gençler(îm)birliğat

Obama + Putin = perestroika
Vizita lui Obama la Moscova îmi stârneşte bănuieli dintre cele mai sumbre. Când aud de contacte între preşedinţi ruşi şi americani mă gândesc la Yalta şi la împărţirea caşcavalului planetar. Un singur tandem face excepţie, Reagan - Gorbaciov, cuplul ce a killărit comunismul. Interesant e că s-a făcut comparaţia între Obama şi Gorbaciov, şi pe bună dreptate. Putin şi Obama sunt un fel de negative ale celor doi. Putin joacă însă rol de Reagan, iar Obama rol de Gorbaciov. Ceea ce e sinistru. Am să revin într-o zi şi am să spun de ce.
Până atunci, recomand puhoaielor de vizitatori ai blogului discursul lui Obama la Moscova, numai pe blogul lui dadatroll. L-am lecturat de zece ori cu aceeaşi înfiorare şi cu aceeaşi indignare şi cred că e cel mai bun comentariu care se poate face grandiosului eveniment. Citez:

Rusia a trecut prin istorie ca un elefant imens care iti darama casa si apoi face caca pe masa. Si apoi te pune sal mananci. Si apoi iti ia masa si o duce cu el. Si iti fura totul. Resurse, industrie, aur, ceas, ceai si tu acolo. Ceva extraordinar de frumos! Si le violeaza pe femei. Castai soarta tarilor marete ca Rusia care nau nimic sasi reproseze si nici noi Barack Obama nu avem.

Scânteile crizei
La Tiberiu Lovin apar zi de zi ştiri despre reducerile de salarii şi de personal de la realitatea. Ziarul Cotidianul, de exemplu, o să apară în opt pagini, după care o să se mute pe net. Să fie trustul Realitatea-Caţavencu un FNI al mass-mediei? Nu vreau să cobesc, dar...
Probabil că aşa-zisa criză care e de fapt întoarcerea noastră la mizerie cu Băsescu pe post de Ceauşescu o să afecteze cumva şi media. Rând pe rând văd închizându-se prima, NaţionalTv (astea ar fi normal să cadă întâi), ProTv. Liiceanu, Patapievici, Toader Paleologu ar trebui solicitaţi de pe-acuma pentru nişte eseuri şi ode omagiale conducătorului iubit, ca să aibă televiziunea română b1tv cu ce să umple cele două ore de emisie. Iar Rebengiuc să-şi cumpere hârtie igienică, pentru că nu se ştie niciodată ce vremuri or să vină (după).

Steaua, egală cu zero
Am văzut repriza a doua din Steaua - Gençlerbirliği, amical, 0-0. Mă întreb dacă Steaua e mai bună sau mai proastă decât sezonul trecut. Au plecat Ogăraru, care măcar bătea auturile, şi Tiago, care era închizător şi nu era rău. Au venit un polonez, nu mă puneţi acuma să-i scriu numele, şi un bulgar, pe nume Bibişkov, a cărui ceafă groasă va face pereche în atac cu nasul subţire al lui Kapetanos. Cu bibicu ăsta bulgăresc nici nu mă mir că ai noştri n-au fost în stare să înfrunte Aliotmanul de catifea numit Gençlerbirliği. În ce-i priveşte pe tinerii noi pe care i-a băgat Bergodi, vâzându-i cum aleargă în pas vioi de babă, m-am simţit şi eu un pic mai moşneag ca de obicei. Ooof... Ce mi-e dor de Lovin. Lovin Florin.

Teorema

Jumătate de cronică incompetentă la filmul Teorema (Pier Paolo Pasolini, 1968).
Nota: 8 (opt)

Nu mi s-a părut niciodată că Teorema se numără printre capodoperele lui Pasolini; totuşi, n-aş fi putut argumenta de ce. Credeam că e vorba doar de alergia mea la discursul stângist, care mi-a sunat mereu fals, ţipător, cacofonic şi pe care, în cel mai bun caz, l-am socotit drept fandoseală; aşa că, din raţiuni estetice, a trebui să trec cu vederea, fiind vorba de Pasolini, prostioarele ideologice şi să mă gândesc că e un film pe care nu l-am înţeles.
Citind romanul omonim, scris de regizor însuşi, am realizat unde e buba. Subiectul e în felul următor: avem de-a face cu „o familie mic-burgheză, în sens ideologic, nu economic. Este, de fapt, cazul unor persoane foarte bogate, care locuiesc la Milano“. Fiind nişte burghezi în care n-a băgat spaima cine trebuia, sunt cu toţii nişte monştri. În această familie apare un oaspete neaşteptat: „s-ar spune că e un străin, nu doar pentru statura sa înaltă şi culoarea albastră a ochilor, cât pentru faptul că e atât de lipsit de mediocritate, de comun şi de vulgaritate, încât nici măcar nu te-ai putea gândi că ar fi un bărbat ce aparţine unei familii mic-burgheze italiene. Şi, pe de altă parte, nici nu s-ar putea spune că ar avea senzualitatea şi graţia unui băiat din popor“. Oaspetele îi seduce şi (hai să n-o mai dăm cotită) se culcă pe rând cu toţi membrii familiei: mai întâi cu slujnica, apoi cu băiatul, cu mama băiatului, cu fata şi cu tatăl ei. Apoi pleacă. Toţi cei cinci (astea sunt corolarele teoremei) sunt scoşi de pe direcţie de această vizită-plecare, de această, kierkegaardian vorbind, ocazie. Slujnica are accese mistice şi capătă chiar puteri paranormale, băiatul începe să picteze tot felul de ciudăţenii, mama se culcă cu puştani, sora devine catatonică, tatăl îşi donează muncitorilor fabrica şi se dezbracă într-o gară. La sfârşit îl vedem mergând gol prin deşert, ca un Francisc de Assisi în mizerie. Kaneţ filma.
Şi cartea, şi filmul sunt neîmplinite din pricină că nu sunt împreună. Dincolo de suferinţele provocate de stupida ideologie care împarte lumea în proletari buni şi burghezi (sau, cum se spune azi: moguli, oligarhi, petroliberali etc.) ticăloşi, cartea suferă că nu e film; aşa se explică puzderia de propoziţii descriptive: „apare Emilia şi îi deschide uşa; poştaşul îi dă corespondenţa de dimineaţă, ea o primeşte“ etc. S-ar putea ca romanul să fi fost în bună parte doar un copy-paste al scenariului, pe care Pasolini l-a pigmentat apoi cu câteva poeme, care nu sunt rele şi au un ton profetic aşa, dar pe care le viciază proletcultismele ieftine gen: „învăţăcei ai lui Fidel Castro ce mănâncă alandala în Monza“ sau „soseşte Hitler, iar Burghezia e fericită“. Filmul suferă la rândul lui că nu e carte şi că nu reuşeşte să te convingă de demonstraţia teoremei din carte şi de corolarele ei.
Trei sunt motivele eşecului. Primul ar fi acela că, Pasolini fiind un artist, ştie foarte bine că adevărul nu e în sex, ci în artă. Iar imaginea şi caracterele din film spun alte lucruri decât năzbâtiile lui Marx. Stupiditatea lui Marx care reducea lumea la una, maxim două dimensiuni, şi care socotea că roşul e alb, iar celelalte culori sunt negru, are probleme existenţiale grave atunci când se întâlneşte cu pistruii lui Andrès José Cruz Soublette (interpretul lui Pietro), care, culmea obrăzniciei, nu sunt nici albi, nici negri, după cum nici burghezi, nici proletari nu vor să fie; asta ca să nu mai vorbim de lacrimile de creion dermatograf de pe obrajii Silvanei Mangano, una din marile dive autentice ale cinemaului, sau de ceilalţi actori, sau de figuranţii mai vârstnici şi mai tinerei.
Al doilea motiv al eşecului e Terence Stamp, interpretul Oaspetelui, cel ce ar trebui să fie personajul-cheie al întregului film. Nu pricep de ce Pasolini a apelat la serviciile acestui actor, zero ca senzualitate, zero ca expresivitate. Pierre Clémenti şi Jean-Pierre Léaud, pe care Pasolini i-a convocat, la un an după Teorema, pentru Il Porcile, ar fi putut face oricând un Oaspete mai seducător, mai misterios şi mai versatil.
În fine, al treilea motiv e soundtrack-ul. Tot respectul pentru Requiem-ul lui Mozart, dar nu mi se pare că are prea mare legătură cu tot ce se petrece în film. În plus, acordurile Requiem-ului au o picturalitate a lor, după cum şi cadrul pasolinian are o anumită sonoritate. E greu pentru spectator să le perceapă concomitent pe amândouă.

PS. Momentan, filmul se găseşte integral pe youtube:
Playlist Teorema. Citatele sunt din cartea apărută în 2007 la Polirom, traducere Alexandra-Maria Cheşcu.

cu Enescu la Hollywood