venite adoremus Dominum

Jak jsi krásné, Jezulátko,

vprostřed bídy, neviňátko,
před Tebou padáme,
dary své skládáme.
Já Ti nesu dvě ovčičky,
by zahřály Tvé nožičky.
Já zas trochu mlíčka,
by kvetla Tvá líčka
Já Ti nesu veselého,
beránka ze stáda svého.
S ním si můžeš hráti,
libě žertovati.
A co mi Ti chudí dáme,
darovati co nemáme.
My Ti zazpíváme,
pěkně zadudáme.



Μυστήριον ξένον, ὁρῶ καὶ παράδοξον! Οὐρανὸν τὸ Σπήλαιον, Θρόνον Χερουβικόν, τὴν Παρθένον·
τὴν Φάτνην χωρίον, ἐν ᾧ ἀνεκλήθη ὁ ἀχώρητος, Χριστὸς ὁ Θεός, ὃν ἀνυμνοῦντες μεγαλύνομεν.



Дева днесь Пресущественнаго раждает
и земля вертеп Неприступному приносит:
ангели с пастырьми славословят,
волсви же со звездою путешествуют:
нас бо ради родися Отроча младо, Превечный Бог.

ميلادك ايها المسيح الهنا،

قد اطلع نور المعرفة في العالم، لأن الساجدين للكواكب،

به تعلموا من الكوكب السجود لك يا شمس العدل،

وأن يعرفوا انك من مشارق العلو اتيت، يا رب المجد لك.

Minune preamare, o, Maică Fecioară,
cum ai purtat în brațe pe Cel ce ține toată făptura
și cum ai hrănit cu lapte pe Dătătorul de hrană
și Ziditorul făpturii!
Fecioară Preacurată, roagă-L pe Dânsul neîncetat
să ne dăruiască nouă mare milă.



Bereite dich, Zion, mit zärtlichen Trieben,
Den Schönsten, den Liebsten bald bei dir zu sehn!
Deine Wangen
Müssen heut viel schöner prangen,
Eile, den Bräutigam sehnlichst zu lieben!
Wie soll ich dich empfangen
Und wie begegn' ich dir?
O aller Welt Verlangen,
O meiner Seelen Zier!
O Jesu, Jesu, setze
Mir selbst die Fackel bei,
Damit, was dich ergötze,
Mir kund und wissend sei!



Schlafe, mein Liebster, genieße der Ruh,
Wache nach diesem vor aller Gedeihen!
Labe die Brust,
Empfinde die Lust,
Wo wir unser Herz erfreuen!



Veni, veni Emanuel!
Captivum solve Israel!
Qui gemit in exilio,
Privatus Dei Filio.
Gaude, gaude, Emanuel
Nascetur pro te, Israel.
Veni, veni o oriens!
Solare nos adveniens,
Noctis depelle nebulas,
Dirasque noctis tenebras.
Gaude, gaude, Emanuel
Nascetur pro te, Israel.
Veni, veni Adonai!
Qui populo in Sinai
Legem dedisti vertice,
In Maiestate gloriae.
Gaude, gaude, Emanuel
Nascetur pro te, Israel.



O come, all ye faithful,
Joyful and triumphant!
O come ye, O come ye to Bethlehem;
O come, let us adore Him,
Christ the Lord.
Sing, choirs of angels,
Sing in exultation,
Sing, all ye citizens of Heaven above!
Glory to God in the highest:
O come, let us adore Him,
Christ the Lord.



Христос Рождается – славите,
Христос с небес – встречайте,
Христос на земле – возноситесь!
Пой Господу, вся земля, и с веселием воспойте, люди: ибо Он прославился.



清し この夜　星は光り
救いの御子(みこ)は　馬槽(まぶね)の中に
眠り給う　いと安く

(apasă pe albastru pentru alte cântece de Crăciun)

patrioată alcoolică și vestală kaghebistă

Leonida Lari în opera lui CV Tudor

«A luptat pentru Basarabia ei dragă şi pentru unirea acesteia cu Patria-Mamă, atît prin scris, cît şi în marşuri şi mitinguri de răsunet. Dincolo de Prut, ea a fost privită totdeauna ca o adevărată eroină, alături de Grigore Vieru, care a chemat-o, parcă, la el, şi de alţi militanţi de frunte ai reunirii acestor străvechi ţinuturi româneşti cu Patria-Mamă. Un destin nedrept a făcut ca Leonida Lari să se stingă din viaţă din pricina aceleiaşi maladii nemiloase care l-a răpit pe iubitul ei frate mai tînăr, de asemenea scriitor, Leonard Tuchilatu. Membrii şi simpatizanţii Partidului România Mare îi vor păstra Leonidei Lari-Iorga cea mai frumoasă amintire.
Dumnezeu s-o odihnească în pace pe această femeie cu suflet mare, animată de cele mai înalte şi nobile idealuri.» - 2011

«Este o alcoolică incurabilă, care de ani de zile nu mai știe ce face, nici ce vorbește, așa că declarațiile sale valorează cam tot atât cât valorează tâmpeniile unui bețiv.» - 2006

«A stăpîni prozodia clasică în poezie e cam acelaşi lucru cu a fi notist în muzică, unde cine cîntă „după ureche” e depistat imediat şi tratat ca un intrus, ca un impostor. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, Leonida Lari are statura unei vestale în Templul Limbii Române.» - 2005

«Tovarășa deputat KGB Leonida Lari Tupchilatu, panicată că n-o să mai intre în parlament și încercând să se agațe de ultimul vagon al trenului PD, fără a-și da seama, de beată ce este, că acesta e tras pe linie moartă, a bătut câmpii, iar s-a lăudat, cum a ieșit ea cu pieptul înainte în calea tancurilor sovietice. Noroc cu bentița de pe capul ei ciufulit și cu piticul luminos care au scăpat-o, dându-i la timp o stacană de votcă cu grafie latină pe eticheta neagră, pe care, din înaltă conștiință civică, ea n-a băut-o.» - 2007

«Ruşinea politicii româneşti, beţivanca Leonida Lari (Tupchilatu) s-a cărat la altă masă... o cotoroanţă sugătoare de alcooluri tari, de vin, bere şi alte borhoturi... o basarabeancă ce bea până se pişă pe ea şi care înjură mai ceva ca un birjar muscal... o machitoare bolşevică, ce se tăvăleşte cu troscăitorii în chefuri porceşti... o epavă... o sugativă... o ciumată... o băutoare fruntaşă, ce s-a cărat pe trei cărări la altă masă în speranţa că va mai păcăli pe cineva care să-i toarne basamac cu pîlnia pe gîtlejul adînc...» - 2006

Lyon - Scorniceștiul Europei & alte chestii mai mult sau mai puțin fotbalistice

Liga Campionilor s-a transformat într-un fel de Liga lui Mitică. Bayern-ul a mers la Manchester cu tinereii Alaba și Contento, doar-doar o reuși să-i ajute pe cei de la City să sară pârleazul grupelor. N-au reușit pentru că și Villareal și Napoli știu ce-i ăla un meci aranjat. Cam la fel au pățit și cei de la Arsenal, cu bunăvoința lor inutilă față de Olympiakos: coaliția franco-germană dintre Dortmund și Marseille s-a dovedit mai necruțătoare cu grecii decât cea dintre Merkel și Sarkozy. Aliotmanul Trabzonspor Kulübü, venit să cotropească Liga lui Michel, s-a împiedicat de moșnegii Chivu și Milito de la Inter, care le-au cedat toate punctele cioturilor moscovite.
Culmea nesimțirii și a miticădragomirismului a atins-o însă Olympique Lyonnais, învingătoare în deplasare la Dinamo Zagreb cu un 7-1 pe cât de neverosimil, pe atât de ticălos. Și când spun miticădragomirism, mă refer la tov. Dumitru Dragomir, președintele clubului Scornicești, deci varianta cea mai scârboasă a celui alintat Corleone. Cum am văzut rezultatul de la Zagreb, m-am gândit fix la acel 18-0 care i-a dus pe FC OL, pardon, FC Olt, în divizia B - de unde, până în A, pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație, n-a mai fost decât un pas. Sigur, există și diferențe. Scorniceștiul n-a jucat în cupele europene; acel 18-0 se petrecea în divizia C; era comunism, dictatură, Partid, Ceaușescu, România etc. FC Olt a fost desființată, ceea ce borfașii de la Lyon n-or să pățească niciodată. În mod normal, echipa franceză - care a câștigat de 7 ori consecutiv campionatul, între 2002 și 2008, fără a face mare brânză în Europa - ar trebui luată la întrebări nu doar pentru jocul de miercuri seară, ci pentru toate cele de sub președinția lui Mitică Aulas. Ceea ce, iarăși, nu se va întâmpla.
În comparație cu aceste aranjamente, cele zero puncte muncite ale Oțelului ne apar într-o altă lumină, a fotbalului curat. A unui joc în care aleargă fotbaliștii și, în caz de tiki-taka, aleargă mingea. În fotbalul Ligii lui Platini, însă, banii și alte interese extrasportive și mai ales nesportive aleargă mai mult și mai repede și decât fotbaliștii, și decât mingea.

Gabriel Liiceanu își urează: poftă bună!

- din Jurnalul de la Păltiniș -

Seara, la o ţuică fiartă cu prea mult piper, îmi spune că ar dori să merg pe linia istoriei filozofiei.

Mă convinge în mod delicios. „Uite, vin la tine, bem o cafea. Tu poţi să stai aici, te uiţi pe geam, visezi şi scrii.” O spune cu dragoste. Este tandreţe în purtarea lui şi mă simt fericit. Mi-a dispărut respectul paralizant de cu ani în urmă. Totul apare ca o relaţie consolidată. Sunt oarecum copilul lui răsfățat. Mă sperie doar gândul, mai puţin ca altădată, că îi pot dezminţi așteptările. Nu prea mănânc jăratic, cum ar voi-o. Am să-l dezamăgesc oare? De câte lucruri din mine sau din afara mea atârnă acest lucru?

Ne întâlnim la masa de dimineaţă (8,30), după care Noica îşi face plimbarea de o oră şi jumătate. Lucrează apoi până la 1,30. După-masă urcă la mine şi ne bem cafeaua. Se odihneşte apoi o jumătate de oră. Lucrează iar, până la 6; între 6 şi 7,30 îşi face plimbarea de seară. După masa de seară facem câțiva paşi, apoi urcăm la mine şi îmi povesteşte despre el şi lumea lui.

La masa de dimineaţă mi-a vorbit cu afectată naivitate despre proiectul cecului în alb.

Seara, la paharul de vin roşu, mă ceartă că nu ţin jurnal. Cred că nu am făcut-o din două motive: din lene şi apoi din teama de ridicol, din jena pe care aş resimţi-o în fața maldărului de banalităţi adunate cu vremea.
La amiază, când m-am dus să-l iau la masă, mi-a spus că în Bucureşti trebuie să ne vedem mai mult, pentru că în orice prietenie bună lucrurile se desfac unele din altele şi se amplifică. Apoi îmi citeşte o însemnare făcută ieri în jurnalul său.

La ceaiul de dimineaţă, cu unt şi brânză topită „Olanda“, îl întreb pe Noica cum de reușește un permanent up to date, cum de are sunetul ultimelor lucruri, mărunte chiar; de unde capacitatea de a decoda oameni şi situaţii străine în fond de ticurile generației lui.

După cină, urcăm la cămăruţa lui Noica să facem focul.

După ce terminăm de mâncat — îmi ceruse întruna, ca un copil („mi-e foame, ce îmi mai dai?“), fără să înceteze o clipă însă ciripitul — se întinde pe trunchi în echilibru precar, cu faţa spre soare şi ochii închişi, şi continuă să vorbească. Are un aer poznaş-infantil şi râde ca un ștrengar când mă vede speriat la gândul că s-ar putea rostogoli de pe trunchi.

După cină, urcăm deci în cămăruţa lui Noica; în cameră miroase a coajă de măr şi a tutun de pipă.

După masa de dimineaţă, înainte de plecare, urcăm la mine să bem cafeaua.

După masa de prînz, îi propun să reluăm de a doua zi discuţiile privind prezumtiva mea monografie noicistă.

Dimineaţă, la ceai, vine vorba despre Al. Paleologu, şi Noica mi-l invocă drept exemplu de despărţire reuşită.

La ceaiul de dimineaţă, discuţia revine, cu acest prilej, la Eliade.

A venit să-l vadă pe Noica dr. Mircea Lăzărescu din Timişoara. Cazul interesant al unui psihiatru îndrăgostit de filozofie. Ce formă finală poate lua această iubire?

La prînz, cînd ieşeam cu Noica de la cantină, în uşă ne salută un zidar: „Vă tot văd pe aici de la o vreme, îi spune el lui Noica. Pesemne că sunteţi frizerul staţiunii?“

Mi-e de fapt frică de propria mea mediocritate şi încerc să mă gândesc că în afară avem poate o maturitate pe care noi nu o percepem etc. Cum vom arăta după ce el nu va mai fi, când răsfăţul puţin ridicol de acum va trebui să dispară? Ce e oare tot acest tremur încordat, cu cântăriri şi evaluări de şanse și proiecte, cu ambiții şi orgolii mărturisite sau nu? E cu adevărat o nevoie aici, e o formă de autenticitate? E doar saltul în altă vârstă şi retrăirea culturală a unui instinct ludic originar? Sau e, grav vorbind, trăirea istorică a unei ipostaze ontologice a spiritului, nevoia de a relua pe cont propriu problemele unei generaţii care a încercat, patetic, să înfrângă izolarea proprie culturilor mici? Nu ştiu încă, dar în preajma acestor prieteni ai mei şi a celui care ne antrenează întru spirit e bine şi e sărbătoare.

Venind să ne ia la masa de prînz, Noica ne propune ca în fiecare seară, după cină, să ne întâlnim câte o oră pentru a ne povesti ziua de lucru. În felul acesta, din „gelatinoasă“, ziua capătă un contur şi se vertebrează.

Dimineaţa, la micul dejun, îi reproduc lui Noica obiecţia pe care S. P. o face felului în care sunt numite primele trei maladii (todetită, horetită, catholită) în Maladiile spiritului.

Seara, după cină, când ne-am retras să facem bilanţul zilei („Ce păcat e să lași neculeasă mierea fiecărei zile!“), Noica ne-a vorbit mult, reluând problemele celor trei cărți pe care ni le-a prezentat astăzi şi spunându-şi gândul propriu în marginea lor.

După micul dejun, Noica a urcat la noi să-şi aleagă câteva cărţi pentru diminețile următoare. (Ne spune că preferă să scrie după-masa, pentru că dimineaţa are în el o curiozitate şi o aviditate culturală care îl îndeamnă la citit şi răsfoit.)

După spectacolul acestui scrâșnet suprem al minţii s-a aşezat în mine, nu ştiu de ce, o tristeţe mare. Şi după ce Noica a plecat, ca la un semn, am început, Andrei şi cu mine, să mâncăm. Am mâncat amândoi imens, mai mult tăcând.

După masa de prânz, ne-am oprit la barul de lângă teleschi să bem o vodcă. „Am citit azi dimineaţă o sută de pagini din Heidegger şi mă doare puţin capul.”

În urmă cu trei săptămâni îl dusesem pe Noica să vadă expoziţia: erau acolo şi Alecu Paleologu şi Andrei, şi toţi am fost dezamăgiţi să constatăm că Noica a trecut prin ea ca şi cum s-ar fi aflat într-o hală de peşte.

Astăzi, înaintea prânzului, am făcut plimbarea împreună.

Mîine după-amiază plecăm cu toţii spre Bucureşti, după ce, către prânz, vom trece să-l salutăm pe R.C. în Sibiu. Astă-seară am băut ceaiul în cameră şi am făcut bilanțul săptămânii.

Improvizăm un mic dejun, undeva departe, în spatele casei, pe o masă lungă, peste care cad ramurile a doi brazi imenşi.