Dintre multele doctrinele pe care le-a înregistrat istoria filosofiei, idealismul este poate cea mai veche și mai cunoscută. Observația e a lui Carlyle (Novalis, 1829); la filosofii pe care îi invocă se cuvine să-i adăugăm, fără speranța de a întregi un recensământ infinit, pe platonicienii pentru care singura realitate sunt prototipurile (Norris, Judas, Abrabanel, Gemistos, Plotin), pe teologii pentru care totul este contingent în afara divinității (Malebranche, Johannes Eckhart), pe moniștii care au făcut din univers un adjectiv oțios al Absolutului (Bradley, Hegel, Parmenide)... Idealismul este la fel de vechi ca neliniștea metafizică; cel mai acut apologet al său, George Berkeley, a înflorit în secolul al XVIII-lea; contrar cu ceea ce Schopernhauer proclama (Welt als Wille und Vorstellung, II, 1), meritul său nu poate consta în intuirea acestei doctrine, ci în argumentele pe care le-a conceput pentru ca ea să răsune. Berkeley a folosit aceste argumente împotriva noțiunii de materie; Hume le-a aplicat conștiinței; scopul meu este să le aplic timpului. Mai întâi voi recapitula pe scurt diversele etape ale acestei dialectici.
Berkeley a negat materia. Ceea ce nu înseamnă, să înțelegem bine, că a negat culorile, mirosurile, aromele, sunetele şi contactele, ci a negat că, în afara acestor percepții care alcătuiesc lumea exterioară, ar exista dureri pe care nimeni nu le simte, culori pe care nimeni nu le vede și forme pe care nimeni nu le atinge. El cugeta că a adăuga o materie percepțiilor noastre înseamnă a adăuga lumii o inconceptibilă lume superfluă. Credea în lumea aparențelor izvorâte din simțuri, dar înțelegea lumea materială (să zicem, a lui Toland) ca pe o dublură iluzorie. Observa (Principles of Human Knowledge, 3): „Toţi admitem că nici gândurile noastre, nici pasiunile noastre, nici ideile pe care ni le formează imaginația, nu există fără minte. Nu mai puţin clar pentru mine e că senzații diverse, idei imprimate în simțuri, în orice mod s-ar combina (id est, oricare ar fi obiectul pe care îl formează), nu pot exista decât într-o minte care le percepe... Afirm că această masă există, adică o văd şi o simt. Dacă, fiind în afara ei, aș zice acelaşi lucru, aș vrea doar să spun că, dacă aș fi aici, aș percepe-o, sau că o percepe vreun alt spirit. A vorbi despre existenţa absolută a celor neînsufleţite, fără legătură cu cel care le percepe sau nu, e pentru mine nebunie. Pentru ele, esse es percipi, e imposibil ca ele să existe în afara minţilor care le percep.” În paragraful 23, adăuga, prevenind obiecțiile: „Însă veți zice că nu-i nimic mai simplu decât a imagina copaci pe un câmp sau cărţi într-o bibliotecă, fără ca nimeni din deaproape să le perceapă. Într-adevăr, nimic mai simplu. Dar vă întreb: ce-ați face fără să formați în minte anumite idei pe care să le numiți cărţi sau copaci şi să omiteți în acelaşi timp ideea de cineva care la percepe? Înșivă, între timp, nu ați gândi? Nu neg că mintea ar fi capabilă să-și imagineze idei; neg că obiectele pot exista în afara minţii”. La punctul 6 el declarase: „Există adevăruri atât de clare că pentru a le vedea ajunge să deschidem ochii. Unul din ele este adevărul important că întreg crângul cerului şi podoabele pământului - toate corpurile ce compun puternica alcătuire a universului - nu există în afara unei minți; nu sunt decât dacă sunt percepute; nu există de nu sunt gândite, sau există doar în mintea unui Spirit veșnic”. (Dumnezeul lui Berkeley este un spectator omniprezent al căror scop este să dea coerență lumii.)
Doctrina pe care tocmai am expus-o a fost interpretată în chip pervers. Herbert Spencer credea că o respinge (Principles of Psychology, VIII, 6) prin raționamentul că, dacă nu există nimic în afară de conștiință, aceasta trebuie să fie infinită în timp și spațiu. Primul lucru este adevărat, dacă înțelegem că întreg timpul este timp perceput de către cineva, dar greșit dacă înțelegem că acest timp trebuie să includă în mod necesar un număr infinit de secole; cel de-al doilea este ilicit, deoarece Berkeley (Principles of Human Knowledge, 116; Siris, 266) a negat în mod repetat spațiul absolut. Și mai indescifrabilă este eroarea în care cade Schopenhauer (Welt als Wille und Vorstellung, II, 1), învățând că, pentru idealişti, lumea este un fenomen cerebral: Berkeley, totuși, scrisese (Dialogues Between Hylas and Philonus, II): „Creierul, ca lucru sensibil, poate exista numai în minte. Aș dori să ştiu dacă socotiți rezonabilă conjectura că o idee sau un lucru din minte le prilejuiește pe toate celelalte. Dacă da, cum putem explica originea acestei idei primare sau însuși creierul?” Într-adevăr, creierul nu este parte a lumii externe mai puțin decât este constelația Centaurului.
Berkeley nega că ar exista un obiect în spatele impresiilor simțurilor, David Hume, că ar exista un obiect în spatele percepției schimbărilor. Primul a negat materia, al doilea spiritul: primul n-a vrut să adauge succesiunii de opinii noțiunea metafizică de materie, celălalt nu ar adăuga succesiunii de stări mentale noțiunea metafizică de sine. Era logică, așadar, această extensie a argumentelor lui Berkeley, pe care Berkeley însuși o prevăzuse, așa cum nota Alexander Fraser Campbell, și pe care chiar a încercat s-o recuze printr-un ergo sum cartezian. „Dacă principiile tale sunt valabile, însuți nu ești altceva decât un sistem de idei fluctuante, nesusținut de către nicio substanţă, căci absurd e să vorbești de vreo substanță spirituală ca de o substanță materială”, cugetă Hylas, anticipându-l pe David Hume, în al treilea și ultimul dintre Dialoguri. Hume corobora (Treatise of Human Nature, I, 4, 6): „Suntem o colecție sau un set de percepţii, ce se succed una după alta cu o repeziciune de neconceput... Mintea este un fel de teatru, în care percepțiile apar, dispar, se întorc și se combină într-o varietate infinită. Metafora teatrului nu trebuie să ne înșele. Percepțiile sunt mintea și nu putem spune nici unde se petrece piesa, nici din ce e compusă scenografia”.
O dată admis argumentul idealist, am înțeles că este posibil - probabil, inevitabil - să merg mai departe. Pentru Berkeley, timpul este „o succesiune de idei care curg uniform și la care toate ființele participă” (Principles of Human Knowledge, 98); pentru Hume, „o succesiune de momente indivizibile” (Treatise of Human Nature, I, 2, 2). Cu toate acestea, negând materie și spirit, care sunt continuități, negând de asemeni și spațiul, nu știu cu ce drept menținem această continuitate care este timpul. În afara oricărei percepții (actuale sau conjecturale) nu există materia, în afara oricărei stări mentale nu există nici spiritul și tot astfel timpul nu există în afara oricărui moment prezent. Să alegem un moment de maximă simplitate: de exemplu, visul lui Zhuangzi (Herbert Allen Giles, Chuang Tzu, 1889). Acesta, acum aproximativ douăzeci şi patru de secole, a visat că era un fluture și când s-a deșteptat nu știa dacă e un om care se visează fluture sau un fluture care se visează om. Să nu considerăm trezirea, să considerăm momentul visului, sau unul din momentele visului. „Am visat că sunt un fluture zburând prin aer și nu știam nimic despre Zhuangzi”, spune textul vechi. Nu vom ști niciodată dacă Zhuangzi a văzut o grădină peste care părea să zboare sau un triunghi galben mobil, care fără îndoială era el, dar ştim că imaginea a fost subiectivă, deși procurată de memorie. Doctrina paralelismului psihofizic ar judeca imaginea ca fiind corespunzătoare vreunei schimbări în sistemul nervos al visătorului; după Berkeley, nu a existat în acel moment corpul lui Zhuangzi, nici negrul dormitor în care visa, ci doar o percepție în mintea divină. Hume simplifică în continuare ceea ce s-a întâmplat. Potrivit lui, nu exista în acel moment spiritul lui Zhuangzi; existau doar culorile visului și certitudinea de a fi fluture. Existau ca termen momentan al „colecției sau setului de percepții”, care a fost, cam cu patru secole înainte de Hristos, mintea lui Zhuangzi; existau, ca termen n dintr-o infinită serie temporală, între n-1 și n+1. Nu există, pentru idealism, altă realitate decât cea a proceselor mentale; a adăuga unui fluture perceput un fluture obiectiv e o duplicare vană; a adăuga proceselor un eu e nu mai puțin exorbitant. Cugetăm că există o visare, o percepere, dar nu un visător și nici măcar un vis; că a vorbi despre obiecte şi subiecte înseamnă a ne implica într-o impură mitologie. Acum, dacă fiecare stare psihică este suficientă, dacă a o lega de o circumstanță sau de un eu e o adiție ilegală și oțioasă, cu ce drept să-i impunem un loc sau un timp? Zhuangzi s-a visat fluture și pe parcursul visului el nu era Zhuangzi, ci un fluture. Cum de mai legăm, după ce-am abolit spațiul și eul, acele momente de cel al deșteptării și de epoca feudală a istoriei chineze? Nu înseamnă că nu vom ști niciodată, fie și aproximativ, data acelui vis; înseamnă că fixarea cronologică a unui eveniment, orice eveniment din lume, este străină lui și exterioară. În China, visul lui Zhuangzi este proverbial; să ne imaginăm că din numărul aproape infinit de cititori, unul visează că e fluture și apoi că e Zhuangzi. Să ne imaginăm că, printr-un hazard nu imposibil, acel vis îl repetă punct cu punct pe cel al maestrului. Postulând această egalitate, se cuvine să ne întrebăm: acele momente care coincid nu sunt oare aceleași? Oare nu este suficient un singur termen repetat ca să răvășească și să încurce istoria lumii, ca să denunțe că nu există o astfel de istorie?
Negarea timpului presupune două negații: negarea succesiunii termenilor unei serie, negarea sincronismului termenilor a două serii. Într-adevăr, dacă fiecare termen este absolut, relațiile lor se reduc la conștiința că aceste relații există. O stare precede pe alta dacă se știe anterioară; o stare G este contemporană unei stări H dacă se știe contemporană. Contrar celor spuse de către Schopenhauer [1] din tabelul său de adevăruri fundamentale (Welt als Wille und Vorstellung, II, 4), fiecare fracţiune de timp nu umple simultan spațiul întreg, nu e ubicuă. (Desigur, în acest stadiu al argumentării, spațiul nu există.)
Meinong, în teoria sa despre aprehensiune, admite teama de obiectele imaginare: a patra dimensiune, să zicem, sau statuia animată a lui Condillac sau animalul ipotetic al lui Lotze sau rădăcina pătrată a lui -1. Dacă motivele indicate sunt valide, acelei lumi nebuloase îi aparțin și materia, și eul, și lumea exterioară, și istoria lumii, și viețile noastre.
Apoi, sintagma negarea timpului este ambiguă. Ea poate însemna veșnicia lui Platon sau a lui Boethius sau dilemele lui Sextus Empiricus. Acesta (Adversus mathematicos, XI, 197) neagă trecutul, pentru că a fost deja, și viitorul, pentru că nu e încă, şi susţine că prezentul e sau divizibil sau indivizibil. Nu este indivizibil, pentru că astfel nu am avea un început care să-l lege de trecut și nici un sfârșit care să-l lege de viitor și nici măcar un mijloc, pentru că nu există mijlocul a ceva ce nu are nici început, nici sfârșit; dar, nici nu este divizibil, deoarece, în acest caz, s-ar alcătui dintr-o parte care a fost și o alta care nu e. Ergo, nu există, dar cum nu există nici trecutul și nici viitorul, timpul există. F. H. Bradley redescoperă și îmbunătățește această perplexitate. Observă (Appearance and Reality, IV) că, dacă prezentul e divizibil în mai multe prezenturi, nu e mai puţin complicat decât timpul, iar dacă este indivizibil, atunci timpul este o simplă relație dintre lucruri intemporale. Un astfel de raționament, după cum se vede, neagă părțile pentru a nega apoi totul; eu resping totul pentru a glorifica fiecare parte. Prin dialectica lui Berkeley şi Hume, am ajuns la opinia lui Schopenhauer: „Forma în care apare voința e doar prezentul, iar nu trecutul sau viitorul; acestea există doar în conceptul, doar în legătura conștiinței, atâta vreme cât urmează principiului rațiunii. Nimeni nu a trăit în trecut, nimeni nu trăiește în viitor: ci doar prezentul este forma tuturor vieților, este avuția lor cea mai sigură, care nu li poate lua... Timpul este precum un cerc care se rotește la infinit: semicercul care coboară este trecutul, cel care urcă e viitorul; sus însă, unde atinge tangenta, e un punct indivizibil, care e prezentul nemișcat (ausdehnungslos). Cum nici tangenta nu se rotește, la fel nici prezentul - acest punct de contact dintre obiect, a cărui formă este timpul, și subiect, care e lipsit de formă -, pentru că nu aparține cognoscibilului, ci este condiția oricărui cognoscibil” (Welt als Wille und Vorstellung, I, 54)*. Un tratat budist din secolul V, Visuddhimagga (Calea purității) ilustrează aceeaşi doctrină cu aceeași figură: "S-o spunem de-a dreptul, viața unei ființe durează cât cea a unui gând. Cum roțile unui car învârtindu-se ating țărâna într-un singur punct, la fel și viața durează atât cât durează un gând” (Radhakrishman, Indian Philosophy, I, 373). Alte texte budiste spun că lumea se anihilează și reapare de șase mii cinci sute de milioane de ori pe zi şi că fiecare om este o iluzie, vertiginos produsă de o serie de oameni momentani și solitari. „Omul momentului trecut - ne avertizează Calea purității - a trăit, dar nu trăiește și nici nu va trăi; omul momentului viitor va trăi, dar nu a trăit și nici nu trăiește; omul momentului prezent trăiește, dar nu a trăit și nici nu va trăi” (op. cit, I, 407), opinie pe care o putem compara cu aceasta a lui Plutarh (De E apud Delphos, 18): „Omul de ieri a murit în cel de azi, omul de azi moare în cel de mâine”.
And yet, and yet... Negarea succesiunii temporale, negarea eului, negarea universului astronomic sunt disperări aparente și consolări secrete. Destinul nostru (spre deosebire de infernul lui Swedenborg sau de infernul mitologiei tibetane) nu este înfricoșător pentru că este ireal, ci înfricoșător pentru că este ireversibil și de fier. Timpul este substanța din care sunt făcut. Timpul este un râu care mă poartă departe, dar râul sunt eu; este un tigru care mă devorează, numai că tigrul sunt eu; este un foc care mă consumă, dar eu sunt focul. Lumea, din păcate, este reală şi eu, din păcate, sunt Borges.
Freund, es ist auch genug. Im Fall du mehr willst lesen,
So geh und werde selbst die Schrift und selbst das Wesen.**
(Angelus Silesius, Cherubinischer Wandersmann, VI, 263. 1675).[1] Și anterior, de către Newton, care a zis: „Fiecare particulă a spațiului este eternă, fiecare moment indivizibil al duratei este peste tot” (Principia, III, 42).
* N. tr.: iată fragmentul din Schopenhauer: „Die Form der Erscheinung des Willens, also die Form des Lebens oder der Realität, eigentlich nur die Gegenwart ist, nicht Zukunft, noch Vergangenheit: diese sind nur im Begriff, sind nur im Zusammenhange der Erkenntniß da, sofern sie dem Satz vom Grunde folgt. In der Vergangenheit hat kein Mensch gelebt, und in der Zukunft wird nie einer leben; sondern die Gegenwart allein ist die Form alles Lebens, ist aber auch sein sicherer Besitz, der ihm nie entrissen werden kann... Wir können die Zeit einem endlos drehenden Kreise vergleichen: die stets sinkende Hälfte wäre die Vergangenheit, die stets steigende die Zukunft; oben aber der untheilbare Punkt, der die Tangente berührt, wäre die ausdehnungslose Gegenwart: wie die Tangente nicht mit fortrollt, so auch nicht die Gegenwart, der Berührungspunkt des Objekts, dessen Form die Zeit ist, mit dem Subjekt, das keine Form hat, weil es nicht zum Erkennbaren gehört, sondern Bedingung alles Erkennbaren ist.”
** Prietene, e destul. Dacă vrei să citești mai departe,/ Fii însuți ființa, fii însuți acea carte.
traducerea e realizată de radugo & googletranslate după textul de aici: link. prima parte aici: partea A.
