SOPA PIPA ACTA KA(F)KA

Mă autodenunț: acum un an și paisprezece zile am trimis niște poze prin inculpatul megaupload, așa-numitele „poze de la repetiția de vineri”. Nouă complici - cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani, deci minori! - erau instigați să le descarce. Nu mai spun că respectivii minori apăreau în respectivele minore poze în poziții neconforme cu normele și regulile regulamentelor și actelor normative școlare, adică fără uniformă, cu pălărie, scoțând limba, cântând la chitară ș.a.m.d. Să fi fost doar această odioasă tărășenie și era de-ajuns să fiu și astăzi de partea lui Kim Dotcom.
Dar nu e numai asta. E limpede că toată acțiunea pornită împotriva lui Kim și a saitului lui e o tâmpenie și că e sortită eșecului. Seamănă izbitor cu tentativa nereușită de a închide, acum câtăva vreme, saitul de torrente thepiratebay. A închide un host, deci: un sait care doar intermediază transferul unor fișiere - atenție: fără a-și băga nasul în conținutul lor! fără a atenta la intimitate! fără a încălca vreun drept al cuiva! - este un abuz mare cât Casa (Albă). E ca și cum eu aș zice că - iau un nume la întâmplare - Mark Gitenstein e idiot și autorul dexului ar fi săltat pentru calomnie.
Acuma mă gândesc așa: poate că totuși cei de la FBI nu sunt așa cum zic eu despre - iau un nume la întâmplare - Mark Gitenstein. Poate că - din moment ce, pentru a legitima abuzul, fără a-l legifera deocamdată, s-au creat o serie de legi, abuzive, precum SOPA, PIPA, ACTA, legi care să permită abuzatorului să abuzeze legal - poate că totul face parte dintr-un plan. Un plan care să țintească ceva. Asta cu anti-pirateria, însă, nu ține. A spune că prin piraterie se pierd foarte mulți bani nu e un lucru tocmai adevărat. Prin piratare, filmele de doi bani cu - iau un nume la întâmplare - Sandra Bullock au devenit cunoscute în lumea întreagă, astfel încât cota de popularitate și implicit salariul actriței au crescut substanțial. Iar același lucru s-a întâmplat cu producătorii.
Ce-am înțeles că se dorește, și n-am înțeles de ce, e monitorizarea generalizată a utilizatorilor. Nu știu dacă-i așa. Iar dacă ar fi, întrebarea e: ca să ce? La ce-ți folosește să știi tot ce mișcă fiecare amărât pe net? Ce să faci cu datele obținute? Sunt șapte miliarde de oameni pe lumea asta. Cum ordonezi cele șapte miliarde de dosare aferente și la ce-ți folosește această ordine, dacă apuci să o faci, în această viață?...
Altă teorie a conspirației zice că megaupload pregătea megabox, un magazin muzical online menit să ia caimacul celorlalte saituri de gen. Ipoteza trimite la o pistă economică destul de plauzibilă. Toată vânzoleala ar fi un semn că mediul economic nu e mulțumit de ieftinătatea internetului și că omul de afaceri simte că e rost, dacă tot sunt atâția în rețea, să ia un bănuț de la fiecare. Se poate ca, pentru omul de afaceri, să fie de neconceput să circule octetul în voia cea bună, fără să încaseze cineva vreun comision din mișcarea asta.
Indiferent care i-ar fi motivația, ACTA mi se pare o încercare disperată a unor boci planetari de a organiza mediul anarhic al internetului. Numai că nu poți alunga adierea binefăcătoare a anarhiei agitând o asemenea paletă de muște. Și mai e ceva. Dincolo de faptul că argumentul autorității stârnește un zâmbet, din moment ce pe net „Statele Unite Mexicane” și „Confederația Elvețiană” sunt doar niște articole de wikipedia; dincolo de faptul că Obama, Putin și Sarkozy reprezintă trei cepe degerate, prin comparație cu Mark Zuckerberg; dincolo de faptul că, apud Fukuyama, s-a terminat istoria și nu ne mai putem întoarce în ea, oricât am iubi sclavagismul sau inchiziția; dincolo de faptul că nu e nimic mai presus de libertate - ACTA e și ca stil un document prolix și caraghios. Îmi pare rău, dar nu ești abilitat să combați pe violatorii copyright-ului atâta vreme cât începi prin a-i plagia, involuntar și fără talent, pe Orwell, Ionescu și Kafka:
„Fiecare parte prevede ca, în cadrul procedurilor judiciare civile privind aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, autoritățile sale judiciare să aibă autoritatea de a ordona unei părți de a înceta să încalce un drept și, printre altele, de a ordona acelei părți sau, după caz, unei părți terțe asupra căreia autoritatea judiciară relevantă își exercită competența, de a împiedica ca mărfurile care implică încălcarea unui drept de autoritate intelectuală să intre în circuitele comerciale.”
Ați înțeles deci ce urmărește legea? „A împiedica-ca”, n-are importanță cum sau ce!

glasul Domnului peste ape

Botezul Mântuitorului (mozaic, mănăstirea Daphni - Atena, c. 1100).

Relația dintre Botezul Mântuitorului 

și Taina Botezului

Tradiția Bisericii arată că Botezul Mântuitorului și botezul catehumenului ce urmează a se încreștina nu sunt de aceeași esență. Cufundarea Celui atotcurat în apa Iordanului nu este echivalentă cufundării celui întinat de păcatul strămoșesc și de celelalte suferințe spirituale în moartea lui Hristos. Totuși, vedem în cele două acte un fel de complementaritate, de genul celei ce contrapune adâncul iubirii dumnezeiești și adâncul smereniei umane: Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale (Psalm XLI, 10). Legătura dintre cele două botezuri este mai strânsă decât cea a simplei omonimii.
Exprimarea Părintelui Dumitru Stăniloae aproape că nu lasă loc la alte adăugiri: „A trebuit să Se scufunde Fiul în natura omenească și prin ea în apă, pentru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne scufundăm în viața Lui dumnezeiască, sau în Duhul Lui cel Sfânt” ([10], p. 39). Voi încerca totuși să dezvolt în cele ce urmează această idee, atât de inspirat formulată, a marelui nostru teolog.

1. Apa Iordanului și Apa Botezului

Cu un cuvânt al Sfântului Ioan Damaschinul, Hristos „Se botează nu pentru că el a avut nevoie de curăţire, ci pentru că și-a împropriat curățirea mea, ca să zdrobească capetele balaurilor în apă, ca să înece păcatul, ca să înmormânteze pe tot Adamul cel vechi în apă, ca să sfințească pe Botezător, ca să împlinească legea, ca să descopere Taina Treimii, ca să ne dea nouă pildă și exemplu de a ne boteza” ([6], p. 157). Comparând cu atenție această exegeză concisă și ceea ce știm despre semnificația Tainei Botezului, putem spune fără teama de a greși că acesta din urmă pare în multe privințe un antitip al Teofaniei de la Iordan.
Botezul Mântuitorului îl prefigurează și îl pregătește pe cel creștin, iar acest lucru se realizează în cele mai mici amănunte. Cunoscutul teolog Alexander Men e de părere că, bunăoară, apa Iordanului nu e aleasă la întâmplare. „Din cele mai vechi timpuri, arată el, Iordanul a fost considerat un râu sfânt și, în același timp, era granița Țării Sfinte, împărțind-o între munții Moabului și pustia răsăriteană. Sfânta abluțiune (cufundare) era un semn al venirii păgânilor la credința adevărată.” ([9]) De aceea, botezul în Iordan era o condiție necesară a convertirii la iudaism a păgânilor și în acest sens el prefigurează universalitatea botezului: mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei XXVIII, 19).
Același teolog, vorbind despre semnificația apei ca materie a botezului, amintește printre altele ceva ce în știință e formulat doar în chip conjectural deocamdată și se numește „memoria apei”: apa este un depozitar de informație ([9]): ea „ține minte” substanțele odată dizolvate în ea, păstrându-le nealterate proprietățile. La fel ca acel tat tvam asi hindus, vechiul și noul botez rețin într-un mod particular ceva adus de cei cufundați în apa lor.
Despre ce memorie este vorba, în cele două cazuri? La Botezul Mântuitorului, așa cum afirmă Antonie de Suroj, apele Iordanului rețin, o dată cu necurăția celor ce se botezau de către Ioan, și informația genetică adusă de aceștia – păcătoșenia neamului omenesc și consecința acesteia, mortalitatea. Astfel, Mântuitorul Se face pentru noi păcat (II Corinteni V, 21), îmbrăcându-Se cu această necurăție și spălând-o pe Cruce cu sângele Său.
„Aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului.” ([3])
În acest fel, prin Botezul în Iordan, Fiul lui Dumnezeu ia cu titlu de împrumut haina mortalității aduse de păcat. Prin Taina Botezului, omul ia în primire, cu titlu de împrumut haric, veșmântul imortalității dumnezeiești, cum cântă Sfântul Efrem Sirul:
„Coborâţi în apă, fraţii mei însemnaţi, îmbrăcaţi pe Domnul nostru şi amestecaţi-vă cu neamul Său! Căci este Fiul Celui de neam mare, cum a spus în parabola Sa.
Din înalt vine firea Lui şi din adânc Haina Lui legată pentru totdeauna de haina celui ce îşi dezbracă acum haina sa.
Şi voi să dobândiţi acum din ape de la El haină ce nu se învecheşte şi nici nu se strică, haină care pe cei ce o poartă îi îmbracă în veşnicie...
Cine e mare să se facă mic, ca, mic fiind, să crească prin El! Să se asemene Celui Preaînalt, Care S-a făcut cel mai mic; S-a făcut mic şi i-a făcut mari pe toţi.
Cel de jos, care s-a îmbrăcat în apă în Cel Înalt, poate fi disprețuit, dar a-l cerceta e lucru mare; căci în el locuiește Cel Preaînalt.” ([5], p. 143-144)
Prin Botezul de la Iordan, apele se sfințesc și astfel ele devin purtătoare ale memoriei Trupului Celui ce S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră. Totuși, e de amintit amendamentul lui Hristos Andrutsos: „Observația următoare a lui Hofmann că «apa botezului se sfințește la Teofanie»... arată că el confundă apa botezului cu aghiazma” ([2], p. 265), ca unul ce pe bună dreptate încearcă să limpezească... apele în confuzia tipic protestantă dintre evenimentele biblice și actualizarea lor în planul trăirii creștine. Sfințirea apei la Iordan înseamnă consacrarea lor virtuală ca materie a viitorului botez, consacrare ce devine fapt odată cu ierurgia aghezmei și își arată rodul în îmbrăcarea în omul cel nou.

2. Botezul apei și Botezul Duhului

Sfântul Ioan Botezătorul distinge în chip hotărât între botezul său și botezul lui Hristos.
Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. (Matei III, 11)
Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt (Marcu I, 8)
Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Luca III, 16)
În exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur, punctul de legătură dintre botezul lui Ioan și botezul lui Iisus este și cel în care cele două botezuri se despart: e vorba de iertarea păcatelor. Mântuitorul Și-a ales vârsta de treizeci de ani spre a Se boteza nu doar pentru că era vârsta bărbatului desăvârșit, ci pentru a împlini toată dreptatea. Sfântul Ioan Gură de Aur apreciază că „până la treizeci de ani omul poate săvârși toate păcatele”, cele ale copilăriei provenind din „naivitate și zburdălnicie”, cele ale tinereții din plăcerile trupești, iar cele ale maturității izvorând din dorința de înavuțire. Astfel, el a așteptat această vârstă „ca să plinească toată legea, să nu spună careva că a desființat-o pentru că n-a putut-o îndeplini”, numind astfel dreptate „împlinirea tuturor poruncilor” ([7], p. 120).
Botezul era al pocăinței, spre iertarea păcatelor (Luca III, 3), care iertare a păcatelor a venit însă abia după moartea și Învierea Domnului și are loc doar prin Botez și prin actualizarea lui, care este Taina Spovedaniei. Ne lămurește tot Hrisostomul: iudeii care se botezau de la Ioan „erau niște oameni nesocotiți; niciodată nu-și dădeau seama că păcătuiesc; erau vinovați de cele mai mari păcate și se lăudau pe toate drumurile că sunt drepți”. Acest botez al pocăinței era spre a le îndrepta cugetele, ca ei să-și recunoască păcatele și starea de păcătoşenie în care se aflau; dar Ioan nu-i dezlega de aceste păcate, ci doar îi îndemna să le părăsească pe viitor și să facă roade vrednice de pocăință (Luca III, 8) ([7], p. 122).
Botezul apei converge într-un final către botezul Duhului. Odată cu legea cea nouă, părăsirea păcatului și facerea roadelor vrednice de pocăință devin sincrone cu împroprierea morții și învierii Domnului de către fiecare credincios în parte, cel botezat căpătând, prin aceasta, și „plinătatea dreptății” dumnezeiești.

3. Teofania baptismală

Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe (Psalm XXVIII, 3).
Sfântul Vasile cel Mare admite trei interpretări ale acestui verset.
Prima dintre ele este legată de crearea lumii și de rolul cosmocratic și proniator al Creatorului ei. Potrivit Sfântului Vasile, Creația vestește, asemeni unui tunet, pe Creatorul ei.
A doua interpretare ține de botezul Domnului. „Atunci când la botezul lui Iisus a fost glas de sus: Acesta este Fiul Meu cel iubit (Matei III, 17), atunci Domnul era peste ape multe, sfințind apele prin botezul Său, iar Dumnezeul slavei, cu măreția glasului Său, a tunat din înălțime. Și celor ce li se botează li se spune glasul lăsat de Domnul Care zice: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei XXVIII, 19)”.
Iar aici e și a treia interpretare. „Poți, potrivit învățăturii bisericești, să numești tunet și predania săvârșită din marele glas al Evangheliei, după botez, în sufletele celor ce s-au desăvârșit. Că Evanghelia este tunet o arată ucenicii cărora Domnul le-a schimbat numele, numindu-i fiii tunetului (Marcu III, 17).” Iar „ape sunt și sfinții, pentru că râuri curg din pântecele lor, adică învățătura duhovnicească, aceea care udă sufletele ascultătorilor. Și iarăși: aceștia iau apă, care saltă către viața veșnică, apă care ajunge, în cei care o primesc, izvor de apă care saltă spre viața veșnică.” ([12], p. 73-76)
Prin această exegeză, Sfântul Vasile descoperă în versetul amintit lucrarea Celor Trei Persoane Care S-au arătat la Botezul Domnului și în numele Cărora Se botează cei ce Se botează și fără invocarea numelor Cărora Taina Botezului nu este validă ([2], p. 264). Așa cum arată și Sfântul Vasile ([12], p. 43 passim), și Marcu Ascetul, „pe Duhul Sfânt Îl primim prin botez. Dar fiindcă acesta e numit și Duhul lui Dumnezeu și Duhul Fiului, de aceeea prin Duhul primim pe Tatăl și pe Fiul” ([8], p. 365).
Astfel, invocarea Treimii la Botez nu este doar mărturisirea exterioară a credinței în Dumnezeu Cel Unul în Trei Ipostasuri, ci este chemarea Acestui Dumnezeu în locuința sufletului celui botezat. Kenoza trinitară de la Iordan are ca revers înălțarea omului până la statutul de sălaș al Creatorului său. „Că baia Botezului este începutul și temelia vieții în Hristos se vede de acolo că Însuși Mântuitorul, ca să arate până unde S-a pogorât, a primit întâi de toate botezul” ([4], p. 50). Omul se ridică din baia botezului cu chipul strălucind de slava lăuntrică a Treimii:
„Fii ai lui Dumnezeu v-ați făcut prin botez, frați și prieteni ai lui Hristos, rude ale Duhului, fii ai luminii din apă. Binecuvântat fie Cel ce v-a înfrumusețat!” ([5], p. 171)

BIBLIOGRAFIE
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
2.Hristou ANDROUTSOS, Simbolica, Traducere din greacă de Iustin Moisescu, Craiova, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955.
3.ANTONIE DE SUROJ, Epifania, traducere și adaptare: radugo, http://mystagogia.blogspot.com/2009/01/antonie-de-suroj-epifania.html.
4.Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, Trad. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
5.Sfântul EFREM SYRUL, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Traducere de Diacon Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.
6.Sfântul IOAN DAMASCHINUL, Dogmatica, ediţia a III-a, Traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.
7.Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
8.MARCU ASCETUL, Despre Botez, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, Bucureşti, Editura Harisma, 1993.
9.Alexander MEN, Baptism (în engleză), http://www.alexandermen.com/Baptism.
10.Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
11.Sfântul VASILE cel MARE, Despre Sfântul Duh, în Scrieri. Partea a treia, Traducere şi note de Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Pr. Prof. Teodor Bodogae, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.
12.Sfântul VASILE cel MARE, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.


Eseu compus pentru simpozionul 2011 - Anul Omagial al Tainei Sfântului Botez şi Sfintei Cununii în Patriarhia Română - Iași, mai 2011.

venite adoremus Dominum

Jak jsi krásné, Jezulátko,

vprostřed bídy, neviňátko,
před Tebou padáme,
dary své skládáme.
Já Ti nesu dvě ovčičky,
by zahřály Tvé nožičky.
Já zas trochu mlíčka,
by kvetla Tvá líčka
Já Ti nesu veselého,
beránka ze stáda svého.
S ním si můžeš hráti,
libě žertovati.
A co mi Ti chudí dáme,
darovati co nemáme.
My Ti zazpíváme,
pěkně zadudáme.



Μυστήριον ξένον, ὁρῶ καὶ παράδοξον! Οὐρανὸν τὸ Σπήλαιον, Θρόνον Χερουβικόν, τὴν Παρθένον·
τὴν Φάτνην χωρίον, ἐν ᾧ ἀνεκλήθη ὁ ἀχώρητος, Χριστὸς ὁ Θεός, ὃν ἀνυμνοῦντες μεγαλύνομεν.



Дева днесь Пресущественнаго раждает
и земля вертеп Неприступному приносит:
ангели с пастырьми славословят,
волсви же со звездою путешествуют:
нас бо ради родися Отроча младо, Превечный Бог.

ميلادك ايها المسيح الهنا،

قد اطلع نور المعرفة في العالم، لأن الساجدين للكواكب،

به تعلموا من الكوكب السجود لك يا شمس العدل،

وأن يعرفوا انك من مشارق العلو اتيت، يا رب المجد لك.

Minune preamare, o, Maică Fecioară,
cum ai purtat în brațe pe Cel ce ține toată făptura
și cum ai hrănit cu lapte pe Dătătorul de hrană
și Ziditorul făpturii!
Fecioară Preacurată, roagă-L pe Dânsul neîncetat
să ne dăruiască nouă mare milă.



Bereite dich, Zion, mit zärtlichen Trieben,
Den Schönsten, den Liebsten bald bei dir zu sehn!
Deine Wangen
Müssen heut viel schöner prangen,
Eile, den Bräutigam sehnlichst zu lieben!
Wie soll ich dich empfangen
Und wie begegn' ich dir?
O aller Welt Verlangen,
O meiner Seelen Zier!
O Jesu, Jesu, setze
Mir selbst die Fackel bei,
Damit, was dich ergötze,
Mir kund und wissend sei!



Schlafe, mein Liebster, genieße der Ruh,
Wache nach diesem vor aller Gedeihen!
Labe die Brust,
Empfinde die Lust,
Wo wir unser Herz erfreuen!



Veni, veni Emanuel!
Captivum solve Israel!
Qui gemit in exilio,
Privatus Dei Filio.
Gaude, gaude, Emanuel
Nascetur pro te, Israel.
Veni, veni o oriens!
Solare nos adveniens,
Noctis depelle nebulas,
Dirasque noctis tenebras.
Gaude, gaude, Emanuel
Nascetur pro te, Israel.
Veni, veni Adonai!
Qui populo in Sinai
Legem dedisti vertice,
In Maiestate gloriae.
Gaude, gaude, Emanuel
Nascetur pro te, Israel.



O come, all ye faithful,
Joyful and triumphant!
O come ye, O come ye to Bethlehem;
O come, let us adore Him,
Christ the Lord.
Sing, choirs of angels,
Sing in exultation,
Sing, all ye citizens of Heaven above!
Glory to God in the highest:
O come, let us adore Him,
Christ the Lord.



Христос Рождается – славите,
Христос с небес – встречайте,
Христос на земле – возноситесь!
Пой Господу, вся земля, и с веселием воспойте, люди: ибо Он прославился.



清し この夜　星は光り
救いの御子(みこ)は　馬槽(まぶね)の中に
眠り給う　いと安く

(apasă pe albastru pentru alte cântece de Crăciun)

patrioată alcoolică și vestală kaghebistă

Leonida Lari în opera lui CV Tudor

«A luptat pentru Basarabia ei dragă şi pentru unirea acesteia cu Patria-Mamă, atît prin scris, cît şi în marşuri şi mitinguri de răsunet. Dincolo de Prut, ea a fost privită totdeauna ca o adevărată eroină, alături de Grigore Vieru, care a chemat-o, parcă, la el, şi de alţi militanţi de frunte ai reunirii acestor străvechi ţinuturi româneşti cu Patria-Mamă. Un destin nedrept a făcut ca Leonida Lari să se stingă din viaţă din pricina aceleiaşi maladii nemiloase care l-a răpit pe iubitul ei frate mai tînăr, de asemenea scriitor, Leonard Tuchilatu. Membrii şi simpatizanţii Partidului România Mare îi vor păstra Leonidei Lari-Iorga cea mai frumoasă amintire.
Dumnezeu s-o odihnească în pace pe această femeie cu suflet mare, animată de cele mai înalte şi nobile idealuri.» - 2011

«Este o alcoolică incurabilă, care de ani de zile nu mai știe ce face, nici ce vorbește, așa că declarațiile sale valorează cam tot atât cât valorează tâmpeniile unui bețiv.» - 2006

«A stăpîni prozodia clasică în poezie e cam acelaşi lucru cu a fi notist în muzică, unde cine cîntă „după ureche” e depistat imediat şi tratat ca un intrus, ca un impostor. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, Leonida Lari are statura unei vestale în Templul Limbii Române.» - 2005

«Tovarășa deputat KGB Leonida Lari Tupchilatu, panicată că n-o să mai intre în parlament și încercând să se agațe de ultimul vagon al trenului PD, fără a-și da seama, de beată ce este, că acesta e tras pe linie moartă, a bătut câmpii, iar s-a lăudat, cum a ieșit ea cu pieptul înainte în calea tancurilor sovietice. Noroc cu bentița de pe capul ei ciufulit și cu piticul luminos care au scăpat-o, dându-i la timp o stacană de votcă cu grafie latină pe eticheta neagră, pe care, din înaltă conștiință civică, ea n-a băut-o.» - 2007

«Ruşinea politicii româneşti, beţivanca Leonida Lari (Tupchilatu) s-a cărat la altă masă... o cotoroanţă sugătoare de alcooluri tari, de vin, bere şi alte borhoturi... o basarabeancă ce bea până se pişă pe ea şi care înjură mai ceva ca un birjar muscal... o machitoare bolşevică, ce se tăvăleşte cu troscăitorii în chefuri porceşti... o epavă... o sugativă... o ciumată... o băutoare fruntaşă, ce s-a cărat pe trei cărări la altă masă în speranţa că va mai păcăli pe cineva care să-i toarne basamac cu pîlnia pe gîtlejul adînc...» - 2006

Lyon - Scorniceștiul Europei & alte chestii mai mult sau mai puțin fotbalistice

Liga Campionilor s-a transformat într-un fel de Liga lui Mitică. Bayern-ul a mers la Manchester cu tinereii Alaba și Contento, doar-doar o reuși să-i ajute pe cei de la City să sară pârleazul grupelor. N-au reușit pentru că și Villareal și Napoli știu ce-i ăla un meci aranjat. Cam la fel au pățit și cei de la Arsenal, cu bunăvoința lor inutilă față de Olympiakos: coaliția franco-germană dintre Dortmund și Marseille s-a dovedit mai necruțătoare cu grecii decât cea dintre Merkel și Sarkozy. Aliotmanul Trabzonspor Kulübü, venit să cotropească Liga lui Michel, s-a împiedicat de moșnegii Chivu și Milito de la Inter, care le-au cedat toate punctele cioturilor moscovite.
Culmea nesimțirii și a miticădragomirismului a atins-o însă Olympique Lyonnais, învingătoare în deplasare la Dinamo Zagreb cu un 7-1 pe cât de neverosimil, pe atât de ticălos. Și când spun miticădragomirism, mă refer la tov. Dumitru Dragomir, președintele clubului Scornicești, deci varianta cea mai scârboasă a celui alintat Corleone. Cum am văzut rezultatul de la Zagreb, m-am gândit fix la acel 18-0 care i-a dus pe FC OL, pardon, FC Olt, în divizia B - de unde, până în A, pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație, n-a mai fost decât un pas. Sigur, există și diferențe. Scorniceștiul n-a jucat în cupele europene; acel 18-0 se petrecea în divizia C; era comunism, dictatură, Partid, Ceaușescu, România etc. FC Olt a fost desființată, ceea ce borfașii de la Lyon n-or să pățească niciodată. În mod normal, echipa franceză - care a câștigat de 7 ori consecutiv campionatul, între 2002 și 2008, fără a face mare brânză în Europa - ar trebui luată la întrebări nu doar pentru jocul de miercuri seară, ci pentru toate cele de sub președinția lui Mitică Aulas. Ceea ce, iarăși, nu se va întâmpla.
În comparație cu aceste aranjamente, cele zero puncte muncite ale Oțelului ne apar într-o altă lumină, a fotbalului curat. A unui joc în care aleargă fotbaliștii și, în caz de tiki-taka, aleargă mingea. În fotbalul Ligii lui Platini, însă, banii și alte interese extrasportive și mai ales nesportive aleargă mai mult și mai repede și decât fotbaliștii, și decât mingea.

Gabriel Liiceanu își urează: poftă bună!

- din Jurnalul de la Păltiniș -

Seara, la o ţuică fiartă cu prea mult piper, îmi spune că ar dori să merg pe linia istoriei filozofiei.

Mă convinge în mod delicios. „Uite, vin la tine, bem o cafea. Tu poţi să stai aici, te uiţi pe geam, visezi şi scrii.” O spune cu dragoste. Este tandreţe în purtarea lui şi mă simt fericit. Mi-a dispărut respectul paralizant de cu ani în urmă. Totul apare ca o relaţie consolidată. Sunt oarecum copilul lui răsfățat. Mă sperie doar gândul, mai puţin ca altădată, că îi pot dezminţi așteptările. Nu prea mănânc jăratic, cum ar voi-o. Am să-l dezamăgesc oare? De câte lucruri din mine sau din afara mea atârnă acest lucru?

Ne întâlnim la masa de dimineaţă (8,30), după care Noica îşi face plimbarea de o oră şi jumătate. Lucrează apoi până la 1,30. După-masă urcă la mine şi ne bem cafeaua. Se odihneşte apoi o jumătate de oră. Lucrează iar, până la 6; între 6 şi 7,30 îşi face plimbarea de seară. După masa de seară facem câțiva paşi, apoi urcăm la mine şi îmi povesteşte despre el şi lumea lui.

La masa de dimineaţă mi-a vorbit cu afectată naivitate despre proiectul cecului în alb.

Seara, la paharul de vin roşu, mă ceartă că nu ţin jurnal. Cred că nu am făcut-o din două motive: din lene şi apoi din teama de ridicol, din jena pe care aş resimţi-o în fața maldărului de banalităţi adunate cu vremea.
La amiază, când m-am dus să-l iau la masă, mi-a spus că în Bucureşti trebuie să ne vedem mai mult, pentru că în orice prietenie bună lucrurile se desfac unele din altele şi se amplifică. Apoi îmi citeşte o însemnare făcută ieri în jurnalul său.

La ceaiul de dimineaţă, cu unt şi brânză topită „Olanda“, îl întreb pe Noica cum de reușește un permanent up to date, cum de are sunetul ultimelor lucruri, mărunte chiar; de unde capacitatea de a decoda oameni şi situaţii străine în fond de ticurile generației lui.

După cină, urcăm la cămăruţa lui Noica să facem focul.

După ce terminăm de mâncat — îmi ceruse întruna, ca un copil („mi-e foame, ce îmi mai dai?“), fără să înceteze o clipă însă ciripitul — se întinde pe trunchi în echilibru precar, cu faţa spre soare şi ochii închişi, şi continuă să vorbească. Are un aer poznaş-infantil şi râde ca un ștrengar când mă vede speriat la gândul că s-ar putea rostogoli de pe trunchi.

După cină, urcăm deci în cămăruţa lui Noica; în cameră miroase a coajă de măr şi a tutun de pipă.

După masa de dimineaţă, înainte de plecare, urcăm la mine să bem cafeaua.

După masa de prînz, îi propun să reluăm de a doua zi discuţiile privind prezumtiva mea monografie noicistă.

Dimineaţă, la ceai, vine vorba despre Al. Paleologu, şi Noica mi-l invocă drept exemplu de despărţire reuşită.

La ceaiul de dimineaţă, discuţia revine, cu acest prilej, la Eliade.

A venit să-l vadă pe Noica dr. Mircea Lăzărescu din Timişoara. Cazul interesant al unui psihiatru îndrăgostit de filozofie. Ce formă finală poate lua această iubire?

La prînz, cînd ieşeam cu Noica de la cantină, în uşă ne salută un zidar: „Vă tot văd pe aici de la o vreme, îi spune el lui Noica. Pesemne că sunteţi frizerul staţiunii?“

Mi-e de fapt frică de propria mea mediocritate şi încerc să mă gândesc că în afară avem poate o maturitate pe care noi nu o percepem etc. Cum vom arăta după ce el nu va mai fi, când răsfăţul puţin ridicol de acum va trebui să dispară? Ce e oare tot acest tremur încordat, cu cântăriri şi evaluări de şanse și proiecte, cu ambiții şi orgolii mărturisite sau nu? E cu adevărat o nevoie aici, e o formă de autenticitate? E doar saltul în altă vârstă şi retrăirea culturală a unui instinct ludic originar? Sau e, grav vorbind, trăirea istorică a unei ipostaze ontologice a spiritului, nevoia de a relua pe cont propriu problemele unei generaţii care a încercat, patetic, să înfrângă izolarea proprie culturilor mici? Nu ştiu încă, dar în preajma acestor prieteni ai mei şi a celui care ne antrenează întru spirit e bine şi e sărbătoare.

Venind să ne ia la masa de prînz, Noica ne propune ca în fiecare seară, după cină, să ne întâlnim câte o oră pentru a ne povesti ziua de lucru. În felul acesta, din „gelatinoasă“, ziua capătă un contur şi se vertebrează.

Dimineaţa, la micul dejun, îi reproduc lui Noica obiecţia pe care S. P. o face felului în care sunt numite primele trei maladii (todetită, horetită, catholită) în Maladiile spiritului.

Seara, după cină, când ne-am retras să facem bilanţul zilei („Ce păcat e să lași neculeasă mierea fiecărei zile!“), Noica ne-a vorbit mult, reluând problemele celor trei cărți pe care ni le-a prezentat astăzi şi spunându-şi gândul propriu în marginea lor.

După micul dejun, Noica a urcat la noi să-şi aleagă câteva cărţi pentru diminețile următoare. (Ne spune că preferă să scrie după-masa, pentru că dimineaţa are în el o curiozitate şi o aviditate culturală care îl îndeamnă la citit şi răsfoit.)

După spectacolul acestui scrâșnet suprem al minţii s-a aşezat în mine, nu ştiu de ce, o tristeţe mare. Şi după ce Noica a plecat, ca la un semn, am început, Andrei şi cu mine, să mâncăm. Am mâncat amândoi imens, mai mult tăcând.

După masa de prânz, ne-am oprit la barul de lângă teleschi să bem o vodcă. „Am citit azi dimineaţă o sută de pagini din Heidegger şi mă doare puţin capul.”

În urmă cu trei săptămâni îl dusesem pe Noica să vadă expoziţia: erau acolo şi Alecu Paleologu şi Andrei, şi toţi am fost dezamăgiţi să constatăm că Noica a trecut prin ea ca şi cum s-ar fi aflat într-o hală de peşte.

Astăzi, înaintea prânzului, am făcut plimbarea împreună.

Mîine după-amiază plecăm cu toţii spre Bucureşti, după ce, către prânz, vom trece să-l salutăm pe R.C. în Sibiu. Astă-seară am băut ceaiul în cameră şi am făcut bilanțul săptămânii.

Improvizăm un mic dejun, undeva departe, în spatele casei, pe o masă lungă, peste care cad ramurile a doi brazi imenşi.

Borges: O nouă negare a Timpului (B)

B

Dintre multele doctrinele pe care le-a înregistrat istoria filosofiei, idealismul este poate cea mai veche și mai cunoscută. Observația e a lui Carlyle (Novalis, 1829); la filosofii pe care îi invocă se cuvine să-i adăugăm, fără speranța de a întregi un recensământ infinit, pe platonicienii pentru care singura realitate sunt prototipurile (Norris, Judas, Abrabanel, Gemistos, Plotin), pe teologii pentru care totul este contingent în afara divinității (Malebranche, Johannes Eckhart), pe moniștii care au făcut din univers un adjectiv oțios al Absolutului (Bradley, Hegel, Parmenide)... Idealismul este la fel de vechi ca neliniștea metafizică; cel mai acut apologet al său, George Berkeley, a înflorit în secolul al XVIII-lea; contrar cu ceea ce Schopernhauer proclama (Welt als Wille und Vorstellung, II, 1), meritul său nu poate consta în intuirea acestei doctrine, ci în argumentele pe care le-a conceput pentru ca ea să răsune. Berkeley a folosit aceste argumente împotriva noțiunii de materie; Hume le-a aplicat conștiinței; scopul meu este să le aplic timpului. Mai întâi voi recapitula pe scurt diversele etape ale acestei dialectici.
Berkeley a negat materia. Ceea ce nu înseamnă, să înțelegem bine, că a negat culorile, mirosurile, aromele, sunetele şi contactele, ci a negat că, în afara acestor percepții care alcătuiesc lumea exterioară, ar exista dureri pe care nimeni nu le simte, culori pe care nimeni nu le vede și forme pe care nimeni nu le atinge. El cugeta că a adăuga o materie percepțiilor noastre înseamnă a adăuga lumii o inconceptibilă lume superfluă. Credea în lumea aparențelor izvorâte din simțuri, dar înțelegea lumea materială (să zicem, a lui Toland) ca pe o dublură iluzorie. Observa (Principles of Human Knowledge, 3): „Toţi admitem că nici gândurile noastre, nici pasiunile noastre, nici ideile pe care ni le formează imaginația, nu există fără minte. Nu mai puţin clar pentru mine e că senzații diverse, idei imprimate în simțuri, în orice mod s-ar combina (id est, oricare ar fi obiectul pe care îl formează), nu pot exista decât într-o minte care le percepe... Afirm că această masă există, adică o văd şi o simt. Dacă, fiind în afara ei, aș zice acelaşi lucru, aș vrea doar să spun că, dacă aș fi aici, aș percepe-o, sau că o percepe vreun alt spirit. A vorbi despre existenţa absolută a celor neînsufleţite, fără legătură cu cel care le percepe sau nu, e pentru mine nebunie. Pentru ele, esse es percipi, e imposibil ca ele să existe în afara minţilor care le percep.” În paragraful 23, adăuga, prevenind obiecțiile: „Însă veți zice că nu-i nimic mai simplu decât a imagina copaci pe un câmp sau cărţi într-o bibliotecă, fără ca nimeni din deaproape să le perceapă. Într-adevăr, nimic mai simplu. Dar vă întreb: ce-ați face fără să formați în minte anumite idei pe care să le numiți cărţi sau copaci şi să omiteți în acelaşi timp ideea de cineva care la percepe? Înșivă, între timp, nu ați gândi? Nu neg că mintea ar fi capabilă să-și imagineze idei; neg că obiectele pot exista în afara minţii”. La punctul 6 el declarase: „Există adevăruri atât de clare că pentru a le vedea ajunge să deschidem ochii. Unul din ele este adevărul important că întreg crângul cerului şi podoabele pământului - toate corpurile ce compun puternica alcătuire a universului - nu există în afara unei minți; nu sunt decât dacă sunt percepute; nu există de nu sunt gândite, sau există doar în mintea unui Spirit veșnic”. (Dumnezeul lui Berkeley este un spectator omniprezent al căror scop este să dea coerență lumii.)
Doctrina pe care tocmai am expus-o a fost interpretată în chip pervers. Herbert Spencer credea că o respinge (Principles of Psychology, VIII, 6) prin raționamentul că, dacă nu există nimic în afară de conștiință, aceasta trebuie să fie infinită în timp și spațiu. Primul lucru este adevărat, dacă înțelegem că întreg timpul este timp perceput de către cineva, dar greșit dacă înțelegem că acest timp trebuie să includă în mod necesar un număr infinit de secole; cel de-al doilea este ilicit, deoarece Berkeley (Principles of Human Knowledge, 116; Siris, 266) a negat în mod repetat spațiul absolut. Și mai indescifrabilă este eroarea în care cade Schopenhauer (Welt als Wille und Vorstellung, II, 1), învățând că, pentru idealişti, lumea este un fenomen cerebral: Berkeley, totuși, scrisese (Dialogues Between Hylas and Philonus, II): „Creierul, ca lucru sensibil, poate exista numai în minte. Aș dori să ştiu dacă socotiți rezonabilă conjectura că o idee sau un lucru din minte le prilejuiește pe toate celelalte. Dacă da, cum putem explica originea acestei idei primare sau însuși creierul?” Într-adevăr, creierul nu este parte a lumii externe mai puțin decât este constelația Centaurului.
Berkeley nega că ar exista un obiect în spatele impresiilor simțurilor, David Hume, că ar exista un obiect în spatele percepției schimbărilor. Primul a negat materia, al doilea spiritul: primul n-a vrut să adauge succesiunii de opinii noțiunea metafizică de materie, celălalt nu ar adăuga succesiunii de stări mentale noțiunea metafizică de sine. Era logică, așadar, această extensie a argumentelor lui Berkeley, pe care Berkeley însuși o prevăzuse, așa cum nota Alexander Fraser Campbell, și pe care chiar a încercat s-o recuze printr-un ergo sum cartezian. „Dacă principiile tale sunt valabile, însuți nu ești altceva decât un sistem de idei fluctuante, nesusținut de către nicio substanţă, căci absurd e să vorbești de vreo substanță spirituală ca de o substanță materială”, cugetă Hylas, anticipându-l pe David Hume, în al treilea și ultimul dintre Dialoguri. Hume corobora (Treatise of Human Nature, I, 4, 6): „Suntem o colecție sau un set de percepţii, ce se succed una după alta cu o repeziciune de neconceput... Mintea este un fel de teatru, în care percepțiile apar, dispar, se întorc și se combină într-o varietate infinită. Metafora teatrului nu trebuie să ne înșele. Percepțiile sunt mintea și nu putem spune nici unde se petrece piesa, nici din ce e compusă scenografia”.
O dată admis argumentul idealist, am înțeles că este posibil - probabil, inevitabil - să merg mai departe. Pentru Berkeley, timpul este „o succesiune de idei care curg uniform și la care toate ființele participă” (Principles of Human Knowledge, 98); pentru Hume, „o succesiune de momente indivizibile” (Treatise of Human Nature, I, 2, 2). Cu toate acestea, negând materie și spirit, care sunt continuități, negând de asemeni și spațiul, nu știu cu ce drept menținem această continuitate care este timpul. În afara oricărei percepții (actuale sau conjecturale) nu există materia, în afara oricărei stări mentale nu există nici spiritul și tot astfel timpul nu există în afara oricărui moment prezent. Să alegem un moment de maximă simplitate: de exemplu, visul lui Zhuangzi (Herbert Allen Giles, Chuang Tzu, 1889). Acesta, acum aproximativ douăzeci şi patru de secole, a visat că era un fluture și când s-a deșteptat nu știa dacă e un om care se visează fluture sau un fluture care se visează om. Să nu considerăm trezirea, să considerăm momentul visului, sau unul din momentele visului. „Am visat că sunt un fluture zburând prin aer și nu știam nimic despre Zhuangzi”, spune textul vechi. Nu vom ști niciodată dacă Zhuangzi a văzut o grădină peste care părea să zboare sau un triunghi galben mobil, care fără îndoială era el, dar ştim că imaginea a fost subiectivă, deși procurată de memorie. Doctrina paralelismului psihofizic ar judeca imaginea ca fiind corespunzătoare vreunei schimbări în sistemul nervos al visătorului; după Berkeley, nu a existat în acel moment corpul lui Zhuangzi, nici negrul dormitor în care visa, ci doar o percepție în mintea divină. Hume simplifică în continuare ceea ce s-a întâmplat. Potrivit lui, nu exista în acel moment spiritul lui Zhuangzi; existau doar culorile visului și certitudinea de a fi fluture. Existau ca termen momentan al „colecției sau  setului de percepții”, care a fost, cam cu patru secole înainte de Hristos, mintea lui Zhuangzi; existau, ca termen n dintr-o infinită serie temporală, între n-1 și n+1. Nu există, pentru idealism, altă realitate decât cea a proceselor mentale; a adăuga unui fluture perceput un fluture obiectiv e o duplicare vană; a adăuga proceselor un eu e nu mai puțin exorbitant. Cugetăm că există o visare, o percepere, dar nu un visător și nici măcar un vis; că a vorbi despre obiecte şi subiecte înseamnă a ne implica într-o impură mitologie. Acum, dacă fiecare stare psihică este suficientă, dacă a o lega de o circumstanță sau de un eu e o adiție ilegală și oțioasă, cu ce drept să-i impunem un loc sau un timp? Zhuangzi s-a visat fluture și pe parcursul visului el nu era Zhuangzi, ci un fluture. Cum de mai legăm, după ce-am abolit spațiul și eul, acele momente de cel al deșteptării și de epoca feudală a istoriei chineze? Nu înseamnă că nu vom ști niciodată, fie și aproximativ, data acelui vis; înseamnă că fixarea cronologică a unui eveniment, orice eveniment din lume, este străină lui și exterioară. În China, visul lui Zhuangzi este proverbial; să ne imaginăm că din numărul aproape infinit de cititori, unul visează că e fluture și apoi că e Zhuangzi. Să ne imaginăm că, printr-un hazard nu imposibil, acel vis îl repetă punct cu punct pe cel al maestrului. Postulând această egalitate, se cuvine să ne întrebăm: acele momente care coincid nu sunt oare aceleași? Oare nu este suficient un singur termen repetat ca să răvășească și să încurce istoria lumii, ca să denunțe că nu există o astfel de istorie?
Negarea timpului presupune două negații: negarea succesiunii termenilor unei serie, negarea sincronismului termenilor a două serii. Într-adevăr, dacă fiecare termen este absolut, relațiile lor se reduc la conștiința că aceste relații există. O stare precede pe alta dacă se știe anterioară; o stare G este contemporană unei stări H dacă se știe contemporană. Contrar celor spuse de către Schopenhauer [1] din tabelul său de adevăruri fundamentale (Welt als Wille und Vorstellung, II, 4), fiecare fracţiune de timp nu umple simultan spațiul întreg, nu e ubicuă. (Desigur, în acest stadiu al argumentării, spațiul nu există.)
Meinong, în teoria sa despre aprehensiune, admite teama de obiectele imaginare: a patra dimensiune, să zicem, sau statuia animată a lui Condillac sau animalul ipotetic al lui Lotze sau rădăcina pătrată a lui -1. Dacă motivele indicate sunt valide, acelei lumi nebuloase îi aparțin și materia, și eul, și lumea exterioară, și istoria lumii, și viețile noastre.
Apoi, sintagma negarea timpului este ambiguă. Ea poate însemna veșnicia lui Platon sau a lui Boethius sau dilemele lui Sextus Empiricus. Acesta (Adversus mathematicos, XI, 197) neagă trecutul, pentru că a fost deja, și viitorul, pentru că nu e încă, şi susţine că prezentul e sau divizibil sau indivizibil. Nu este indivizibil, pentru că astfel nu am avea un început care să-l lege de trecut și nici un sfârșit care să-l lege de viitor și nici măcar un mijloc, pentru că nu există mijlocul a ceva ce nu are nici început, nici sfârșit; dar, nici nu este divizibil, deoarece, în acest caz, s-ar alcătui dintr-o parte care a fost și o alta care nu e. Ergo, nu există, dar cum nu există nici trecutul și nici viitorul, timpul există. F. H. Bradley redescoperă și îmbunătățește această perplexitate. Observă (Appearance and Reality, IV) că, dacă prezentul e divizibil în mai multe prezenturi, nu e mai puţin complicat decât timpul, iar dacă este indivizibil, atunci timpul este o simplă relație dintre lucruri intemporale. Un astfel de raționament, după cum se vede, neagă părțile pentru a nega apoi totul; eu resping totul pentru a glorifica fiecare parte. Prin dialectica lui Berkeley şi Hume, am ajuns la opinia lui Schopenhauer: „Forma în care apare voința e doar prezentul, iar nu trecutul sau viitorul; acestea există doar în conceptul, doar în legătura conștiinței, atâta vreme cât urmează principiului rațiunii. Nimeni nu a trăit în trecut, nimeni nu trăiește în viitor: ci doar prezentul este forma tuturor vieților, este avuția lor cea mai sigură, care nu li poate lua... Timpul este precum un cerc care se rotește la infinit: semicercul care coboară este trecutul, cel care urcă e viitorul; sus însă, unde atinge tangenta, e un punct indivizibil, care e prezentul nemișcat (ausdehnungslos). Cum nici tangenta nu se rotește, la fel nici prezentul - acest punct de contact dintre obiect, a cărui formă este timpul, și subiect, care e lipsit de formă -, pentru că nu aparține cognoscibilului, ci este condiția oricărui cognoscibil” (Welt als Wille und Vorstellung, I, 54)*. Un tratat budist din secolul V, Visuddhimagga (Calea purității) ilustrează aceeaşi doctrină cu aceeași figură: "S-o spunem de-a dreptul, viața unei ființe durează cât cea a unui gând. Cum roțile unui car învârtindu-se ating țărâna într-un singur punct, la fel și viața durează atât cât durează un gând” (Radhakrish­man, Indian Philosophy, I, 373). Alte texte budiste spun că lumea se anihilează și reapare de șase mii cinci sute de milioane de ori pe zi şi că fiecare om este o iluzie, vertiginos produsă de o serie de oameni momentani și solitari. „Omul momentului trecut - ne avertizează Calea purității - a trăit, dar nu trăiește și nici nu va trăi; omul momentului viitor va trăi, dar nu a trăit și nici nu trăiește; omul momentului prezent trăiește, dar nu a trăit și nici nu va trăi” (op. cit, I, 407), opinie pe care o putem compara cu aceasta a lui Plutarh (De E apud Delphos, 18): „Omul de ieri a murit în cel de azi, omul de azi moare în cel de mâine”.
And yet, and yet... Negarea succesiunii temporale, negarea eului, negarea universului astronomic sunt disperări aparente și consolări secrete. Destinul nostru (spre deosebire de infernul lui Swedenborg sau de infernul mitologiei tibetane) nu este înfricoșător pentru că este ireal, ci înfricoșător pentru că este ireversibil și de fier. Timpul este substanța din care sunt făcut. Timpul este un râu care mă poartă departe, dar râul sunt eu; este un tigru care mă devorează, numai că tigrul sunt eu; este un foc care mă consumă, dar eu sunt focul. Lumea, din păcate, este reală şi eu, din păcate, sunt Borges.

Freund, es ist auch genug. Im Fall du mehr willst lesen,
So geh und werde selbst die Schrift und selbst das Wesen.**

(Angelus Silesius, Cherubinischer Wandersmann, VI, 263. 1675).

[1] Și anterior, de către Newton, care a zis: „Fiecare particulă a spațiului este eternă, fiecare moment indivizibil al duratei este peste tot” (Principia, III, 42).

* N. tr.: iată fragmentul din Schopenhauer: „Die Form der Erscheinung des Willens, also die Form des Lebens oder der Realität, eigentlich nur die Gegenwart ist, nicht Zukunft, noch Vergangenheit: diese sind nur im Begriff, sind nur im Zusammenhange der Erkenntniß da, sofern sie dem Satz vom Grunde folgt. In der Vergangenheit hat kein Mensch gelebt, und in der Zukunft wird nie einer leben; sondern die Gegenwart allein ist die Form alles Lebens, ist aber auch sein sicherer Besitz, der ihm nie entrissen werden kann... Wir können die Zeit einem endlos drehenden Kreise vergleichen: die stets sinkende Hälfte wäre die Vergangenheit, die stets steigende die Zukunft; oben aber der untheilbare Punkt, der die Tangente berührt, wäre die ausdehnungslose Gegenwart: wie die Tangente nicht mit fortrollt, so auch nicht die Gegenwart, der Berührungspunkt des Objekts, dessen Form die Zeit ist, mit dem Subjekt, das keine Form hat, weil es nicht zum Erkennbaren gehört, sondern Bedingung alles Erkennbaren ist.”
** Prietene, e destul. Dacă vrei să citești mai departe,/ Fii însuți ființa, fii însuți acea carte. 
  
traducerea e realizată de radugo & googletranslate după textul de aici: link. prima parte aici: partea A.

deserviciile secrete

Respice finem
(Jacopo Ligozzi, c. 1590-1600).

Pe blogul Andreei Paul Vass (cea mai nesuferită femeie de la Elena Ceaușescu încoace: și carieristă, și îngâmfată, și nimfomană, și isterică - o corceală sinistră de Udrea, Stănoiu și Brucan) se găsește bugetul pe anul viitor. Eu nu mă pricep la economie, dar tot ce e scris acolo mi se pare un fel de plan cincinal despre care trebuie raportat mai sus, forurilor superioare, și tolocănit mai jos, tâmpiților care suntem, ca să ne intre bine în cap ce face ea, adică guvernul cu g mare, adică țara cu ț mare, pentru noi. Ceea ce vreau să remarc la importantul document propagandistic e că devin tot mai „prioritizate” SRI, SIE, SPP - în condițiile în care România nu este amenințată de niciun atentat terorist.
Ce sunt SRI și SIE, pentru mine? Urmașele securității, reformulările asezonate, updatate ale securității ceaușiste. Securitatea n-a dispărut la revoluție, ci dimpotrivă, s-a ranforsat. CT Popescu a susținut mai demult, cu argumente îndoielnice, că revoluția din decembrie n-a fost anticomunistă, ci comunistă. Eu aș zice că a fost mai degrabă o revoluție securistă, privind lucrurile prin prisma a ceea ce s-a întâmplat ulterior.
Securiștii s-au descurcat după revoluție mai bine decât înainte. Ei sunt singura tagmă care a prosperat în România. Cei care au activat în securitatea ceaușistă au făcut averi rapide (cazul Patriciu), și-au deschis trusturi de presă (cazul Felix), au căpătat funcțiile cele mai importante în stat (mergând până la Băshitul suprem). Deși, evident, nu toți căpătuiții din România au fost lucrători ai securității, majoritatea covârșitoare au ajuns acolo unde glodul pământurilor n-a ajuns datorită raportării lor securistice la lume și viață.
Securistul - ca o definiție de manual, așa - este cel care își vinde conștiința pe o banană sau un cartuș de Kent. Citat din memorie, apud Culianu. Și continui, tot din memorie: Spre deosebire de alte servicii secrete, securitatea n-a avut și n-are treabă cu spionajul. Securiștii de ieri și sereiștii de azi sunt prea cretini pentru așa ceva. Filajul e o chestie care face parte, ba chiar e sine qua non, din activitatea cea mai importantă a securistului, și anume bișnița. Eu ți-o torn pe Ana, tu mă lași să-mi vând banana. Victima e mijlocul și nu scopul. Nici înfometarea și îndobitocirea oamenilor nu fac parte din planul bugetar al foștilor securiști actualmente sereiști, ci ele se produc datorită prostiei și lăcomiei serviciilor și oamenilor pe care ei îi propulsează, cu care ei fac afaceri și pe care ei îi sprijină.
Nu e nici urmă de teorie a conspirației dacă zic: de vină că suntem ultima găină din cotețul Europei sunt, în primul și-n primul rând, serviciile noastre secrete. Nu clasa politică, nu alegătorii, nu ciocoii vechi și noi. Partidele politice au fost infiltrate și „dirijate” din interior de servicii, care își numesc într-o veselie oamenii de la vârf. Pe electori nu-i poți învinui, atunci când tot ce le poți oferi este un bilet de vot cu opțiunile Băsescu și Geoană. Miliardarii noștri - cei care, îmbinând armonios politica și afacerile, au făcut bișniță cu fabricile și uzinele lui Ceaușescu - n-au făcut decât să repete lecția cu banana și cartușul de Kent învățată de la securiști.
Societatea românească se mișcă după cum cântă aceste servicii, sunt învățați să prețuiască „valorile” lor: trădarea, șantajul, minciuna, contrabanda, contrafacerea. E o societate tot mai securizată. Propaganda patriotardă pentru stemă, steag, imn face parte din arsenalul securistic de umilire a poporului prin glorificarea unor entități abstracte supraordonate lui. Chiar și așa-zisa luptă împotriva corupției se desfășoară tot sub stindarde securistice, cu selectarea dosarelor după hachițe politice și cu interceptări de telefoane ca singure probe contra învinuiților.
Că suntem cea mai buimacă națiune, că în 20 de ani nu s-a creat nimic, că n-au știut frații noștri europeni cum să ne mai bage în UE și NATO, că într-un final, nemaisuportându-ne, nu ne-au lăsat în Schengen, că a fi român e pentru occidental sinonim cu a fi hoț, că avem în fruntea țării o panaramă cu care nu discută nici un lider european serios, că economia românească pur și simplu nu există ș.a.m.d. - toate astea sunt „performanțele” pentru care sunt premiate și răspremiate serviciile noastre. Care btw au avut de păzit un singur terorist și i-au dat drumul să plece cu blagoslovenie de la Cotroceni. Nu finanțarea suplimentară, ci pur și simplu desființarea SRI și SIE, e condiția necesară ca România să se transforme în ceva mai bine. N-avem nevoie de SRI și SIE, tot așa cum n-avem nevoie de tâlhari și de trădători.

construirea luminii

King Crimson - The ConstruKction of Light, live în Tokyo, 2003.

Persoanele: Robert Fripp - chitară; Adrian Belew - voce, chitară; Trey Gunn - chitară, fretless warr guitar; Pat Mastelotto - percuție.

De voiești să afli adevărul, urmează pilda cântărețului la chitară. Că acela și-nclină capul în jos și, ațintindu-și auzul la cântare, mișcă pana cu mâna. Și-ndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântărețul saltă de dulceața cântării.
Să-ți fie, iubitorule de osteneală și lucrătorule al viei, limpede pilda și să nu te îndoiești. Căci luând aminte, ca un cântăreț la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu ușurință ceea ce cauți, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi. „Că s-a lipit, zice proorocul David, sufletul meu de urma Ta” (Psalm LXII, 8).
Înțelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simțirile, prin pană mintea care cu desăvârșită pricepere mișcă simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeiești.

Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune

Regele Mișa

feisbuc, parazitul numărul unu al netului, are și o mică parte ceva mai sănătoasă - prin intermediul lui poți să iei legătura nu doar cu cei pe care-i vezi zilnic, ci cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut de mult și care, de bine ce le era în țara asta, au plecat unde au văzut cu ochii... și ce-au văzut, prin Italia sau Portugalia, au fotografiat apoi cu aparate foto adevărate, nu digitale.
așa a făcut Mișa, ale cărui poze, realizate cu un Kiev 60 și un Canon 1V și developate apoi în baie, pot fi admirate pe contul de flickr deadline steamer și în sidebar-ul din dreapta. deși el zice că nu-s cine știe ce, eu sunt de altă părere. la mulți ani - să ne trăiești cu numele, deadline steamer!

Regele nu moare

Regele Mihai, și poate că la fel e cu toți regii, lasă impresia că e rege nu peste o țară sau peste un popor, ci e pe drept cuvânt un rege al tuturor oamenilor, din toate țările și de oricând. Cei care spun că e „un important personaj istoric” se exprimă cam inexact: Regele e deasupra istoriei, e veșnic.
În fața Regelui supușii sunt ei înșiși înnobilați. Un președinte se folosește de funcția lui temporară primită cu chiu, cu vai de la popor ca să-și umilească poporul. În fața unui președinte ești cârpă, găozar, țigancă împuțită. În fața Regelui nu ești așa, ba chiar aș zice că în fața Regelui oricine devine rege.
Regele este astfel culmea generozității. El transmite supușilor regalitatea însăși, asta însemnând sinteza a tot ce e mai uman în om, pentru că omul a fost creat de Dumnezeu ca rege al întregii creații. De aceea, din dorința de a-l încorona pe auditor, atunci când vorbește, Regele face apel la cuvintele cele mai fidele și mai prietene omului, gen: bătrânii (nu pensionarii), bolnavii (nu asistații), școala (nu învățământul), și la cele de care ne amintim cu nostalgie, ca de niște bunici pe care i-am pierdut în copilărie: curaj, idealuri, loialitate, modestie.