboară prin sârmele de telefon
chircite pe rapidele aripi
deasupra milelor de teren mlăștinos.

Pe o insulă a râului
clasa clocindu-și temelia de piatră.
Un fum continuu – sunt arse
actele secrete ale pădurii.

Ploaia se răsucește-n văzduh.
Lumina se clatină în râu.
De la bordură casa veghează
boii albi ai cascadei.

Cu o ligă de grauri
toamna ţine zorile-n şah.
Oamenii se mişcă rigizi
pe scena luminii de lampă.

Lasă-le fără teamă
să pipăie aripa camuflată
şi energia lui Dumnezeu -
înfășurate în beznă.

- traducere Petre Stoica -